3. Pepenaș

— Uf! grăi colegul meu Giurgiu, aruncându-și cât colo condeiul, ca să-și șteargă sudorile din ochi. Mă ustură, mă arde și-o să orbesc de tot dacă mai țin afurisitele aceste de călduri. Îi este ușor principalului să ne ție toată ziua înhămați: pune caii la trăsură, își încarcă copiii și se duce ca o pașa de se răcorește c-o baie bună-n apa Crișului, în vreme ce noi muncim ca niște câni.

Nu puteam decât să-i dau dreptate. Lasă că era om mai vechi decât mine și știa să-mi dea îndrumări, dar căldurile erau în adevăr nesuferite. Nu puteam, cu toate aceste, nici să-mi stăpânesc râsul când vedeam strâmbăturile ce făcea ștergându-și sudorile.

— Cânii nu prea muncesc, întâmpinai, zâmbind cu oarecare răutate.

— Dar gâfâie și scot limba, răspunse el îndârjit. Auzi, sat ca Cumlăușul. Numai dobitoace ca cumlăușenii au putut să-și așeze satul în pustietatea aceasta, unde cale de trei zile giur împregiur nu dai de râu, ba nici de o baltă măcar.

Eu iar zâmbii.

Adevărul era că făceam și noi, deși mai rar, ca principalul, și cu cai buni eram într-un ceas și jumătate la Criș.

— Trei zile dusul și trei zile-ntorsul — zisei — dar peste o săptămână tot o să se-ntoarcă și principalul, și apoi plecăm noi.

El se-ncruntă la mine.

— Îți mai vine poftă de glume sarbede! se răsti. Trei zile n-or fi, dar trei ceasuri sunt, și te strâmbi și tu când îți vine rândul să-i plătești țiganului chiria căruței.

— Fie, că face! întâmpinai. Dai un florin, dar te și scutură pe hodorogite pentru zece, de ți se zguduie măruntaiele-n pântece.

— Și tot te căciulești la Bumbu țiganul, adăugă el, ca să aibă bunăvoința de a-ți căuta printre ai lor pe vreunul care se-ndură a-nhăma caii, faci peri cărunți așteptând și sări într-un picior de bucurie când vine, în sfârșit, căruța — dacă vine.

— Ce să-i faci țiganului! ? Câtă vreme mai are rămășițe de mâncare printre dinți, se pune pe boierie și nu se urnește din loc.

— Să fiu eu notar ori birău, strigă Giurgiu, li-aș lua pofta de boierie: porunci să-i dai și să-l piști o dată cu biciul, că se face sprinten.

Muscău, birăul, ședea-n pridvor, unde adia vântul, și ne auzea. El se ivi acum în prag.

— Nu e asta — grăi dânsul zâmbind pe sub mustață — dar d-voastre plecați pe-nserate și vă întoarceți după ce s-a-ntunecat, iar țiganii sunt fricoși și se sperie de gândul că o să treacă noaptea prin lanurile pustii.

— Li-aș scoate eu, dac-aș fi în locul d-tale, frica din piele, grăi Giurgiu.

— Las’, că e bună și frica la ceva, întâmpină Muscău. Deștepți să fiți.

— Ia-ncercați a-i băga-n draci pe geambașii ce vin să-și ieie bilete pentru cai, și să vedeți cum sar cu toții. Stau ziua-ntreagă tolăniți la umbră, iar caii le fac zâmbre la pășune ori prin grajduri: puțin lucru le este să-nhămeze dacă știi să-i iei.

Cel însărcinat cu facerea biletelor era Giurgiu.

— De! își zise el. E și asta ceva.

Umblând de la bâlci la bâlci, geambașii adunau ce găseau, și cai frumoși, și cai mai cu cusur, pe care îi țineau un timp oarecare ca să-i „dreagă“, un lucru la care se pricepeau cu toții.

Ba-i țesălau și-i ungeau cu fel de fel de alifii, ba-i hrăneau cu ovăz și-i dedeau la coardă, ba-i îndopau cu arsenic, ca să le scapere ochii scântei.

