XIII

În drumul Aradului, la mijlocul pustiei Tovisegyhaz, este o fântână largă și adâncă, cu doauă cumpene, doauă jgheaburi lungi, unul așezat pe picioare, pentru vite, altul pus jos pentru oi, și doauă găleți, una în fântână, iar cealaltă atârnată-n aer, clătinându-se mereu și scârțâind din când în când sub bătaia vântului.

E zi de duminică, grânele sunt strânse și duse, pusta și șesul în lung și în lat e o pustie deșartă, închis din toate părțile între valuri de apă, ridicate de arșița soarelui de meazăzi în văzduh. Pe ici, pe colo se ivesc mai pe aproape, mai pe departe, câte un copac, câte o cumpănă de puț, câte o casă, câte un turn de biserică, năluciri neastâmpărate, cufundate acum în apă, întoarse apoi cu susul în jos și aruncate iar în aer, după cum se schimbă vântul și după cum se mută ochiul. Din când în când vântoasele se dau vârtej, adună paie și frunze și prav, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stâlpul frământându-se peste câmp și de-a lungul pravului de pe drum până ce nu se sparge de-ți zboară fărâmăturile în toate părțile. Apoi o nevăstuică își iese din gura pusă-n margine de drum, se pune-n două labe, se uită ca o păpușă isteață împregiur și iar – vâșc! – intră la adăpost.

În vârful cumpenei de la puț șade o cioară pribegită și cârăie din când în când a pustiu, iar în dreptul stâlpilor este un car cu doi boi legați la proțap.

Și de mult trebuie să steie carul acesta aici, căci abia a mai rămas înaintea boilor câte o fîrâmătură din cocenii de porumb, și ei o adună cu limba, o risipesc iar și iar privesc cu ochi mari când la cocenii din car, când la jgheabul cu apă clocită.

În car e culcat un om cu o doniță lângă el: nu doarme, nu e mort, ci zace.

Busuioc se-ntoarce de la Arad, și Iorgovan mână caii cei buni de le rămâne pravul cale de trei pușcături în urmă.

– Stăi! voiește Busuioc să zică văzând bietele vite chinuite. Mână, Iorgovene, mână mai iute! zice el, când vede și omul.

Ce a văzut el în drumul lui să nu vadă nimeni, și nimeni să nu simâă ce a simțit el.

E grozav lucru moartea, mai grozav e moartea năpraznică, și mai grozav moartea între străini, dar moartea, în margine de drum, la loc neumbrit, asta nu poate fi cu voia lui Dumnezeu.

Și el, Busuioc, bogătoiul din Curtici, și-a trimis feciorul cu doauă căruțe, cale de două zile, ca să i le aducă încărcate de oameni în drumul acesta. Era peste putință să nu-și facă mustrări amarnice.

Sosind acasă, el îl găsi aici pe popa, care-l aștepta cu nerăbdare, ca să-l vestească despre moartea lui Neacșu.

Iorgovan rămase ca lovit de trăsnet.

– Nu se putea altfel, grăi Busuioc râzând. Asta de sine se înțelege! Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei?! Și mai ales pe Neacșu. E bun Dumnezeu, grozav de milostiv!

Grăind acestge, el se plimba mereu în sus și în jos și iar în sus și în jos, în vreme ce popa sta la o parte și-l privea cu un fel de mulțumire, căci era mulțumit popa totdeauna când se petrecea vreun lucru deosebit.

– Bine! a murit și o să-l îngropăm, grăi Busuioc în cele din urmă oprindu-se în fața cumnatului său. Dar cu fata cum rămâne?

– Mai știu și eu? îi răspunse popa. Te uiți la mine parcă eu l-aș fi adus aici. Când l-ai trimis pe Iorgovan după secerători, știai prea bine că s-a ivit holera: nu ți-a păsut atunci; nu-ți pese nici acum. Moare cine n-are zile.

– Eu însă! – strigă Busuioc răstit – nu mai am zi bună în viața mea dacă fata rămâne pe drumuri.

– Tu știi cum ți-e – grăi popa – aici să nu mă pui pe mine judecător.

Și iar se plimbă Busuioc în sus și în jos.

Erau în casa aceea trei oameni, Busuioc, Iorgovan și Șofron, și unul singur dintre dânșii, Șofron, știa ce voiește, și pe când acesta nu îndrăznea să facă ceea ce voia, ceilalți doi se temeau ca nu cumva să facă din slăbiciune ceea ce în adevăr nu voiau.

Acum Busuioc era pornit s-o facă drept spășire.

– Iorgovane, grăi apoi, oprindu-se în fața feciorului său. Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci fiindcă așa e rânduit de la Dumnezeu... M-ai înțeles?!

Iorgovan se cutremură în tot trupul.

