1. Bumbu țiganul

Eram în vara anului 1869 adjunct notarial vulgoscrietor la Cumlăuș, un mare sat de pe Câmpie, nu departe de Arad, și-l aveam pe Giurgiu Veșcan coleg mai bătrân și mai priceput în ale notărășiei.

Principalul nostru, acum răposatul G. Popovici, căruia prietenii îi ziceau și Briha, era un fel de uriaș, înalt, spătos și bine hrănit și avea o voce de basso de zăngăneau ferestrele bisericii când el, teolog absolut, cânta din strană heruvimul ori priceasna. Cu deosebire zelos și cuprins de temerea ca nu cumva să i se îngrămădească „restanțele“, el se scula cu noaptea-n cap, umbla cu pași greoi și bombănind prin cancelarie, ca să-și reguleze hârtiile, apoi muncea fără de răgaz, cu cana de apă rece în fața lui, și nu ne lăsa nici pe noi să mai răsuflăm stând de vorbă.

Cu totul alt om se făcea după ce mirosul de bucate pătrundea-n cancelarie. El se-nviora și-și descrețea sprâncenele. Mâncăcios n-ai fi putut să-i zici, dar îi plăcea să mănânce a-ndelete și pe gustate, iar după ce-și potolea foamea, i se deschidea inima, i se dezlega limba și era nesecat în născocirea glumelor de tot felul, încât abia pe la trei-patru-l ierta firea să se scoale de la masă.

Când era vorba de aceasta, îl întrecea părintele satului, jupânul birău Petre Muscău, unul dintre cei mai înstăriți săteni, om mărunt și cam slab, oacheș, cu privirea scrutătoare, cu pletele totdeauna răsucite pe fus, curat la mâni, și la față, și la îmbrăcăminte și oarecum molatec atât la vorbă, cât și în toate mișcările lui.

Avea gospodărie întinsă, dar o lăsa în grija nevestei sale, și era mare minune să-l găsești acasă, unde i se ura. Nu ne apucam diminețile bine de lucru, și ne pomeneam cu el în cancelarie, unde nu prea avea treabă. Pornit a căuta în toate cele partea hăzoasă, el ne făcea să râdem pentru ca să râdă și el, cum se zice, atât de dracul, cât și de tămâie.

Principalul râdea și el, dar adeseori își perdea răbdarea.

— Caută-ți, omule, de treabă — îi zicea atunci — și lasă-ne să lucrăm, că nu mai știm unde ne stă capul.

Muscău ieșea, mai umbla căscând de ici până colo, apoi trecea în cârciuma de alături, unde găsea de cele mai multe ori oameni care știu unde le stă capul, și cinstea mai pe unul, mai pe altul, care era gata să-i ție de urât ori să râdă de glumele lui, mai ales vreunul dintre țiganii care n-aveau nici ei altă treabă.

Era adecă la Cumlăuș și-o țigănie vestită, peste o sută de fumuri, nu corturari, nici lingurari, nici lăutari, nici golani ce caută oase, zdrențe și tinichele ruginite prin grămezile de gunoi, ci tot geambași de cai, oameni cu stare, unii chiar bogați, toți fuduli, lăudăroși și guralivi.

Muscău avea o deosebită slăbiciune pentru ei. Își petrecuse copilăria în mijlocul lor și vorbea țigănește ca cel mai neaoș cioroi, le cunoștea firea și apucăturile, știa să umble cu dânșii și cu dânșii își făcea cele mai multe treburi. Țineau însă și țiganii la el, de s-ar fi făcut moarte de om la alegeri dacă ar fi voit cumlăușenii să-și pună pe altul birău, iar nu pe „dumnezeul țiganilor“, cum îi ziceau cei răi de gură.

Câte și mai câte se petrec și rămân îngropate într-o țigănie! ? Orișicât ar ținea țiganii unii la alții și orișicât de înrădăcinată li-ar fi neîncrederea, el le știa toate și-i băga în draci când le șoptea câte ceva la ureche.

Știindu-i limbuți și ușuratici, el îi zgândărea cu vorbe măgulitoare.

— Cine face cinste?! întreba intrând în cârciumă.

Geambașii dedeau pe-ntrecute năvală, căci țiganul primește bucuros ceea ce-i dai, dar își perde capul de bucurie când te pui în rând cu el și se poate lăuda c-ai primit de la dânsul.

— Ei, și ce mai știi? întreba după ce-nchina paharul. Ce mai e pe la voi? Pe unde ai mai umblat? Ce-ai mai pățit? Pe cine ai mai prostit?

