XII

Sosind la uliță, moș Mărian se gândi puțin, apoi apucă cea mai scurtă cale. Din uliță în uliță, el străbătea ca și când ar fi gonit ori ar goni pe cineva de moarte. I-a fieștecare pas deznădăjduirea lui creștea; la fieștecare cotitură el își iuțea pasul.

În sfârșit, sosi la casa lui Iorgu fără să fi ajuns pe Costan. A intrat? N-a sosit încă?… A făcut ceva? N-a făcut nimic?… El privi împrejur și văzu mai întâi prin întunerec, apoi în lumina unui felinar pe Costan.

— Ce-i? moș Măriane, ce-i? Îl întrebă Costan înspăimântat.

— E bine! zise bătrânul. Lasă pe căpitanul. Mâne să-ți pui calul la căruță și să te întorci acasă.

-Eu?

— Tu, Costane!

— Pentru ce, moș Măriane?

— Nu întreba! Îi zise bătrânul mâhnit. Fă cum îți zic.

— Da! moș Măriane! răspunse fiăcăul, apoi rămase privind în urma bătrânului.