XV

Popa Furtună se făcuse om

Nu-i vorba, tot mai mergea la vânătoare, tot mai mâna caii, tot mai ținea la prepelicarul lui, însă parcă nu-i mai priia nimic.

Mult ar fi dat să-l poată face viu pe Neacșu.

El nu era de vină c-a murit, dar tot ar fi fost mai bine să trăiască, ori, dacă-i era data să moară, să fi murit la el acasă.

Cu toate aceste, Simina, fiica mortului, era în casa lui, și de câte ori o vedea, trebuia să-și aducă aminte de răposatul ei părinte.

Și orișiunde se ducea, popa Furtună nu putea să scape de Neacșu, fiindcă Busuioc, cumnatu-său, era om știut de toată lumea: și cine oare n-ar fi voit să știe dacă este ori nu adevărat că Busuioc și-a pus în cap să-și ieie o pădureancă noră în casă?

Mai ales rudeniile cele multe ale lui Busuioc erau foarte nedumirite.

Unii erau de părere că bine face Busuioc, fiindcă e om cu stare, n-are nevoie de nevastă cu zestre, și nu este pe lumea aceasta lucru mai bun decât dragostea între nevastă și bărbat. Dar, mai presus de toate, Simina era frumoasă, și nora frumoasă e podoaba casei.

Alții erau de părere că Busuioc nici nu voiește în adevăr să-și însoare feciorul, dar n-are-ncotro, fiindcă Iorgovan e stăpân în casă, el face tot ceea ce voiește. Și nici nu se putea să fie altfel. Iorgovan, ăsta, ce era el, dacă e vorba? Nici plugar, nici om de carte! Umblase cât umblase la școală până când n-a perdut rostul plugăriei, apoi, când a văzut că e lucru greu cartea, iar s-a apucat de plugărit, adecă la drept vorbind, a rămas de gură-cască pe acasă.

Iar alții știau că nici Iorgovan nu ține s-o ieie pe Simina de nevastă: cum ar și putea un om ca dânsul să se îndrăgească de o pădureancă? Ea însă l-a momit cu farmecele ei, îl ține de scurt, i-a mai murit apoi și părintele, și Iorgovan, milos cum e, nu mai putea să scape de dânsa.

Popa Furtună știa că toate aceste nu sunt adevărate; el însă dedea din umeri și zicea că nu știe nimic. Le dedea tuturora dreptate ca să scape de dânșii.

Un singur lucru știa el: că dacă n-ar fi murit Neacșu, Busuioc nu s-ar fi plecat la voința feciorului său și că niciodată Iorgovan n-ar fi stăruit împotriva voinței tătâne-său.

De aceea, de când cu moartea lui Neacșu, popa Furtună se ferea de a vorbi fie cu Busuioc, fie cu Vica, fie cu Iorgovan despre Simina.

Busuioc o simțise aceasta și, la început, parcă prea puțin îi păsa. El însă era deprins să ceară sfatul cumnatului său în toate treburile și încetul cu încetul se nedumeri.

– Ei! spune – grăi el în cele din urmă – vorbește și tu odată: ce zici?

Popa se uită zâmbind la el.

– Ce mă mai întrebi? îi răspunse. Parcă tu poți să faci altfel decțt așa precum te bate capul! Măcar o dată în viața ta, acum, când e vorba de însurătoarea feciorului tău, fă ce știi.

– O iau în spinarea mea! grăi Busuioc, și de aici înainte lucrul era hotărât.

Cât pentru Iorgovan, el trăia în așteptare.

Era învrăjbit cu sine însuși, și firea și forințele i se schimbau pe ceas, pe minut. Simțămâîntul de strâmtorare însă care îl cuprinsese atunci la Zimbru, când Neacșu se învoise ca să plece cu Simina la Câmpie, mai ales acest simțământ îl stăpânea mereu. N-ar fi voit și n-avea în el destulă virtute ca să voiască.

Își aducea aminte de cele petrecute, de vorbele ce grăise atunci noaptea, de mânia lui Șofron, de mânia lui Neacșu, de hotărârea Siminei, își aducea aminte de beția sa și de moartea lui Neacșu; era peste putință ca el să mai poată privi după toate aceste în ochii Siminei fără ca s-o urască.

Nu! aceasta nu se putea!

Simțea în el că dacă Simina i-ar aduce aminte cu un singur semn măcar de cele petrecute, el ori s-ar târî ca atunci noaptea la picioarele ei, ori ar trebui să închidă ochii și s-o omoare.

Și totuși el nu putea altfel, îi era peste putință să-și rumpă gândul de la dânsa.

Adeseori, când îl vedea pe Șofron căutându-și liniștit de treabă, se pomenea că-l privește cu un fel de sfioasă uimire și parcă-i era frică de dânsul.