Zicând apoi când: „Aș? “, când „Se poate? “, când: „Auzi d-ta? “, ori: „Ei, și! ? “, când: „Bravo ție! “, el nu numai își petrecea timpul bine, ci mai și scociorea multe, încât țiganii erau în stare să jure că stă în legătură cu Bengu al lor, care le știe toate și i le și spunea, și tremurau în fața lui.

Când nu găsea pe altul, se mulțumea cu Bumbu, un cioroi mărunt și sprinten, de curând scăpat din cătănie, pe care-l și făcuse chiș-birău, adecă vătășel.

— Măi, — îi șoptea, ca să-i pună fitil, la ureche — tu ai ieșit acum din rândul țiganilor și ai trecut în partea noastră, făcându-te cel dintâi după mine. Noi amândoi stăpânim satul: tu pe țigani, iară eu ciurucul cellalt.

Ca să-l încredințeze mai bine, i-a dat un lung băț de alun, pe care a pus pecetea satului.

Se și simțea Bumbu. N-ar fi venit, Doamne ferește, la casa orașului desculț ori în izmene, cum umblau chiar și cei mai bogați dintre țigani acum, în timpul căldurilor de vară. Era totdeauna îmbrăcat în nădragi strâmți, încălțat în cizme cu turetci lungi și cu călcâiul înalt, la pălărie purta un mare smoc de colilie, iar peste cămașa cu mâneci largi avea un peptar de postav roșu ca floarea macului, cu două șiruri de bumbi de argint adevărat.

— Bine, Bumbule, — îi zise într-un rând Muscău, uitându-se cu jind la peptar și numărând din ochi bumbii cei mari și deși — dar cine o să ne vadă împreună n-o să mai știe care dintre noi amândoi e birăul. Mare frumuseță de peptar! Mare scumpete de bumbi!

Bumbu se-nălță țanțoș din călcâie.

— De — îi răspunse înotând în fericire — peptarul mi l-a făcut, mânca-te-aș, nevasta, iar bumbăria mi-au dat-o ai noștri.

— Fie! dar nici nu e pe toată Câmpia sat care se poate făli cu chiș-birău ca tine.

Cum să nu să simță Bumbu? Cum să nu umble călcând pe călcâie, legănându-se din șolduri și clătinându-și capul?

„Huptai! Firtig! “ striga când îl chemai, și nu mergea, ci zbura când îi ziceai: „Să te duci! “. I se-ntâmpla, ce-i drept, adeseori că iar se-ntorcea, ca să-ntrebe: „Dar unde să mă duc și ce să fac? “ dar, totdeauna deștept, și atunci era încredințat că prost ești tu, care l-ai trimis fără ca să-i spui și unde.

Deși nu era dintre cei plătiți, Bumbu ținea mult la sâmbria lui de 15 florini pe lună, căci era-n gândul lui agonisită cu mare cinste și se simțea în al șaptelea cer când putea să li-o arate celorlalți țigani și să se cinstească din ea.

Nici nu era apoi sâmbria lui ca toate sâmbriile.

Intrase în slujbă la 20 ale lunei și tot la 20 își lua și sâmbria. Deoarece toți ceilalți și-o luau pe a lor la 30, el, și socru-său, și cumnatu-său, și verii săi, și ceilalți ce mai erau prin pregiurul lui dedeau cu socoteală că Muscău nu-l pune în rând cu orișicine, ci îi socotește luna numai din 20 de zile și-l plătește cu l0 zile mai-nainte.

Când se apropia dar ziua de 20 ale lunei, întreaga țigănie era cuprinsă de un fel de neastâmpăr, iară el dedea zor să-și ia cei 15 florini, pentru ca nu cumva să i se mai lungească luna.

Într-una din zile ședeam la masă.

Aveam în fața noastră un mare blid de raci, slăbiciunea principalului, care mâncase a-ndelete, cum îi era obiceiul, vreo cincisprezece și abia începuse să mănânce. Giurgiu și eu, sătui acum, îi țineam de urât cam pe căscate și ștergându-ne din când în când sudorile.

Bumbu dedea mereu, scăpărând din picioare, târcoale pe la ușă.

Zărindu-l, principalul începu să zâmbească. Deși nu știa țigănește, își petrecea și el, când n-avea altă treabă, bucuros timpul „cu ai noștri“.

— Ce e, Bumbule? întrebă el.

Bumbu-și scoase pălăria cu colilie, se opri în prag și se plecă smerit și zâmbind dulceag.

— Uite, țucu-te, — grăi dânsul — leafa dregătoriei nu mi-a dat-o „prețitorul“ și trece ziua.

— Bine, măi, — întâmpină notarul — dar mai avem zece zile pân’ la sfârșitul lunei.

Bumbu începu să tremure de i se scutura ca-n bătaia vântului colilia din pălărie.

