XVII

Ar fi vrut Busuioc s-o poată lovi pe Simina și simțea că nu se poate apropia de dânsa.

N-are în lumea aceasta averea nici un preț!

Era om bogat; ce folos avea de bogățiile lui?!

– E bine! grăi el când se văzu față în față cu Vica.

– Cum așa?! strigă Vica. Eu vă văd pe amândoi parcă nu v-ar fi toate caprele acasă.

– E foarte bine! grăi Busuioc. Mai bine nici că se poate. Tu înțelegi că așa trebuie să fie! Adecăte cum?! Sunt eu dintre oamenii ce-și adună casa de pe drumuri?! Are și ea neamurile ei: să se pună la cale cu ele; să-și gătească zestrea, ca să nu-mi fie rușine când o voi primi în casa mea; îi dau și eu de la mine, dar să ceară, să ceară, atât măcar.

Asta o înțelegea și Vica: săracul, dacă-i sărac odată, să-i facă bogatului măcar mulțumirea de a cere.

– Apoi, urmă Busuioc, trebuie să o pețesc cândva, să o cer de la cineva, să o iau de undeva: se duce dar deocamdată la unchiu-său la Cherechi. Așa voiesc eu!

Vica se mulțumi, și în curând știa tot satul cum s-au pus lucrurile la cale, ba peste câteva zile o știau și cei de la Cherechi.

Simina începu să răsufle mai ușor.

Înțelegea de ce Busuioc nu i-a spus nici chiar nevestei sale adevărul.

Încetul cu încetul se uită toate, chiar și rușinea pățită de el parcă nici n-ar fi fost.

Acesta era gândul lui Busuioc, și nici Simina nu avea altă dorință.

– Așa este! Le zicea dar celor ce-o supărau cu întrebări, și ca să-i încredințeze că în adevăr așa a rămas vorba, ea se puse pe lucru, ca să-și facă zestrea, însă numai așa, azi un petec, mâne altul și peste câteva zile strica iar, ca să înceapă din nou. Iar dacă se găsea pe ici, pe colo câte cineva ca să-i dea zor, ea zicea că n-are grabă, că tot n-are să fie asta niciodată.

Și parcă-i știa gândul, și Busuioc scăpa pe ici pe colo vorba că n-are grabă că cine știe?! Poate că și Iorgovan se va mai răzgândi.

Peste câteva săptămâni știa toată lumea că Busuioc nu vrea, iară Iorgovan nu prea se opintește nici el.

– Și – să stai și să te miri! – tot astfel zicea și Iorgovan.

Nu poate pentru că s-ar fi răzgândit, nu! cu una, cu doauă omul în dragoste nu se răzgțndește; el știa însă în el, era pus într-un colț tainic al sufletului său, că Simina se va răzgândi ea, și dac-o va lăsa el pe ea, nu-l va lăsa ea pe el.

Șofron, în sfârșit, era frânt și tâmpit, bunăoară, ca omul ce a stat toată noaptea pe drum, bătut de vânturi și de ploaie.

Mulți ziceau că e om prost Șofron, deși nimeni nu-și aducea aminte ca el să fi făcut vreo prostie. Era numai târziu la minte, atât de târziu, încât ar fi stat cu mintea oprită pe loc dacă l-ar fi luat cineva repede și l-ar fi întrebat dacă e bărbat ori femeie; și-ar fi dat seamă de ce i se face întrebarea, cum trebuie s-o înțeleagă, ce trebuie să răspundă și în cele din urmă tot ar fi răspuns: „Ia stai să mă mai gândesc.“

Atât de mult se temea ca nu cumva să zică ori să facă vreo prostie, încât ținea capra de coarne și tot nu-ndrăznea să spuie că nu e ciută.

Și, cu toate aceste, el făcuse o prostie, cea mai mareprostie, o ticăloșie nemaipomenită.

„Sunt un nemernic!“ își zise el întorcându-se de la Socodor, și dacă Șofron își făcea vreun gând, acesta, fie bun, fie rău, rămânea înfipt în el.

Nu era bine, nu-i părea bine că Simina se mărită după Iorgovan; el, cu toate aceste, a zis că e bine și că-i pare și lui bine.