Mai cu anevoie se dregeau caii care aveau cusurul de-a fi de furat.

Geambașii mai hârșiți se pricepeau și la asta.

Mai-nainte de a pleca cu caii la târg, ca să-i vândă, ei trebuiau să vie la primărie și să ieie pentru fiecare dintre cai un „pășuș“, drept dovadă că-l stăpânesc cu dreptate. Acest „pășuș“ se dedea-n virtutea biletului primit de la stăpânitorul de mai-nainte.

Pentru caii de furat n-aveau geambașii asemenea bilete.

E însă și la cai viață și moarte, și tot țiganii erau cei ce jupuiau caii morți. Nu le era dar geambașilor greu să-și adune bilete de cai morți și să aleagă dintre acestea unul pentru calul de furat.

Prea mult timp ar fi trebuit să piardă Giurgiu și prea mare bătaie de cap și-ar fi făcut dac-ar fi voit să se-ncredințeze că biletul ce i se prezenta e în adevăr al calului pe care țiganul umbla să-l vândă.

Se mulțumea dar ca biletul să-i fie prezentat de un om bine cunoscut, care la nevoie să poată fi urmărit.

— Stai! — zise el acum — că vă frec eu pe voi.

Cel dintâi care i-a căzut pe mână a fost ginerele lui Bărcălău, Pepenaș, un țigan voinic, cam gros, cu obrajii plini și cu ochii mărunți, unul dintre cei ce plecau la târg cu cinci, câteodată chiar cu zece cai.

El avea de data aceasta două bilete pentru o pereche de cai cumpărați la Giula.

Giurgiu luă biletele, le examină cu multă băgare de seamă și pe față, și pe dos, apoi le-mpătură frumușel și le așeză-n sertarul mesei.

— Să vii, îi zise, mai târziu. Acum n-am vreme.

Pepenaș, care umbla totdeauna cu capul ridicat, rămase oarecum mirat.

Notarul și birăul plecaseră la Arad și ne aflam în cancelarie mimai Giurgiu și eu, stăpâni în toată lărgimea.

Pepenaș începu să se neliniștească, își mai plecă puțin capul și se uită cu coada ochiului la sertarul mesei.

Cumpărase caii cu bani buni de la un șvab, care îi deduse și biletele. Omul deprins a umbla cu minciuna nu are însă în nimeni încredere și totdeauna se teme ca nu cumva să fie înșelat: te pomenești că șvabul a furat caii ori i-a cumpărat de la vreunul care i-a furat. De ce a pus Giurgiu biletele-n sertarul mesei? Lucru curat nu putea să fie.

— Dar de ce să vin mai târziu? întrebă el făcându-se mititel, încât Giurgiu și eu abia ne mai puteam stăpâni râsul.

— Asta-i! răspunse Giurgiu. Parcă noi suntem aci numai ca să ne scobim în dinți așteptându-vă pe voi. Am acum atâta treabă.

— Vino peste vreun ceas; vino după-ameazăzi; vino mâne.

Pepenaș nu plecă.

Îl rodea rău de tot gândul că biletele rămân închise în sertar. Mai știi ce era scriitorul în stare să facă cu ele! ?

Erau ale lui și ținea să le aibă la dânsul, ca să le arăte socrului său și celorlalți oameni mai pricepuți.

— Dar „pășușurile“ să mi le dai, stărui dânsul foarte umilit. Cum să ți le aduc când voi veni dacă nu le am la mine?

— Ba bine că nu! ? răspunse Giulgiu. Rămân aci, ca să le vadă și d-l notăraș, ba și jupânul birău. Și — mai adăugă uitându-se pe sub gene la el — când vei veni, să aduci și caii cu tine.

Pepenaș tresări și se făcu verde la față.

— Dar de ce să aduc și caii? șopti el, cu inima încleștată.