Era în gândul lui un lucru învederat că nu știe notarul taina. Să i-o spună ori să nu i-o spună? Să-l deie ori nu pe Muscău de gol?

El mai făcu tiptil un pas înainte.

— Mie — grăi apoi pe șoptite — nu mi-o dă ca la ceilalți, ci cu zece zile mai-nainte. Îmi socotește luna — adăugă și mai încet — din douăzeci de zile numai.

Noi bufnirăm de râs, dar principalul ne făcu semn să ne stăpânim.

— Care va să zică tot la douăzeci și iar la douăzeci.

Notarul se uită cu un fel de tăinicie împregiur.

— Închide ușa, ca nu cumva să ne mai audă cineva, îi șopti apoi țiganului.

Bumbu rămase zăpăcit. Nu-i venea deloc la socoteală să stea cu ușa-nchisă, și-l răzbise temerea că s-a sfârșit acum cu luna socotită din numai douăzeci de zile.

— Închide ușa, țigane, — se răsti notarul — și să nu te pună Benga să-ți umble gura, că te cotonogesc în bătăi.

Cuprins de frică, Bumbu își luă inima-n dinți și-nchise ușa, apoi se opri stând smirna-n fața mesei.

— Tare ești prost, măi Bumbule! îi zise notarul. Nu vezi tu că Muscău al vostru e un hâtru și te înșeală?

Bumbu dete îndărătnic din cap.

Nu intra în mintea lui gândul că poate Muscău să-l înșele pe el, nici că cineva în lumea aceasta poate să prostească o întreagă țigănie.

— Bine! urmă notarul. Unul și cu unul cât face?

— Doi face, răspunse țiganul, chiar doi.

— Dar doi cu doi?

— Patru fac, să trăiești.

— Dar zece cu zece?

— Douăzeci.

— Dar douăzeci cu douăzeci?

— Fac patruzeci.

— Ei bine, — stărui notarul — dacă douăzeci și cu douăzeci fac patruzeci și el te plătește acum la douăzeci și iar la douăzeci, din câte zile-ți socotești luna? Nu din patruzeci?

Bumbu dete iar din cap și se uită la noi zăpăcit, sperios și scărpinându-se când la ureche, când în creștet.

Nu mai era în stare să-și deie seama dacă fac ori nu patruzeci, și nu-i era de bani, ci de rușinea pe care o pate dacă iese la iveală c-a fost prostit. Iar prostit era fie de unul, fie de altul.

— Uite, — stărui notarul — să-ți spună și d-lor, că sunt scriitori și se pricep în ale socotelilor.

— De, — grăi Giurgiu — ce să zic? Eu așa știu, că douăzeci și cu douăzeci în toate țările fac patruzeci.

— Poți să le numeri și pe degete, adăugai eu.

Bumbu tot nu era convins. Orișicât de multă silință ne-am fi dat însă noi, nu puteam să ne stăpânim râsul, și aceasta-l zăpăcea și mai rău.

— Așa să fie oare? grăi dânsul, fricos.

— Când mărturisim noi, toți trei cărturari, stărui principalul. Nu vezi cum râd amândoi de prostia ta?! Dacă nu ne crezi pe noi, du-te și-ntreabă pe țiganii tăi. Auzi?! om ca tine!

Să-ntrebe el pe țigani?! Dar tocmai de aceasta voia să scape. I-ar fi sărit cu toții în cap, ca să-l ocărască pentru rușinea ce le-a făcut, I-ar fi luat cu „huideo“ purdelușii și l-ar fi lătrat toți cânii.

— Aoleo! strigă trântindu-și în cap pălăria cu colilie. O să văd eu care se prinde cu mine, cine vrea să-l prostească pe Bumbu al lui Farculea. Miș-fărămiș îl fac dacă-l prind cu minciuna! urmă încheindu-și la piept bumbii de argint, apoi se-ntoarse în călcâile cele înalte, deschise pe izbite ușa și o porni nebunatic să-l caute pe Muscău.

Noi alergarăm la fereastră, ca să vedem cele ce aveau să urmeze.

Muscău se întorsese și-și făcea plictisit de lucru prin fundul largei curți, unde se aflau grajdurile pentru armăsari și pentru taurii de prăsilă ai satului. El începu să râdă cu toată pofta când îl văzu pe Bumbu venind ca țapul gata de a se lua în coarne.

— Râzi, hai! râz? i! îi zise țiganul rânjindu-se ca și când ar fi mușcat în pară pădureață. Râde numai, râde, c-o să-ți treacă pofta de râs când o să vezi cum își bat joc ăia de noi, de noi amândoi, de mine și de tine.

