IV

Cocoșii cântau de zori, vitele mugeau, păsările își spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa și tot mai mult se dezvăluia din noapte.

Mihu se zvârcolea în culcușul său. Nu mai putea să-și dea seama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci ședea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un șir de zguduiri și nu-și mai este stăpân pe o singură cugetare hotărâtă. Îi era silă să se ridice și-l cuprindea un fel de leneșă îngrozire când se gândea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească și să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alții și la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuși.

Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna și se mișca ticăit și fără nici o treabă prin casă: simți dar o adevărată ușurare când Safta deschise ușa și intră cuprinsă de îngrijare la dânsul.

— Mihule! îi zise ea cu stăruință. Eu nu știu ce e de capul Martei. Aseară a stat până târziu pe laița de sub părul din fundul grădinii! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită și tăcută, iar după ce s-a așezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvârcolea în culcuș și plângea prin vis de se înăbușea. Eu nu știu ce o fi... sfârși ea ștergându-și lacrimile.

— Nu știu! grăi Mihu îndârjit. Se vede că nu știi! Ba s-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că tu te bucuri! Știi că nu ne mai rămâne nici câine, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dânsa.

Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta și nu-și dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei.

— Așa-i! urmă Safta. Astăzi dimineață am întrebat-o: „Marto, draga mamei, ce-ți e?“ Tăcea și tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Și tăcea, încât îmi sfărâma inima. „Nimic, zise ea în sfârșit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna.“ „Cum? nu vrei să te măriți după Toderică?“ o întrebai eu. „Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai târziu. Numai acum, nu.“ Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfârșit, spune ceva.

Mihu asculta oprindu-și răsuflarea, iar când soția sa îi vorbi despre amânarea logodnei, privi îndelung și uimit la dânsa.

— Safto! zise el apoi, ți-ai ieșit din fire? Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poți juca, le dau vorba mea, satul întreg știe că atât eu, cât și Cosma suntem gata de logodnă, și apoi, țop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială și să mă fac de râsul lumii!

— Dar Marta nu voiește! grăi Safta.
— Nu voiește? răspunse Mihu nedumerit. Știu și înțeleg că nu voiește. Dar voiesc eu, și așa trebuie să fie, cum... trebuie să fie.

— Dar, Mihule, e grozav!
— Nevastă! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace! Nu-mi pune foc în creștetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărâm tot ce-mi cade în vedere. Așa trebuie să fie! Lasă-mă!

Safta ieși, iar Mihu rămase umblând prin casă.

„Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în șapte țări, își zise el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme beția, și nepoții să povestească cum a fost când Mihu și-a dat fata din casă și a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!“

Ieșind în curte și mergând pe la grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorința sa, certa pe toți ce-i ieșeau în cale și nu-și mai găsea răbdarea obișnuită.

— Astăzi stăpânul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu lumânarea.

Peste puțin, Mihu ieși din curte și plecă să meargă la casa satului și de aici la biserică.

Ținându-și bățul lung în mâna dreaptă, el mergea drept pe mijlocul uliței, cu capul ridicat, cu pași lați și legănându-și mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta și la stânga oamenii se grăbeau și își descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele și copiii grăbeau să-i atingă mâna cu fruntea.

Oricât de mâhnit, el se simțea bine. Dădea mereu din cap la dreapta și la stânga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete și o necăjea cu măritișul, le da câte un ban copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda frumusețea și, astfel, mergea încet înainte. Simțea că toți privesc în urma lui, toți vorbesc despre dânsul și toți așteptau cu neastâmpăr nunta pe care avea să o facă.

Când se gândi la nuntă, inima iar i se strânse. De când știa că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mâhnirea îi era cu atât mai adâncă. Se stăpânea însă și se mângâia cu mult prețuita încuscrire.

„Da! își zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dându-i odorul casei mele“.

Plin de aceste simțiri, el sosi la Pârâul Corbului. Aici locul cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dâmb, este o casă, și înaintea casei vreo cinci-șase femei ședeau pe niște pietre la vorbă.

Când se apropie, femeile se ridicară și rămaseră privind în urma lui. Mihu privi zâmbind la ele, își clătină încet capul și înaintă mai departe.

Pârâul era aproape toată vara sec și nu se umplea decât pe vremi ploioase. Și atunci era însă atât de mic, încât carele și oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea pârâul și căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuși, Marta era fată mare; așadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strâmt. Puntea, cam de doi stânjeni și jumătate de lungă, era făcută din două scânduri de fag puse alăturea pe niște pari groși, înțepenite prin mari cuie de fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lângă punte decât peste ea, dar în vreme de ploaie, când pârâul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare.

Când Mihu dete să scoboare spre podeț, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pârâu un om înalt și gros, care venea spre dânsul călcând din greu, încât părcă era să se clatine pământul sub picioarele lui.

Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întâlnească viitorii cuscri și chiar întâlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dându-și binețele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca și când nu ar ști nimic despre cele ce aveau să se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lângă altul, ei trebuiau să-și dea mâna, trebuiau să stea de vorbă.

Mihu își încreți sprâncenele. Sus, înaintea casei, stau femeile și priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, și vorba era care căruia să-și dea cinstea întâietății.

Ei se apropiau de punte cu pași nehotărâți, dar se apropiau astfel încât să sosească deodată la cele două capete ale scândurii.

Mihu stete puțin la îndoială, apoi se îndărătnici și, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scândură.

Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul punții ei își ajunseră piept la piept și se opriră tulburați și posomorâți față în față.

— Noroc bun! grăi Cosma necăjit.

— Să dea Dumnezeu! îi răspunse Mihu cu amărăciune. Ei își strânseră mâna și steteră câtva timp tulburați și căutând mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-și astupa gurile.

— Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma.

— Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o.

— Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încât nici nu pot să treacă doi oameni cinstiți pe ea.

— Poftește și treci! grăi acum Mihu, și sări la dreapta de pe punte.

— A, nu! ferească Dumnezeu! A d-tale e puntea, îi răspunse Cosma, și sări la stânga, în albia pârâului.

Femeile nu se mai putură stăpâni și începură să bufnească.

— Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întâi la trecere! strigă Cosma și se depărtă cu obrajii roșiți.

— Se-nțelege! răspunse Mihu stăpânindu-și mânia. Numaidecât! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie să-i las pasul întâi!

Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stânga, mergea drept înainte, și femeile parcă veneu în urma lui și bufneau, și râdeau în hohot, și-și băteau joc de dânsul. Vedea cum una fuge la alta, cum își spun întâmplarea, cum fiecare îi pune câte-o codiță, câte un cornuleț, cum întregul sat nu mai vorbea decât despre rușinea pe care a pățit-o.

Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii și se întoarse pe la Fântâna Corbului acasă.

— Ce e, Mihule? îl întrebă Safta când îl văzu întorcându-se înainte de vreme.

— Nimic, toate sunt bune! răspunse el intrând în casă.