Ilie Durac

— Bagă de seamă, să nu te încurci, nene Ilie, că are un copil de dat la doică, îi șopti una dintre vecine la ureche.

— Ei și?! răspunse Durac uitându-i-se râzând în față. Parcă eu sunt băiat nevinovat?! N-o mai fi având nici ea mult până la treizeci de ani, și i-ar ședea rău s-o-nceapă abia de aci înainte.

— Bagă de seamă, că e ofticoasă, îi șoptea alta la cealaltă ureche. N-o vezi că e șubredă, încât abia-și mai ține răsuflarea?

— Ei și?! îi răspunse și ei. Nu cumva o să mă molipsesc și eu?!

Om chiabur, voinic, bine hrănit și voios, Ilie Durac nu se temea de nimeni și de nimic și ținea să și le facă toate pe plac.

Îi mergea de minune magazia de lemne, pe care o avea în gura Oborului, căci știa să caute și să aleagă lemnul pentru construcțiuni, și pentru tâmplărie, și pentru rotari, și-i bătea pe alții și la calitate, și la prețuri.

Adunase dar bani frumoși și-și ridicase casă mare, vopsită și pe dinafară, cu geamlâcuri în fel de fel de fețe, iar pe dinlăuntru plină de oglinzi mari.

Cea mai mare dintre slăbiciunile lui era să aibă cal mare și frumos, unul singur, dar iute, ca să-i ducă-n goană mare cabrioleta ușoară, încât trecătorii să se oprească și să se uite după el.

Îl și avea calul și-l schimba des, ca toți oamenii cărora le place să gonească.

Mai ținea să aibă pușcă bună și ușoară, și frumoasă, și bine porrivită, ca să-și facă cheful când ieșea pe la păduri, ca să-și caute și să-și aleagă lemnul după plac.

Pușca fără de câni nu se poate. Avea dar Ilie Durac și câni, cel puțin câte patru, toți de vânătoare și nu de același fel.

Mai avea Ilie Durac slăbiciunea să mănânce bine, mai ales fleică și caracudă friptă la grătar, și să bea vin, nu mult, dar bun.

Câteodată, când era-n voia lui cea bună, chefuia, nu însă cu prieteni, ci cu golani. Atunci punea și lăutari, și vinul curgea, iară el stetea la o parte, gusta nițel câte nițel din pahar și striga din când în când: „Beți, băieți!! Unul e Ilie Durac! “

Pentru femei n-a avut Ilie Durac slăbiciune. Nu doară c-ar fi fugit de ele: nu! se oprea-n loc când le vedea alergând după dânsul. Le cam schimba însă cum își schimba și calul și nu înțelegea cum poate să fie cineva atât de prost ca să i se dea rob legat uneia singure.

Acum deodată, om trecut de patruzeci și șase de ani, și-a pus mintea cu Firica, pe care o știa cel puțin de zece ani.

Nu doară că ar fi avut vreo mare slăbiciune pentru ea ori c-ar fi simțit că are ea slăbiciune pentru dânsul. I-a plăcut totdeauna pentru că era subțirică și avea ceva ager și-n ochi, și-n zâmbet, și-n mișcările ei, dar ea n-a alergat niciodată după el, iară el avea obiceiul de [nu] alerga după femei, și astfel treceau unul pe lângă altul fără ca să se împedece ea de el ori el de ea.

În timpul din urmă au mai venit însă și altele.

Gonind mereu cu cabrioleta și umblând prin păduri, mâncând bine și bând vinuri bune, el a-nceput să facă burtă. I s-au rotunjit obrajii, i s-au lăsat bărbiile, i s-a-ngroșat ceafa, a-nceput să cam gâfaie când cobora din cabrioletă, și l-a cuprins durerosul simțământ că nu mai aleargă femeile după el, ci parcă se feresc din calea lui.

Înțelegea acum că tot nu sunt atât de proști cum i se păreau lui cei ce se leagă ca să [se] lege, și nu mai cerceta dacă are ori nu Firica copil la doică și dacă e ori nu ofticoasă.

Era păcat de casa lui cea frumoasă ca numai el singur să se vadă din când în când în multele ei oglinzi.

Și-a luat dar și soacra la dânsul, ca să fie casa mai plină, iar după vreun an și jumătate, părându-i-se și așa goală, și-a luat inima-n dinți și-a întrebat-o pe Firica dacă e ori nu adevărat că ea are copil la doică.

— Păcat ar fi — adăugă — să-l mai ții la ea când e atâta lărgime și atâta belșug în casa noastră.

Firica se uită înduioșată la el.

— Și tu crezi c-aș fi așteptat să mă întrebi tu pentru ca să-ți spun dacă l-aș avea! ?

— Care va să zică tot minciună e și asta?! grăi dânsul îndurerat. Nu-i, nu-i nici atât!

Ce mai putea să-și facă dacă s-a deșteptat prea târziu!