Zărindu-ne și pe noi la fereastră, Muscău își dete cu socoteala că e vreo șotie de a notarului la mijloc și se-ncruntă la țigan.

— Ce-i?! se răsti la el. Te-a apucat strechea?!

— Auzi?! stărui Bumbu. Zice că m-ai prostit și m-ai înșelat.

— De câte zile-mi socotești luna?

— Muscău începu iar să râdă.

— De treizeci, cioroiule, îi răspunse. Nu cumva la voi luna e mai lungă?

Bumbu se uită mânios la el.

Nu-i mai rămânea acum îndoială că are notarul dreptate. Dacă i-ar fi zis fie douăzeci, fie patruzeci, l-ar fi crezut: treizeci nu putea însă să fie când el lua leafa la douăzeci.

— Care va să zică, mă păliși?! se tângui dânsul. Îmi turnași luna din patruzeci de zile și mă făcuși de râsul satului?! Jupâne birău, urmă scoțându-și iar din cap pălăria și rugându-se pe gemute. Gaură-n cer nu se face dacă mi-o lași cum a fost vorba, de douăzeci. Fă-mi, mânca-ți-aș ochii, dreptate și nu mă lăsa de batjocură.

Abia acum se porni Muscău cu toată pofta pe râs. Râdeam însă și noi la fereastră, ba principalul ieși chiar în pridvor.

— Haid‘, — se răsti Muscău — cară-te de aci, că-i pun pe ceilalți să-ți tragă o bătaie de crapă nădragii pe tine.

Bumbu rămase cu gura căscată, cel mai de plâns dintre oamenii de pe fața pământului. Nu și-ar fi închipuit niciodată că poate Muscău să-i vorbească lui așa.

— Adecă nu-mi faci dreptate?! grăi dânsul îndârjit. Au dreptate notărașul și scriitorii, care râd de noi amândoi?! Jupâne birău, bagă de seamă că se-ntâmplă o mare nenorocire de-o să ne meargă pomina.

— Piei, țigane, să nu te mai văd în ochi! strigă Muscău ridicând bățul, ca să-l sperie.

— Mare nenorocire o să se-ntâmple! strigă iar Bumbu, ca ieșit din minți. Îmi faci ori nu dreptate?! Spune: îmi faci ori nu?!

— Du-te dracului, smintitule! îi zise Muscău și se întoarse ca să se depărteze.

Bumbu începu să scrâșnească din dinți: măsura era plină, mai mult nu putea să rabde.

— Fugi, hai, fugi?! răcni. Las’, că am să-ți arăt eu ție cine-i Bumbu Țiganul!

Cuprins de un fel de turburare, el rupse colilia de la pălărie în bucățele, pe care i le aruncă lui Muscău în față, își trânti pălăria de pământ; apoi dezbrăcă peptarul cel cu bumbi de argint, îl luă în dinți, îl sfâșie și i-l aruncă lui Muscău la picioare.

— Așa vezi, — strigă — așa-ți trebuie ție! Satură-te, calâule! Dă-i-o la bunica mă-ti să-și facă din ea tichie și caută-ți, dacă mai găsești, chiș-birău ca mine!

Mulțumit apoi de ceea ce făcuse, el se-ntoarse și se depărtă, văicărindu-se: „Iacă ce mi-a făcut Muscău! “

Pe-nserate ne-am pomenit cu întreaga țigănie în fața primăriei. Țigani de toate vârstele, țigănci și țigăncuțe, purdei și purdelași se-ndesuiau de-a valma și făceau gură de ai fi crezut că au să răstoarne ceea ce le cade-n cale.

Când Ie-a ieșit însă Muscău în față și s-a încruntat la ei, s-a făcut liniște ca-n biserică după ce popa a ieșit cu darurile.

Bârcălău, cel mai cu rost dintre țigani, s-a uitat o dată cu strășnicie împregiurul lui, apoi a înaintat spre Muscău.

— Jupâne birău, a grăit el. Se-ntâmplă. De! oameni suntem. Bumbu al nostru e copilaș nevinovat și fără pricepere. Știm că ți-a făcut mare supărare, dar oameni suntem. Haid’, să treacă și de la noi: să nu fie douăzeci, dar nici patruzeci. Pune-l și pe el la treizeci, în rând cu ceilalți, că tot om e și țiganul, și dă-i peptarul, să i-l cârpească nevastă-sa, și pălăria, ca să nu umble cu capul gol, ca la-nmormântare.

Așa s-au și-mpăcat lucrurile. Să nu-l mai fi pus însă pe nimeni păcatul să rostească în fața lui Bumbu vorba douăzeci, că făcea spume la gură și era-n stare să sară cu cuțitul.