S-a dus anume ca să-i spuie Siminei că nu se poate; cu toate aceste l-a făcut Dumnezeu așa de slab de-și perde mințile îndată ce se află în fața Siminei?

Dar Simina a zis că n-are să fie lucrul acela niciodată.

A zis?! Ce mai ținea el samă de cele zise de dânsa?! El știa ce-a zis el însuși, știa ce gândește, știa cum și-a pus în el lucrurile la cale și-și mai aducea aminte că trebuie să se mute la Socodor, pentru ca mortul să nu rămâie singur.

Sosind la Curtici, el nu-și mai găsea locul.

Îi era groază să fie singur cu gândurile rele, care zile întregi nu-l mai părăseau dacă și le făcea odată, și îi era rușine să deie față cu oameni.

Când îl vedea pe Busuioc, i se răcea tot sângele în vine, iar de Iorgovan se ferea, ca u cumva să-l apuce fără de veste și să-l strivească.

Știa el, nu-i vorbă, că Simina nu e de seama lui, dar și Busuioc trebuia să știe că nu-i Simina de noră-n casa lui, nici Iorgovan om pentru o fată ca Simina.

„Ei! și ce le pasă lor?! merge cât merge!„ își zicea el câteodată, și atunci îi venea să strige: „Feriți-vă de mine! luați-mă și mă legați! Puneți-vă cu ciomegele și mă omorâți ca pe un câine turbat.„

Dar lumea începu să vorbească despre biata Simina și să spună că Busuioc nu vrea, iar Iorgovan nu stăruie. Șofron parcă nu-nțelegea bine.

„Căile noastre s-au despărțit și nu se mai pot întâlni în viața aceasta.“

Așa zisese dânsa.

Care va să zică așa este.

Îi era rușine lui Șofron, dar nu putea să-și dea seama dacă-i este rușine de rușinea ei, ori de nedrep¬tatea ce i-o făcuse lui Busuioc în gândul lui, nici dacă-i părea bine ori rău de rușinea sa.

Simțea numai că acum poate să-l vadă pe Busuioc, fără ca să i se mai răcească sângele în vine, că nu-i mai venea să-l apuce pe Iorgovan și că Simina nu-i mai părea atât de strașnică. Sărmană copilă!

Acum parcă nu s-ar mai fi sfiit să vorbească cu dânsa și să-i spună verde-n față ceea ce gândește, fiindcă el era mai în vârstă, mai așezat ca dânsa și ținea la ea, mare minune cum ținea. Mai ales acum, Șofron nici n-ar fi stat de vorbă cu omul, care ar fi zis că el nu se va muta după Sf. Dimitrie la Socodor.

Ăsta era un lucru care de sine se înțelegea. Dar nici nu zicea nimeni că n-are să se mute.

Ziceau toți că se va muta, fiindcă așa zicea și el, și asta era treaba lui, el știa mai bine ce și-a pus de gând. Și fiindcă de sine se înțelegea că are Șofron să plece de la Curtici, tot de sine se înțelegea și că-i este de vânzare locul de casă. Așa zicea și el, și asta iar tot el trebuia să o știe mai bine.

Trecuse însă un an și jumătate de când își cumpă¬rase acel loc, și în timpul acesta se înfipsese în el gândul că locul acesta e al lui, că pe el are să-și zi¬dească o casă, că acolo are să-și petreacă el viața cu nevasta și cu copiii lui. Cu una, cu două nu putea să părăsească el acest loc, de care se legau toate gân¬durile plăcute ce-și făcuse în timp de un an și jumătate: el nu se putea gândi pe sine altfel, decât avându-și locul lui de casă, și fără de acest loc el parcă nu mai era tot el.

Nu-i vorbă, Șofron nu zicea că nu-și vinde locul, dar când se găsea câte un cumpărător, îi spunea că vrea să se mai gândească. Și se tot gândea Șofron; Sf. Dimitrie era aproape, dar el nici pe departe nu se apropia de plecare.

Două săptămâni înainte de Sf. Dimitrie, întorcându-se de la târg pe la Socodor, din vorbă-n vorbă Busuioc află despre cele petrecute între Șofron și Simina.

