XI

Costan ședea în grajdul întunecos. Când auzi pașii bătrânului, se ridică și plecă spre ușă.

— Costane! Își zise moș Mărian așezat, să te duci să-mi aduci rachiu.

— Pentru ce, moș Măriane! Îl întrebă Costan în îndoială.

— Nu întreba pentru ce, ci îți ia bani și te du.

— Mă duc! zise Costan, apoi se întoarse în grajd, luă o garafă și plecă.

Moș Mărian plecă și el în urma lui până la poartă, aici apoi se opri și îl așteptă.

— Costane! grăi el, când îl văzu întorcându-se, pune garafa jos, apoi vino și-mi ajută să închidem poarta.

Costan puse garafa lângă stâlp, apoi amândoi se apucară de poarta ruginită în țâțâni și după câteva opintiri o închiseră.

Săvârșind acest lucru, ei se duseră în grajd.

— Dacă beau, mi se dezleagă limba și-mi perd cumpătul. Și adeseori e bine să vorbim și să fim mai puțin cumpătați.

— Așa o fi, moș Măriane! răspunse Costan neliniștit.

— Dar am să te rog un lucru mare, urmă bătrânul cu răceală.

— Oricât de mare!

— Un lucru pe care e pusă viața.

— Da! moș Măriane! grăi Costan apropiindu-se de dânsul.

— Cunoști pe coconul Iorgu?

— Iorgu Stroienescu? Căpitanul Stroienescu? Nu-l cunosc. Dar îi știu casa.

— Pe calea Herestrăului?

— Da, moș Măriane.

— Sâmți tu în tine destulă vârtute să mi-l aduci aici?

— Cum să-l aduc?

— Să-i spui că îl roagă Sevasta să vie la ea, acum, numaidecât, că eu nu sunt acasă și nici nu viu, și că nu dorm în casă cu ea… N-aibi grijă, că îl va primi mai drăgăstos decât pe tine.

Costan stete încremenit.

— Îl aduc, moș Mâriane! chiar dacă ar trebui să-l aduc în brațe.

— Dar te sâmți tu vrednic a i le spune toate aceste?

— O! Doamne! Doamne! moș Mariane! zise Costan înăbușit, lasă-l pe mâna mea.

— Dar dacă n-ar voi să vie?

— Grija mea de dânsul. Vine! Îi știu eu pe coconii ăștia, le știu felul, le cunosc graiul.

— Ascultă, Costane, îi zise bătrânul așezat. Dacă n-ar voi să vie, te întoarce și te du la fiică-mea, îi spune că din întâmplare te-ai întâlnit cu el, că ți-a spus c-ar veni, dac-ar vedea ceva de la mâna ei…

— Înțeleg, moș Măriane! grăi Costan, plecând. Grija mea de lucrul ăsta.

Bătrânul privi puțin în urma lui, apoi se opri la ușa grajdului. Numai acum sâmțea din tot adinsul greutatea faptei la care se pregătea. Și era hotărât la ea.

El intră în grajd cu un suspin greu.

Cârlanul începu să necheze încet printre dinți, își întoarse apoi capul spre stăpânul său și bătrânul văzu strălucirea gălbie a ochilor lui mari.

— Cârlane! zise el. Și în acest singur cuvânt era cuprinsă toată durerea lui.

Calul se smânci de la grajd, se întoarse înapoi și, dându-și capul în pământ, își alipi grumajii de stăpânul său.

Moș Mărian se cutremură. Își aduse aminte noaptea de mai odinioară, când sta țiind cuțitul în mâna încleștată, în vreme ce fiică-sa vorbea cu Costan; se văzu plângând ca și atunci, pe grumajii calului, prea slab spre a putea cumpăta pe fiică-sa în o clipă de izbucnire pătimașe.

— Nu se poate! strigă el îngrozit. Eu nu-l pot ucide! Să fie voința Tatălui.

Și grăind aceste, se repezi ca un nebun în urma lui Costan.