II Nevoi și iar nevoi

Scăpătase soarele în dosul munților când Tănase și Andrei au sosit la Răscruci, dar prin amurgul prelungit al văii tot mai putea Tănase să vadă că nu sunt la casa părinților săi lucrurile cum le lăsase el.

Șindrila din acoperișul caselor era învechită, neagră aproape, iar de pe pereți căzuse pe ici, pe colo tencuiala. Stâlpii ulucilor de împrejmuire începuseră să putrezească și se culcaseră în bătaia crivățului. Gunoiul lăsat de carele drumeților nu mai fusese de mult rânit și sta mormane prin curte și prin fața casei. Zăcătoarele de prune de sub șopron și butoaiele scoase din pivniță pentru culesul viei erau hodorogite. Via cea frumoasă ce se întindea din sus de case nu fusese stropită, și mana-i uscase toată frunza, iar vestita lor pruniște fusese mâncată de omizi și era plină de uscătură.

Le vedea Tănase toate și nu-i venea să-și crează ochilor. Era, parcă, în fața unei averi rămase fără stăpân, și o jale nelămurită îi cuprindea sufletul.

Ce s-a întâmplat aici? Unde era Chelarul cel vrednic și priceput la toate? Neadormitul purtător de grijă ce s-a făcut el?

Cu inima din ce în ce mai grea se apropia de casa părintească: simțea că dureroase lucruri o să afle și-i venea să se întoarcă înapoi, ca să rămâie în neștiință.

Nu tot așa și Andrei.

Privindu-le pe toate cu ochii sufletului său, el nu le vedea cum erau acum, ci cum le știa de odinioară, și inima i se umplea de bucurie. Petrecuse ani de zile de-a rândul câte o săptămână, două la casa aceasta, unde toți îl iubeau ca pe un bun povățuitor al mai tânărului său prieten și unde avea s-o revadă acum pe Ileana, femeie în toată puterea. Nu-i făgăduise ea, ce-i drept, niciodată c-o să-l aștepte, dar a lăsat-o fată mare, și acum, după trei ani, tot fată mare o găsea, deși mulți o vor fi pețit. Ce-i pasă lui de șindrila din acoperiș, de tencuiala căzută din pereți, de stâlpii culcați de crivăț ori de mormanele de gunoi, când știa că peste puțin va sta față în față cu ea! Vedea numai ce-i doreau ochii.

Și așa și trebuia să fie.

Tănase nu le mai vedea nici el celelalte după ce mumă-sa se ivi în cerdac, iar Ileana, zărindu-i, porni în fuga mare spre dânșii. Bucuria curată și viuă le covârșește toate, și cel ce e vesel în sufletul lui își păstrează veselia și în mijlocul celor mai grele nevoi.

Nu mai știau Elena și Maria, mama ei, ce să le facă și ce să le zică în clipa neașteptatei revederi. Îi întrebau pe sărite de toate nimicurile, le întrebau și ei tot așa și nu mai ajungeau nici ele, nici dânșii să dea răspuns.

Întocmai însă precum valurile se domolesc după ce încetul cu încetul se așează vântul, s-au potolit în cele din urmă și ei, și pe când Tănase s-a retras într-un colț, vorbind mai pe șoptite cu mamă-sa, Ileana și Andrei au rămas în cerdac stând față în față și nemaiștiind nici el, nici ea ce să mai întrebe.

Nu mai întreba Maria, ci spunea, spunea mereu și-și vărsa tot focul, iar Tănase asculta și dedea mereu din cap. „Nu se poate! zicea el! Minciuni! Nu crede! Câtă răutate?! Nu lăsa să te prostească! Nu! “ Nu-l ierta pe el firea să creadă ceea ce mama lui îi spunea, și sângele îi năvălea în obraji când vedea că din când în când câte o lacrămă se ivea în ochii mamei sale.

— Și te-ai gândit așa câteodată și la mine? întrebă în cele din urmă Andrei.

— Ba bine că nu! îi răspunse Ileana cu inima deschisă. N-a trecut zi dată de Dumnezeu fără ca mama și eu să ne fi întrebat ce vei mai fi făcând și cum ți-o fi mergând. Nu ești d-ta în stare să-ți închipuiești cât de mult ține mama la d-ta și ce mult s-a bucurat când a aflat că sunteți cu Tănase în același batalion.

Andrei se simțea foarte strâmtorat.

— Totdeauna — îngână el — lelea Maria a fost cu inimă bună și duioasă față de toți.

— Nu tocmai față de toți, întâmpină Ileana; sunt și oameni pe cari nu poate să-i sufere: ne iubește însă pe Tănase și pe mine și știe că ne ești bun din toată inima.

— Cu cei buni nu poți să fii decât bun — răspunse Andrei și mai strâmtorat — și cu cât mai mult trăiești cu dânșii, cu atât mai mult ți se lipesc de inimă.

Peste fața Ilenei trecu un fel de suflare dureroasă.

— Uite! — zise ea vorbind rar și cam în silă — tata nu e așa. De’la un timp încoace el pare a-și fi schimbat gândul.