Pe drum, pân-acasă, și acasă, plimbându-se de la ușă până la fereastră, el își răsucea mereu mustața: acum se putea apropia de Simina, și vorba era numai cum s-o apuce ca s-o țină strânsă.

Banii lui Șofron erau în mâinile lui. Nu-i ținea el, îi dăduse cu împrumutare pe la alți oameni, însă de la el atârna, când să-i înapoieze datornicii. Erau dați, ce-i drept, până la Sf. Dimitrie, dar greu ar fi fost să-i capete mai-nainte – mai târziu? nimic mai lesne!

El chemă pe Oanea lui Toader, unul dintre dator¬nici, la sine și începu să-l strângă în chingi.

Datornicii se află-n strâmtorare totdeauna când le ceri banii, iară Oanea mai și păgubise de cu primăvară cu un bou: el se rugă dar să-l îngăduie o lună, două măcar.

– Bucuros, chiar și un an, îi răspunse Busuioc dar tu știi că banii nu sunt ai mei. Vorbiți cu Șofron.

Îl știa Busuioc pe Șofron că nu știe stărui și nu se poate depărta fără de banii lui. Ține la banii săi omul care i-a câștigat în sudoarea feții sale.

O știa și Șofron aceasta, și tocmai de aceea dăduse banii lui Busuioc, la care nu putea să-i piardă, pentru că avea din ce să-i înapoieze și avea destulă trecere ca să-i scoată de la datornici. Șofron stătu dar mult pe gânduri, când datornicii veniră să-l roage ca să-i mai îngăduie.

– Eu n-am bani la voi, grăi el în cele din urmă, banii ce am avut i-am dat lui Busuioc, la el am bani, și nu e treaba mea ce a făcut cu ei. Asta așa era, dar dacă Șofron era om cu minte, nu erau nici datornicii mai proști și înțelegeau că Busuioc i-a trimis la Șofron fiindcă vrea să și-l mai țină slugă, să-l aibă legat, ceea ce le venea și lor la socoteală.

– Dacă-i așa, apoi sănătate bună, nici noi n-avem să-ți dăm bani, ziseră ei și se duseră în trebile lor.

Sosind ziua de Sf. Dimitrie, Șofron era hotărât, ca totdeauna, să plece, dar altfel toate erau ca mai-nainte. El se duse la Busuioc, ca să-și facă socoteala de simbrie. Și o și făcu.

Busuioc îi numără până la cel din urmă crețar ceea ce îi mai rămăsese, îi pofti noroc și spor la toate, dar de bani nu-i pomeni nici c-o vorbă măcar.

„Se vede c-a uitat!“ își zise Șofron și mai așteptă, că doară-și va aduce aminte. Busuioc însă începu să-i vorbească de toate, numai de banii lui, nu. Șofron plecă în cele din urmă, se mai opri din drum mai-nainte de a ieși din casă, se opri încă o dată, după ce închise ușa în urma sa, stătu cât stătu și începu să se scarpine în dosul urechii.

„O să mă mai gândesc! zise el plecând. Se vede că tocmai acu nu-i are la îndemână.“

Și iar începu Șofron să se gândească.

Trecu o zi, trecură două, trecu o săptămână, dar Busuioc nu-l mai chema să-i dea banii. Stătea așa la casă, făcea treburile ca mai-nainte, dar nu mai era slugă cu simbrie și parcă-i era rușine să mai stea așa fără de niciun rost la casa omului și să-i mănânce pâinea. Nici nu trecea însă seară, făr' ca el să-i zică: „Mâine vorbesc cu el.“ O zicea, dar n-o făcea. Era totdeauna ceva la mijloc: mai că Busuioc avea oameni la casă, mai că Vica se certase de dimineață, mai că o slujnică spărsese vreo oală.

Dar dacă nu se ducea Șofron, el se gândea să se ducă și cu cât mai mult se gândea, cu atât mai îndărătnic se făcea în hotărârea lui de a se duce. De la o vreme ajunse de s-ar fi dus chiar dac-ar fi trebuit să treacă prin sabie și foc. Busuioc știa de ce vine, se simțea cu toate acestea cam strâmtorat când îl văzu intrând în casă, și-i venea să-i zică să nu închidă ușa în urma sa. Parcă nu mai era tot omul pe care-l știa el, și fără de voie-și aduse aminte de noaptea când îl văzuse mergând spre Ior¬govan.