Știa c-o iubește pe Simina, știa că dânsa nu-l iubește pe el, și gândul că s-ar putea să-l iubească vreodată nici nu intra în mintea lui. Însă tot atât de bine știa Iorgovan că Simina ține la Șofron mai mult decât la un frate mai mare și că Șofron le știa toate. Era cu putință ca el să nu-i zică Siminei: „Ferește-te de ticălosul care astăzi te-a batjocorit, iar mâne e-n stare să-ți sărute pământul de sub picioare“.

Și totuși el nu putea altfel.

Plecând dar la Socodor, Iorgovan nu era în voie de nuntă, iar Busuioc o simțea și el aceasta și-i venea să-l certe.

Intrând în curtea popii, Iorgovan începu să tremure în tot trupul, iar când dete față cu Simina, vederile i se împăingeniră și-i venea parcă să amețească.

Busuioc îl vedea și numai cu anevoia se mai putea stăpâni.

Când apoi preuteasa-l apucă la o parte și începu să-i vorbească despre neamurile Siminei, el se făcu rece ca sloiul de gheață.

Atât i-ar mai fi lipsit! N-avea oare el însuși destule neamuri?!

Dar nu-i intra lui Busuioc în cap gândul că o fată rămasă pe drumuri ar mai putea să steie în chibzuiri când el o pețește pentru feciorul său.

Nazuri muierești!

– Zi-i să vie încoa! grăi el aspru și începu a se plimba prin casă.

Lucrul ăsta trebuia s-ajungă odată la capăt.

Peste puțin Simina intră și rămase cu capul plecat înaintea lui.

– Simino! îi zise el cumpenind vorbele, pentru ca nu cumva să pară prea de tot doritor de a-i fi socru. Cum rămâne cu tine? mai stai aici, te duci la unchiu-tău ori vii să stai viața toată la casa mea, unde atât de mult ești dorită?

Simina își ridica capul, își trase mâna stângă peste frunte, apoi rămase o clipă nemișcată.

Știa cu cine vorbește: acum nu mai putea să rămâie aici și-i era foarte greu să plece.

– Deocamdată – răspunse ea plecând iar ochii – o să mă duc la unchiul.

Busuioc rămase ca trăsnit din senin.

La asta nu s-a așteptat.

Cum rămânea el față cu lumea, față cu rudele lui?!

Îi venea să-și înfigă ghearele-n carne.

Simina-și ridică iar ochii și-l privi ca și când ar fi voind să-l întrebe dacă mai are ceva de zis.

– Nimic, grăi el. Voiam numai să știu. Deocamdată voiești așa. O să ne vestești când vei fi voind altfel.

– Da! îi răspunse ea încet, apoi se plecă, îi sărută mâna și ieși cu pas domol.

Iorgovan o aștepta în pridvor.

Ea trecu repede înainte, ca omul ce n-are timp de a mai sta de vorbă.

El i se puse neclintit în cale, și vâtva timp ei rămaseră privind cu încordare unul la altul.

– Ce-i? întrebă el.

– Nimic nu e! îi răspunse ea strâmtorată.

– Ceva este, grăi el, ceva ce s-a pus între mine și tine. Vorbește: fii cum ai fost odinioară; vorbește-mi fără milă, cum i-ai vorbit atunci lui Șofron. Dacă n-a perit el atunci n-o să pier nici eu acum.

– Eu nu știu ce vrei tu să zici, îi zise dânsa turbată.

– Voiesc să zic că atâta om ca Șofron sunt și eu!

– Lasă-l pe Șofron!

– Eu îl las – grăi el cu patimă – dar nu te lasă el pe tine!

Simina se îndreaptă, se uită aspru în fața lui, apoi începu să râdă.

– Știi că mi-e frică de tine, zise ea încet. Spune-mi că te omori! – fă-ți obiceiul! – tu știi că cu aceasta mă poți muia de mă târăsc la picioarele tale. N-ai decât să vrei, și mă dau în placul tău.

Grăind aceste, ea se întoarse ca să se depărteze.

– Ce-ți pasă ție acum dacă mor sau nu! strigă el.

– Apoi da!? grăi dânsa întorcându-se iar spre el. Tu mori o dată ca să mă omori pe mine în fieștecare ceas, și mie prea puțin îmi pasă. Tu vorbești de Șofron?! – adause ea aspru – tu?! Șofron e om, Iorgovane!

Ea se depărtă înspăimântată oarecum de vorbele ce grăise.

– O să vezi tu că și eu sunt om! Grăi Iorgovan într-un târziu, ca deșteptat din vis. Pot eu să trăiesc și fără tine. Ba nu pot, nu pot! adause apoi peste puțin și căzu frânt pe o laviță din apropierea lui.