— Care gând? — întrebă Andrei — și cum și l-a schimbat?

— Să vezi, răspunse ea căutând oarecum vorbele. Mai-nainte vorbea și el ca noi. În urmă râdea de vorbele noastre, iar acum se supără când ne aude vorbind.

Andrei rămase câtva timp nemișcat și cu răsuflarea oprită, ca omul prins fără de veste asupra unei fapte rele. Înțelegea parcă de ce anume se supără tatăl fetei și-l vedea în gândul lui pe Viorel cel deștept. El făcu un pas spre Ileana, îi luă mâna și se uită stăruitor în ochii ei.

— Ce-l face să se supere? întrebă vorbind mai încet.

Ileana nu știa încă să-și ascundă gândurile.

— Zice că ești om fără de rost, răspunse ea. Dar ce-mi pasă mie de asta?!

Andrei începu să tremure. Îi venea să intre în pământ de rușine și-ar fi voit să fugă și să nu se mai uite înapoi.

— El are dreptate! grăi dânsul cu hotărâre.

— Ba nu are, răspunse ea cu-ndărătnicie. Iarba crește la plointe și se usucă în timp de secetă: ceea ce e-n inima omului e fiindcă trebuie să fie, și n-ai nici să te miri, nici să te superi că este.

Andrei se uită lung la ea. O știa de când era copilă mică și totdeauna i-a fost dragă, niciodată nu și-a gândit-o însă atât de limpede la cap.

— Așa e — zise — cum zici, dar e păcat să te pui împotriva voinței tatălui tău.

Ea dete din cap.

— Nu! răspunse. Păcat ar fi dac-aș face ceea ce el nu vrea; nu poate însă să fie păcat ceea ce simt numai, căci asta vine de la sine și fără de voia mea.

— Faci, când stai de vorbă cu mine, căci el n-o vrea nici asta, întâmpină Andrei întorcându-se spre Tănase, care-n clipa aceea se depărta de mumă-sa stăpânindu-și firea.

— Aș! zise ea-n pripă. Asta nu mi-o poate cere nimeni.

Vorba fusese ca vechii și bunii prieteni să petreacă câteva zile împreună; dacă n-ar fi fost însă pe-nserate, ei s-ar fi despărțit fără de întârziere.

Le era amândurora parcă li se prăbușește casa-n cap.

Tănase ținea să rămâie singur cu ai săi, ca să se dumirească pe deplin, și-i eră nesuferit gândul că Andrei, mai stând, ar putea să afle și el câte ceva despre cele petrecute.

Andrei nu mai putea să stea într-o casă al căreia stăpân nu-l vedea bucuros. Nu-l ierta firea să mai stea de vorbă cu Ileana când știa că aceasta-l supără pe tatăl ei. Nu mai avea el ce să caute-n casa aceasta. O nenorocire era slăbiciunea lui pentru Ileana, cu cât mai mare slăbiciunea, cu atât mai cumplită nenorocirea.

Sărmana mama lui! Cum avea el să i-o spună aceasta?!

— M-a răzbit foamea și oboseala, grăi Tănase.

Dacă nu putea Tănase să plece, ei trebuiau să îmbuce în pripă ceva și apoi să se despartă, culcându-se unul într-o pane, altul în alta.

— Și pe mine, răspunse Andrei, care ținea să rămâie și el singur cu gândurile lui.

Ileana se duse dar în grabă la bucătărie, ca să spargă câteva ouă și să le facă jumări, apoi le așternu masa și le mai aduse și câteva bucăți de brânză, și nu se înnoptase încă când Andrei se zbătea în culcușul lui, în vreme ce Tănase o ispitea pe Ileana, care era în toate mai dumirită decât mama ei.

— Rar îl mai pomenești treaz — așa zisese bătrâna — își petrece tot timpul la văduva aceea și e rău încurcat.

— Așa și le-nchipuiește mama, grăi Ileana. E adevărat că e mereu în voie bună, dar beat nu l-am văzut niciodată. Îi place să stea de vorbă mai cu unul, mai cu altul, îi plac și lăutarii, și stă la Lina fiindcă acolo își găsește totdeauna tovarăși de petrecere; să nu crezi însă, Tănase, că are, cum zice mama, vreo legătură cu văduva aceea. Și, dacă-i vorba, adăugă ea, a muncit destul și destul a agonisit în viața lui: nu noi avem să-l judecăm dacă acum din al lui își mai îndulcește viața.

— Da, i se cuvine! zise Tănase mai liniștit. Acum ne vine nouă rândul să muncim. Mama îmi spune însă că e rău încurcat.

— Multe va fi zicând mama, răspunse fata. Ea se gândește mai mult la noi decât la el și-ar vrea să meargă toate ca mai-nainte, ceea ce nu e cu putință. Îl știi pe tata, urmă ea punându-i o condică pe masă. Fiindcă nu știe să scrie, nu uită nimic și mi le spune mie toate, ca să le trec aici. Iată — urmă ea deschizând iar condica — vezi tu însuți, ca să te încredințezi.