– Apoi, am venit și eu, grăi Șofron, să văd ce mai e cu banii pe care ți i-am dat astă-toamnă.

– Trage-ți seama, Șofroane, îi răspunse Busuioc. Mie nu mi-ai dat nimic. Tu știi că eu n-am trebuință de banii tăi. Ți-am căutat numai oameni, care ți i-au luat cu împrumutare.

– Ba nu! îi întâmpină sluga. Ți-am dat banii. Când ne-am tocmit, am pus-o și asta în simbrie. Eu știu cât am muncit până ce i-am adunat și n-am vrut să-i dau orișicui, ci mi-am căutat un om cinstit și bogat, care poate să mi-i dea orișicând. Iacă, am zis, primește banii aceștia, ca să mi-i dai la anul cu cametele lor: dac-o primești și asta, mă bag slugă la d-ta, dacă nu, îmi caut alt om, care o primește și asta. N-a fost așa vorba?!

Busuioc ar fi voit să-l poată da afară, dar nu putea, el, Busuioc bogătoiul, nu putea să-l dea afară pe sluga lui, care se obrăznicea.

– Așa e, Șofroane, zise el, dar eu tot n-am luat banii tăi, tot nu m-am folosit de ei. Tu știi că nu sunt la mine. Dacă vrei, ți-i dau de la mine; dacă mai îngădui, o să-i dau pe datornici în judecată și să ți-i scot de la ei.

– Dă-mi-i! răspunse Șofron, că d-ta poți să-i scoți când vrei de la dânșii. Busuioc nu-l mai cunoștea pe Șofron.

– Chiar acum, neîntârziat? întrebă el râzând.

– Chiar acum! răspunse Șofron întunecat.

– Și dacă s-ar întâmpla să nu vreau ori să nu pot? zise iar Busuioc.

– Văd eu că nu vrei ori că nu poți, și nu știu de ce, grăi Șofron tulburat. La asta nu se gândise. Așa era! Cum rămâne dacă Busuioc nu vrea ori nu poate?

– Trebuie însă să mi-i dai, urmă el, nu se poate să nu mi-i dai. Eu m-am gândit bine mai-nainte de a ți-i fi dat și am zis: dacă îi dau lui Busuioc, n-am nicio grijă, el mi-i dă iar înapoi.

– Ai dreptate, Șofroane! grăi Busuioc, îi puse mâna pe umăr și se uită drept în ochii lui. Nicio grijă să n-ai. Banii tăi nu pot să fie puși mai bine decât la mine. Am să ți-i dau, dar nu astăzi, nici mâine; trebuie să mai îngădui o zi, două, o săptămână, poate chiar și două. Ia gândește-te tu cu capul tău. Mi-ai dat banii, pentru că știai că eu pot să-i scot orișicând de la datornici, fiindcă sunt om cu trecere. Nu-i așa?

– Așa e! răspunse Șofron.

– Oamenii însă nu prea pot să-i plătească acum și mă roagă să-i mai îngădui, urmă Busuioc. Vrei tu să-i dau în judecată, să le vând casele, vrei tu să mă stric cu ei? Dac-aș face-o asta, nici într-un an nu ți-ai mai vedea banii.

– Dă-mi-i de la d-ta, grăi iar Șofron, și fă apoi ce vrei cu dânșii.

– Ba nu, Șofroane! îl întâmpină iar Busuioc, căci și atunci tot acolo ar ajunge treaba. Acum ei se silesc să plătească, fiindcă știu că banii sunt ai tăi; dac-ar ști că sunt ai mei, ar zice că eu sunt bogat și mai pot aștepta, și nici că s-ar gândi să plătească. Nu e oare mai cuminte să mai aștepți, să stărui tu însuți ca să ți-i plătească, iar dacă nu vor, le spun că mă strâmtorezi tu și îi strâmtorez și eu pe ei.

– O să mă mai gândesc, zise Șofron.