I

— O, Doamne! Eu ce să-mi fac?! grăi Chiriac. Ți-am dat și iar ți-am dat câtă vreme aveam de unde să-ți dau. Îți dau și acum bucuros când și cât mă iartă împrejurările. Un psalt ca mine, însă, puțin câștigă, căci de când cu războiul, nunțile sunt de tot rare, botezurile au scăzut, oameni mor, ce-i drept, dar nu aici, la București, ci pe unde sunt îngropați fără prohod, iar înmormântările și parastasele sunt sărăcăcioase. Mai ai și tu răbdare. În vremuri ca cele de azi nu ne rămâne decât să se mulțumească fiecare cu ceea ce se poate.

— Dar nu cer nici eu ceea ce e peste putință, îi răspunse Caliopi, fiica lui. Azi-mâne se împlinesc doi ani de când lancu a plecat și m-a lăsat cu doi copii în spinare. De atâta timp nu mai știu ce s-a ales de el. Mai trăiește ori e mort de mult și îngropat în vreun șanț de la marginea drumului.

— Asemenea gânduri să nu-ți faci, o-ntrerupse Chiriac. Acum, după ce, cu voia lui Dumnezeu, s-a sfârșit războiul, azi-mâne o să ne pomenim cu el ori cel puțin o să primim veste despre dânsul. Dac-ar fi murit, ni s-ar fi trimis cuvenita înștiințare.

— Te pomenești c-a căzut prizonier și l-au dus undeva de unde vestea străbate cu anevoie până la noi.

— Chiar și dac-așa ar fi — întâmpină dânsa — deocamdată eu și copiii umblăm iarna în haine de vară, căci cele ce țin cald s-au învechit și sunt purtate și zdrănțuite de ți-e greu să ieși îmbrăcată în ele. A rămas, nu-i vorba, și turcoaica, urmă ea, cu trei copii și bine nu-i va fi mergând nici ei de când ai noștri i-au luat bărbatul și l-au dus în Moldova, dar milă are să-ți fie mai mult de noi, care-ți suntem apropiați.

Chiriac, supărat, se uită la ea lung și clătinând din cap.

— De milă nu e și nici nu poate să fie vorba, îi zise. Aș fi în stare să-i scot măruntaiele și să le pun în vânzare dacă mi-ar da cineva pentru ele ceea ce am să iau de la dânsa. Ani și iar ani de zile de-a rândul mi-am tras și azi, și mâine de la gură, ca să adun gologan cu gologan banii pe care i-am dat pentru cocioaba dărăpănată din Calea Moșilor. Mă adimenise gândul ca să-i dau o spoială și-o să iau chirie bună pentru ea. M-am bucurat dar când a venit turcul să-mi spună c-o ia și-n starea în care se află. lată că au trecut însă doi ani și mai bine fără ca să fi avut vreun câștig pe urma banilor băgați în acele ziduri mucegăite. Cum îți poate trece prin gând că mi-e milă de turcoaică?! Tu știi prea bine că am colea în sertarul mesei hotărârea judecătorească în virtutea căreia pot să scot în vânzare tot ceea ce găsesc în casă și-n prăvălie. M-am și dus s-o fac aceasta.

— Dar te-a răzbit mila când ai văzut-o plângând și bocindu-și cei trei copii, îl întrerupse Caliopi.

Chiriac mai vârtos se supără.

— Ba mai puțin îmi pasă ce se va alege de dânsa și de copiii ei! întâmpină dânsul. Vorba e însă, cu ce m-am ales? Am să iau de la dânsa peste patru mii de lei, iar din cele ce am găsit în casă și-n prăvălie nu pot să scot nici două mii. Nu e oare mai cuminte ca acum, după ce s-a sfârșit războiul și azi-mâne poate să se-ntoarcă și turcul, să-i lași în pace, ca să-și vândă mărfurile, mai cafea și ceai, mai măsline și lămâi, mai rahat și zaharicale, mai scrobeală, săpun și altele de felul acesta? Agonisise nu numai pentru sine și pentru copii, ci și pentru ca să-și plătească încetul cu încetul chiria.

Caliopi era din ce în ce mai nerăbdătoare.

— Tot milă e, orișicum vrei s-o cocoleșești! strigă dânsa. Cine știe ce are să fie peste șase luni, peste un an, peste doi?! Știu însă că-n vremuri ca cele de azi suta prețuiește mai mult decât peste un an, doi mia. Ai uitat, se vede — urmă ea aprinsă — prin câte am trecut noi după ce nemții, ungurii, bulgarii și turcii s-au năpustit asupra noastră și s-au făcut aici stăpâni, de-au luat pentru sine tot ceea ce era bun și și-au bătut joc de noi, lăsându-ne numai ceea ce lor nu le mai trebuia. Nu! milă de dânșii să nu ai nici dacă i-ai vedea pe ai lor sângerând din toate mădulările ori murind de foame și de frig. O mare mulțumire sufletească e să-i vezi umiliți și călcați în picioare!

Chiriac o ascultă plimbându-se în jos și în sus prin casă, apoi se duse la masă, scoase hotărârea judecătorească și i-o dete fiicei sale.

— Poftim, îi zise. Fă ce vrei și ce poți cu ea. Potolește-ți focul. Dar să nu mai zici apoi că mi-e milă de una ca dânsa și să mă lași în pace. Al tău să fie tot ceea ce vei putea să scoți, să vă îmbrăcați de iarnă tu și copiii tăi, dar să știi că nu mai am de unde să-ți dau!