— De ce! Ca să vedem dacă se potrivesc ori nu cu biletele pe cai. Așa a venit acum poruncă de la stăpânire și mira-m-aș foarte dacă azi-mâne nu s-ar petrece lucruri mari.

„Lucruri mari! ? își zise Pepenaș. Ce fel de lucruri mari?! “

Nici legat n-ai mai fi putut acum să-l ții: era în stare să se lepede și de bilete, și de cai. Singurul lui gând era să scape și să ajungă cât mai curând la ai lui, ca să le spună că vin lucruri mari.

În vreme ce noi așteptam cele ce aveau să urmeze, țigănia s-a pus în picioare.

Pepenaș i-a spus, ce-i drept, socrului său în mare taină cum s-au petrecut lucrurile, dar acesta li-a vorbit altora tot în mare taină. Tocmai tăinicia aceasta i-a pus însă pe toți în fierbere. Slabi și de înger, și de gură, țiganii vorbeau numai pe șoptite, dar peste puțin au pornit-o-n gura mare și în curând s-a stârnit o furtună de ai fi crezut că are să se năpustească întreaga țigănie asupra primăriei și să le facă toate valvârtej.

Auzi! Să-nchidă „pășușurile“ în cutia mesei. O dată cu capul nu se-nvoiau geambașii să-și ducă și caii la primărie. Nu mai era vorba de cei doi cai ai lui Pepenaș, ci de toți caii cu oarecare cusur pe care-i străcori în vălmășeala bâlciului, dar nu-ți dă mâna să-i duci la primărie. Lucruri mari aveau să se petreacă: ce fel de lucruri mari! ? Nu mai încăpea îndoială că vorba era ca stăpânirea să ieie pentru oștire cei mai frumoși dintre cai. Mai bine morți!

— Stați! Potoliți-vă! strigă Bărcălău, care punea armăsari ca niște zmei la căruța cu arcuri, se cinstea cu baronii și cu grofii și era socotit drept cel mai cuminte și mai pișicher dintre toți țiganii. Stăpânirea-i stăpânire și porunca-i poruncă: dacă așa-i porunca, s-a mântuit. Altfel avem s-o sucim și s-o-nvârtim. Las’ pe mine! Scriitorașii aceia, urmă el mai pe șoptite, sunt, ce-i drept, niște domnișori, dar dintre cei pârliți, care țâțâie când văd colțul bancnotei de zece zloți. N-ați înțeles vorba că se scobesc în dinți așteptându-ne pe noi? Puneți-i pe masă câte un zlot, câte doi, fiecare după virtutea lui, și stați liniștiți, că mă duc eu singur, cu capul meu, și să mă mâncați fript dacă nu se dau pe brazdă.

Mai era însă mult până la amiazăzi când ne-am pomenit în cancelarie cu el, țanțoș ca totdeauna, călcând rar și apăsat și dându-și aere de om cu mare greutate, care binevoiește câteodată a sta de vorbă și cu cei mici.

Giurgiu și eu ne aruncarăm unul altuia câte o căutătură. Ne era amândurora-nvederat că el a venit să descurce daravera scumpului său ginere. Țiganul nu umbla însă pe calea cea dreaptă, și Bărcălău se făcu că nu știe nimic despre cele petrecute, și venea să ceară bilet pentru unul din caii săi.

El își dezbumbă dar peptarul, scoase din buzunar un portofel mare și luă din el cu multă ceremonie biletul, în care pusese doauă hârtii de câte zece florini.

— Să-mi dai — zise rostind vorbele rar și puind biletul pe masă — „pășuș“ pentru o rablă de cal cumpărat de la groful din Șimand cu cinci sute de zloți.

Giurgiu zâmbi pe sub mustață și scrise înainte.

— Am acum altă treabă, îi răspunse fără ca să se uite la el. Vino mai târziu; vino mâne; vino zilele aceste.

Luă apoi biletul și-l aruncă cu cele două hârtii cu tot în sertarul mesei.

Bărcălău rămase ca picat din cer.