– Nu! – zise el umilit – s-o lăsăm aceasta.

Busuioc se depărtă fără ca să-i bage cuvintele în seamă și se duse la Vica.

Peste puțin toată casa știa că Neacșu a murit, dar nimeni n-avea voie să i-o spuie aceasta și Siminei. Vica ținea ca fata să nu afle nimic și să rămâie la Curtici, pentru ca nu cumva să se-mbolnăvească și ea; popa îi spusese chiar că Neacșu e bine și nu îndrăznea nimeni să mai spuie că nu este adevărat ceea ce a spus popa.

Simina se obicinuise a umbla ca-ntre oauă și cuțite; de patru zile, de când se depărtase taică-său, era ca roabă în casa lui Busuioc. Umilită-n gândul ei prin ceea ce făcuse, câteva ceasuri după plecarea lui Neacșu își aduse trebșoarele, ca să plece și ea în urma lui, însp mai era și Vica la mijloc. „Îmi alungă fata de la casă!“ striga Vica de câte ori Simina voia să plece. „Îmi nenorocește băiatul!“ striga de câte ori își vedea feciorul mereu cu ochii în pământ. Iar Simina n-avea în ea destulă virtute ca să-și calce pe inimă, nu putea să plece cu gândul că-i rămâne o casă învrăjbită în urmă.

Era obicinuită Simina să umble ca-ntre oauă și cuțite, dar acum viața îi părea totuși prea nesuferită. Vedea că s-au schimbat toate fețele, că toți o ocolesc, că ceilalți vorbesc din când în când prin ascuns și se frământa mereu să-și deie seamă ce oare s-a petrecut. Un lucru știa numai, că schimbarea în fețele și în purtările oamenilor e de când a sosit popa la casă și-și aducea mereu aminte ziua în care a rămas ea singură la crucea de grâu, în mijlocul miriștii țepoase.

Dar cu toată strășnicia Vichii, aceasta nu putea să ție mult.

Era la casa lui Busuioc un om care le îndrăznea toate.

Aflând despre moartea lui Neacșu, Șofron își luă pălăria din cap, și-o puse în cui, apoi se duse s-o caute pe Simina, acum, degrabă, fără întârziere.

El o găsi jos la spălătoare și-i făcu semn să iasă, ca și când o ar fi chemat Vica.

În mijlocul curții el o opri din drum.

– Simino, îi zise, ce neamuri ai tu?

– Un văr și o mătușă la Zimbru – îi răspunse ea mirată – și un alt unchi aici la Cherechi. Nu-l cunosc, dar taica vorbește adeseori de el. Dar de ce mă întrebi?

– A murit taică-tău, grăi Șofron așezat.

– Taica! a murit?! șopti ea.

Înțelegea bine, nu se îndoia că e mort când i-o spunea Șofron, dar vorba aceasta, mort, îi suna a gol în ureche, nu putea să și-l închipuiască mort pe tatăl ei, nu-l vedea, nu-l simțea mort.

– Și cum a murit? întrebă ea fricoasă.

– De holeră.

– Și, nu știi, cum a murit de holeră?

– Nu știu, răspunse el; știu numai că lumânare avea la dânsul.

Simina ridică mâna, și-o trase peste frunte și începu a se freca între sprâncene.

Nu era cu putință!

Aici la loc străin, așa cum a plecat, singur și părăsit, el nu putea să moară.

Și totuși era mort.

– Ce trebuie să fac eu acum? întrebă ea.

– Nu prea știu nici eu, răspunse el. O să întrebăm vreo babă. Acum du-te și-ți despletește părul, iară eu mă pun călare, mă duc la Cherechi și până la miezul nopții mă întorc cu unchiul tău la Socodor, ca să-l scalde și să-l întindă de priveghie. Pân-atunci vino și tu, ca să-l bocești.

– E bine așa?!

– Bine! îi răspunse Șofron și grăbi spre casă pentru ca să-și ceară bani și un cal de la Busuioc.

Simina rămase privind în urma lui.

Scăldat! întins pe masă! priveghiat! bocit tatăl ei, bocit de dânsa?!

Ea îl vedea, acum îl simțea mort.

– Șofroane! – strigă dânsa plecând în urma flăcăului – nu te duce! Să meargă vreun altul. Tu nu mă poți lăsa pe mine singură.

Șofron se opri.

Așa era; el nu putea s-o lase pe dânsa singură.

Ea înaintă spre el un pas, doi pași, câțiva pași, apoi se opri și scoase un țipet sfâșietor.

– Unde-l întindem pe taica?! unde-i facem priveghia?!

– La mine în casă! îi răspunse popa, grăbind la dânsa.

Simina îi sărută mânile, apoi începu să plângă și urcă scările casei, despletindu-și părul.