IX

A doua zi era duminecă. Sevasta dori să meargă cu tatăl său la biserică.

Întorcându-se de la biserică, tata și fiica erau triști și tăcuți.

Sevasta se așeză obosită.

— Tată! Începu ea într-un târziu, privind îndelungat în fața lui. Cât ar fi de bine dacă eu aș muri…

— Muri?! Nu! zise moș Mărian înduioșat, apoi se ridică, se apropie de ea și îi netezi părul de pe frunte.

— Uite, — zise ea — mi-e groază când gândesc că sunt tânără și mai pot avea multe zile. Tu, care ești bătrân, mai lesne porți nenorocirile, fiindcă ai mângâierea bătrânețelor, și gândul că tot nu vei mai trăi mult te face să nu ții seamă de nenorocirile ce întâmpini.

— Așa-i, fata mea — răspunse bătrânul — bătrânețele sunt un dar neobicinuit, și pentru aceea omul nu cere mult de la ele. Dară tu, care ești tânără, trebuie să aibi nădejdea tinerețelor.

— Am perdut-o de mult!

— Iarăși o vei găsi.

— Niciodată! răspunse ea. Mă sâmț prea slabă pentru ca să mă cred vrednică de a străbate după gândul meu prin viață. Și apoi, nu ziceai tu însuți că mai bine să mă vezi moartă decât mai nenorocită!

-Am zis, fata mea, — răspunse bătrânul turburat — și să nu fi zis în ceas rău, dar am zis în clipă de nechibzuire.

Câtva timp stătură privindu-se în tăcere.

— O, Doamne! cum aș dori să-l văd! zise ea încet.

— Să-l vezi dar! Da! să-l vezi! răspunse bătrânul, apoi se ridică și ieși.