Lasă că nu i se mai întâmplase ca până chiar și el, Bărcălău, să fie amânat pe mâne, pe poimâne, dar mai erau la mijloc și cele două hârtii.

„Te pomenești, își zise, că dă peste ele după ce am plecat eu și se face că nu le-a găsit. “

Se apropie dar, călcând în vârful degetelor, de masă și se plecă spre Giurgiu.

— Dar să te uiți, îi șopti, ca să vezi „pășușul“ luat de la grof, că nu-i ca toate „pășușurile“. Ia să-l vezi, ieși-ți-ar norocul în cale, și să-mi spui ce zici.

Nu putea să-i treacă lui Giurgiu prin minte că biletul e garnisit, și el ținea să-l moaie pe Bărcălău făcându-l să aștepte.

— O să-l văd când voi avea timp și-o să-ți spun când vei mai veni, îi zise scriind înainte și tot fără ca să se uite la el.

— Chiar acum, rogu-te, stărui țiganul. Uite, eu stau și aștept și nu plec mai-nainte de a te fi uitat la el.

-Așteaptă cât îți place dacă n-ai altă treabă, grăi Giurgiu, iar eu am de lucru și-o să ți se urască așteptând.

Bărcălău începu să se scarpine-n dosul urechii. Țiganul, orișicât de țanțoș ar fi, se pleacă dacă-l iei cu zorul.

— N-am — zise el de tot muiat — altă treabă. N-am, repetă și rămase ca-nfipt în pământ, gata să aștepte fie chiar și până seara.

Peste puțin se ivi însă în ușchiorul ușii deschise capul lui Buțu, care deduse și el doi florini.

Vorba rămăsese, ce-i drept, că Bărcălău să se ducă el singur la primărie. Porniți însă pe bănuieli și nerăbdători, țiganii deduseră cu socoteală că Bărcălău, al dracului cum îl știau, ar putea să-i înșele și să bage banii-n buzunar. A rămas deci ca Buțu și Crăcălea să se ducă și ei și să stea la pândă.

N-ar fi fost însă mare minune dacă Buțu și Crăcălea, tot ai dracului și ei, s-ar fi-nțeles cu Bărcălău, ca să-și facă fiecare parte din bani.

S-au mai dus dar și alții ca să steie la pândă.

Pe când Bărcălău aștepta, s-a făcut pârtie de la țigănie până la primărie și din ce în ce mai mult țiganii dădeau târcoale prin fața primăriei, prin curtea ei și-n cele din urmă pe la ușa deschisă a cancelariei, toți umblând în vârful degetelor, toți vorbind pe șoptite, dar și din ce în ce mai nerăbdători.

Bărcălău îi vedea, scrâșnea pe-nfundate din dinți și le arunca câte o căutătură încruntată. Nu îi mai era acum de cei doauăzeci de florini, pe care era gata să-i deie de la dânsul, căci avea de unde, dar îl rodea gândul că n-o să poată face nici o treabă și-o să-l ia țiganii-n răspăr.

Giurgiu și eu vedeam și noi și râdeam tot pe înfundate.

— Dar voi ce căutați aici? întrebă-n cele din urmă Giurgiu, întorcându-se spre cei câțiva țigani ce se aflau la ușă.

— Pe Dracul îl caută, chiar pe Dracul și pe muma lui! răspunse

— Bărcălău. Țigănime proastă și ticăloasă! Haid’! Plecați de aici.

Ieșind apoi in prag, se puse cu gura pe ei și începu să-i ocărască pe țigănește.

Într-o clipă se adunară-n fața lui toți țiganii și începură să facă gură de-ai fi crezut că sunt gata să le facă toate miș-fărâmiș, iar în fruntea lor a ieșit Pepenaș, care, acum de tot îndrăzneț, striga întruna că nu-și dă caii, că puțin îi pasă de porunca stăpânirii, că mai bucuros le dă cu toporul în cap decât să-i vadă încălecați de husari.

— Nu-i dăm! strigau și alții. Mai bine cu toporul în cap!