Are mulți datornici și stă bine după ce-i vor fi plătit aceștia, și tu știi bine că oamenii plătesc, mai curând, mai târziu, dar plătesc când pot.

Tănase frunzări câtva timp, ca să vadă cam ce fel de oameni îi sunt tatălui său datornici, apoi o luă de la început și făcu față cu față, foaie cu foaie adunarea, în vreme ce soră-sa sta-n picioare la spatele lui și-i îndrepta greșelile făcute în pripă.

Urmând cu adunarea, el se făcea din ce în ce mai voios. Trecuse peste treizeci de mii de lei, o întreagă avere, și tot mai erau foi de adunat.

— Nu mi-aș fi închipuit niciodată că are atât de mult, zise el oprindu-se pe o clipă în lucrarea lui.

— Nici nu are, grăi dânsa. Nu toți banii aceștia sunt ai lui. La vreme de nevoie s-a mai și-mprumutat, ca să-i poată ajuta pe oameni.

— S-a-mprumutat?! strigă Tănase, cuprins iar de grijă. Cu cât?

— Asta numai el ar putea să ți-o spună, răspunse Ileana. Eu scriu numai ceea ce are să ia. Ceea ce are să dea, zice dânsul, au să scrie cei ce au să ia.

— Dar dacă scriu prea mult?! strigă iar Tănase. Va fi luat fără îndoială cu camătă: oamenii îi plătesc și ei camătă?

— Tot numai el ar putea să ți-o spună!

— Nu știi nici cam de la cine se împrumută și cui îi este dator?

Ileana dete din umăr.

— Mie îmi spune numai pe aceia cărora le plătește când ia de la oameni, grăi dânsa. E văduva, e o cocoană, cine-o fi, e Băltac…

— Destul! o întrerupse el. Le știu acum și celelalte!

Care va să zică tatăl său a ajuns mijlocitor al unor cămătari nemiloși, cari trebuiau neapărat să-l ducă în cele din urmă la ruină.

Un singur simțământ îl stăpânea în clipa aceasta: că cineva trebuie să moară dacă e vorba să scape cei despuiați.

— Dar oamenii aceștia sunt ajunși la sapă de lemn — strigă el ieșit din sărite — nu mai au nimic, nu mai pot să plătească: cine poartă greul carnetelor dacă ei nu plătesc!

— Plătesc, Tănase, grăi dânsa zâmbind a liniște sufletească. Eu știu cât au plătit în timpul de când le port socotelile: muncesc, rabdă la foame și la frig și plătesc, mereu plătesc.

— Dar dacă nu găsesc de lucru?!

— N-ai decât să le cauți, răspunse ea. l-am spus-o și tatei de câte ori, ajuns în strâmtorare, se supăra, dar nu vrea să mă înțeleagă. Nu e sărac cel ce e sănătos și are două brațe: dă-i de lucru, căci ai ce să iei de la el.

Nu se poate ceva mai apropiat de mintea omenească decât acest gând al Ileanei; Tănase se uita, cu toate aceste, cu un fel de mirare la ea.

Da! dânsa avea multă dreptate. N-ai decât să le dai oamenilor de lucru pentru ca să te salți tu și să-i scapi și pe ei de nevoi. Dacă e vorba, toată bogăția omenească din munca brațelor omenești s-a adunat, și sunt puțin pentru cele câteva sute de oameni câteva zeci de mii de lei: li-e destul o vară ca să scape pe nesimțite și să nu mai aibă nevoie de a se împrumuta.

— Așa e — zise el -, n-ai decât să le cauți de lucru.

Trecuse miezul nopții fără ca el să se fi simțit, cum zisese, răzbit de oboseală. Acum, când i se arătase calea de scăpare, deodată îi încetă și încordarea sufletească și el se ridică obosit, ca să se așeze la odihnă.

Chiar mai înainte decât dânsul se liniștise Andrei.

S-a zbătut, ce-i drept, timp îndelungat în culcușul lui, nemaiștiind încotro s-o apuce și ce să facă, și i se părea că nu mai poate să trăiască în lumea aceasta: a căzut însă în cele din urmă în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu să-i potolească patimile și să-i lumineze mintea, ca să nimerească calea ce-i este croită și să-i înarmeze inima cu răbdare, ca să poată stărui în ea. S-a rezemat pe Dumnezeu și a fost cuprins de un somn liniștit și adânc, care i-a întărit trupul și i-a lămurit sufletul.

Dimineața zilei următoare erau schimbați cu desăvârșire la fire amândoi, și Tănase ar fi voit să-l mai oprească pe prietenul său, dar îi era neapropiat, scurt la vorbă, hotărât și gata chiar în clipa deșteptării sale de plecare.

— E — zicea și Ileana — firească dorința lui de a vedea, după trei ani, cât mai curând pe ai săi, dar nu era departe de acasă de la el până la Răscruci.

Și-a plecat Andrei ca omul care a avut comori nemăsurate și le părăsește de bunăvoie, liniștit și fără ca să se mai uite înapoi.