— De! grăi Bărcălău, întorcându-se spre mine. N-am zis eu să se uite la „pășuș“! ? Dacă se uita, toate erau bine. Dacă nu vrea! ? Țiganii sunt oameni primejdioși, și nu știi ce sunt în stare să facă.

Acestea le zicea ca să ne bage-n răcori.

Noi mai văzuserăm însă asemenea furtuni și știam că nu iese nimic din ele.

— Eu ce să le fac?! urmă Bărcălău. Dacă d-sa nu are vreme. Ba vino mai târziu, ba vino după-prânz, ba vino mâne.

— Parcă voi grăbiți când noi ne căutăm căruță ca să ne ducem la Criș și să facem baie? întâmpină Giurgiu. Umblă bietul de Bumbu cu limba scoasă și-n cele din urmă rămânem acasă.

Bărcălău tresări ca speriat din somn.

— Aolică maică, măiculița mea! strigă dânsul. De asta e vorba! ? Să nu ne faci, domnișorule, de rușine. Cai avem spuză, tot zmei și zmei, căruțele ne sunt ferecate, ba și pe arcuri, iar țiganii n-au altă treabă decât să-și dreagă caii puindu-i pe goană.

De ce nu mi-ați spus mie, că vă făcea Bărcălău vânt de vă duceați pe zburate și de trei ori pe zi. Măi țiganilor! urmă apoi, întorcându-se spre gloată. Care dintre voi îi duce pe domnișorii cu căruța la Criș! ?

— Eu, eu, eu! răsunară deodată zeci de glasuri, și toți se-mbulzeau, dându-și coate, ca la pomană.

Și acum tot Pepenaș era-n frunte.

— Dați-vă la o parte! strigă. Înapoi! — strigă iar — că voi nu aveți „pășuș“ în săltar.

— Nu da, pârlitule, năvală, striga altul, că nu merg domnișorii cu rable ca ale tale!

— Nu vă sfădiți, că nu sunteți corturari, îi înfruntă Bărcălău, că-i vine fiecăruia rândul.

— Azi unul, mâne altul, grăi Giurgiu. Noi nu avem să nedreptățim pe nimeni și primim pe orișicine care are cai buni și căruță pe arcuri.

Era pusă treaba la cale, și pe când țiganii săltau de bucurie că și-au scăpat caii, Giurgiu și eu râdeam în pumni, c-o să umblăm și noi pe de-a fitea la scăldat.

Mai erau însă la mijloc și cele două „băncuțe“ din săltarul mesei.

Țiganii se strâmbau în fel și chip la Bărcălău și-l întrebau din ochi din ce în ce mai stăruitor cum rămâne cu ele.

De! și „băncuțe“, și căruțe nu se prea putea.

Bărcălău iar se apropie oarecum târâș de masă și iar se plecă spre Giurgiu.

— Dar acum — zise — tot o să te uiți, mânca-ți-aș ochii! în „pășuș“. Ba să mi-l și dai, adăugă peste puțin, c-am uitat ceva în el.

Giurgiu, nemaiavând cuvinte de a-l zăbovi, scoase-n toată nevinovăția biletul și i-l dete, iar Bărcălău îl trecu, tot ca cel mai nevinovat om, în portofelul lui cel mare.

— Dumnezeu să te ție! îi zise apoi, și pe aci îi fu drumul.

Țigănimea după el, ca să-și ieie fiecare partea.

— Aolică, neică-neiculiță! grăi Bărcălău, uitându-se-ncruntat împregiurul său. Cine a mai pomenit împărțeală la bani de dăruială! ?

Dai aldămaș, îi bei, și pace bună!

S-a făcut deci la cârciuma de alături mare chef pe banii lui Giurgiu.

— Mare meșter e Bărcălău al nostru! — zicea apoi Buțu, seara târziu, când se-ntorceau acasă — el cu „pășuș“ făcut la poruncă, el cu caii scăpați din primejdie și tot el și cu aldămașul!