II

Vârlan n-a făcut degeaba călătoria la Paris: trebuia să fie cineva acolo, ca să ieie dispozițiuni pentru aducerea în țară a rămășițelor pământești.

Știa acum și Bughea ce s-a-ntâmplat, dar se simțea cu atât mai jignit și nici nu avea cuvinte de a nu-și da pe față legitima indignațiune, căci de aici înainte bătrânul nu mai avea în gândul lui nici un rost pe moșie și putea să-și caute de drum. Stăpânirea trecea la cocoană și la rudele băietului, și foarte ușor i se putea întâmpla să nu mai aibă, așa, de pomană, întreținerea și cinci sute de lei pe lună.

Deocamdată însă lucrurile n-au venit tocmai așa.

Era, ce-i drept, la mijloc o avere, care aducea un venit de peste trei sute de mii de lei pe an, și dădeau năvală atât rudele băiatului, cât și frații cocoanei, căci le venea și lor apa la moară dacă se întâmpla ca băiatul să moară. Vârlan avea însă și el armele lui, și cocoana s-a mulțumit cu cele hotărâte în testament, iar rudele din ambele părți au rămas la pândă, țiindu-l cald pe Bughea, care putea să le facă servicii prețioase.

Cel dintâi semn că nu-l mai creastă Bughea pe Vârlan a fost că și-a adus la casă femeia pe care mai-nainte o ținea în sat, o mazurcă sulemenită ce-i ieșise-n cale vara trecută la Drăgaica.

De ce adecă să se mai sfiască! ?

Avea toată dreptatea.

Dac-ar fi fost om care vede asemenea lucruri ori le crede când i se spun, Vârlan încă de mult ar fi simțit că omul său de încredere, de când cu Drăgaica, pișcă și de ici și de colo câte ceva, sfănțuiește azi pe unul, mâne pe altul și-și face din toate parte, ca să-și poată ținea mazurca-n lărgime. Iar ceea ce n-a văzut mai-nainte nu putea să vadă acum, când toate îl apăsau.

Pe lângă toate celelalte, se mai socotea vinovat de a nu-și fi făcut datoria.

Raul, tânăr de abia douăzeci și doi de ani, se căsătorise din slăbiciune, deși Lucia nu se potrivea cu dânsul nici ca stare, nici ca educațiune, nici ca pozițiune socială. El n-ar fi făcut-o aceasta dacă Vârlan n-ar fi fost om slab și ar fi stăruit cu toată hotărârea. Mai târziu vedea, ba chiar știa, că nu e căsnicia cum trebuia să fie și că Raul ascunde ceva. El, perdut în purtarea de grijă pentru frumoasa lui avere, se simțea bine numai la câmp, printre grajduri, la pădure și prin pepiniere, iară dânsa, doritoare de petreceri și deprinsă cu luxul, nu putea suferi viața de la țară. Se-ntâmpla din ce în ce mai des că treceau săptămâni de zile fără ca să se vadă amândoi, el la moșie ori umblând după daraveri, iară ea la București, la Sinaia, la Constanța, orișiunde se adună lume multă.

„Eu, om bătrân — își zicea acum Vârlan — nu trebuia să las lucrurile așa, trebuia să fac ceva. „

O mângâiere avea și el: Raul rămase curat în gândul tuturora.

Și pe aceasta a trebuit însă s-o peardă.

Șase săptămâni după moartea lui Raul, s-a prezentat la el o femeie tânără, învățătoare într-un sat în apropiere, cu un bilet scris de mâna răposatului în aceeași zi în care-și făcuse testamentul.

„Du-te la d-l Alecu Vârlan — se zicea-n bilet — și spune-i adevărul, căci el va păstra secretul și va face tot. Dumnezeu să te aibă în paza sa. “

— Ce este domnișoară? întrebă d-l Vârlan, cu inima încleștată.

Ea îi numără pe masă una după alta opt scrisori, care îi fuseseră adresate de răposatul.

Citind scrisorile cu răsuflarea oprită, suspinând din când în când și schimbând la fețe, bătrânul își ridică în cele din urmă ochii plini de lacrămi și se uita în fața tinerei femei.

Era mai presus de toată îndoiala că Raul mai are un copil, o fetiță de doi ani, care se afla în purtarea de grijă a Ursulinelor din Sibiu și căreia făgăduise a-i asigura o zestre de loc. 000 lei.

— Mai știe cineva, domnișoară? întrebă el pe șoptite.

— Nu, — îi răspunse ea — nimeni afară de mine. Precum ați văzut din scrisori, mi-a mijlocit concediu pe timp de un an și m-am întors numai după ce nu putea să bănuiască nimeni nimic.

— E interesul d-tale ca nici de azi înainte să nu afle nimeni nimic, grăi dânsul, apoi începu să se plimbe prin casă.

Se clătinau toate în jurul lui. Îi era greu afară din cale gândul că tot ar mai putea să afle cineva adevărul. Trebuia să-i asigureze cât mai curând copilei și întreținerea, și zestrea făgăduită, pentru ca mama ei să nu aibă cuvinte de a se plânge.

Cum însă?! De unde să ieie banii fără ca să se simtă și fără ca văduva și rudele să cadă la bănuială?

Un gând ademenitor îi lumină în cele din urmă fața.

— Domnișoară, — grăi dânsul — eu sunt gata să adoptez copila și să iau față cu dânsa toate datoriile unui părinte adevărat.

Muma copilei dete din cap.

— Nu, domnule, îi răspunse. Am s-o adoptez eu, însămi, îmi cer transferarea departe de aici, și acum după ce el nu mai trăiește, puțin îmi pasă ce gânduri își va face lumea.

Nu-i rămânea bătrânului decât să-i asigureze suta de mii de lei, astfel ca din veniturile ei să fie întreținută copila.

Cum însă? De unde lua el o sumă atât de mare, așa, deodată, fără ca să rămâie urmă-n socotelile gospodăriei, și cum se putea justifica fără ca să dea pe față adevărul?

— Am s-o fac, neapărat am s-o fac, dar te rog să-mi mai lași răgaz de câteva zile, acestea i-au fost cele din urmă vorbe.

Tânăra femeie a plecat, nu cu mâna goală, căci trebuia să achite taxa pentru întreținerea copilei, dar peste zece zile iar a venit.

D-l Vârlan nu ajunsese nici până acum să fie dumirit.

Adunase din economiile lui 42. 000 lei în scrisuri fonciare și era gata să-i deie deocamdată pe aceștia. Putea să-și mai facă vreo zece mii de lei dacă-și vindea biblioteca și aparatele din laborator. Tot mai lipseau însă vreo 50. 000 lei, iar pe aceștia nu știa încă de unde are să-i scoată.

A mai venit dar tânăra femeie și alte dăți, așa, pe-nsărate, când putea să scape de la școală, și nu venea în silă, căci bătrânul, ca s-o mai mângâie, luase obiceiul de a n-o lăsa să plece cu mâna goală.

Bughea trăgea cu ochiul.

Dacă bătrânul o vedea pe mazurcă din când în când, așa, din întâmplare, fără ca să mai întrebe cine este ea și ce caută aici, omul lui de încredere nu mai întreba nici el cine e femeia tânără care vine atât de des pe la bătrânul și stă închisă cu el, dar șoptea și el dimpreună cu alții că Vârlan și-a pierdut la vreme de bătrânețe mințile și s-a încurcat rău de tot.

Mai vârtos s-au pornit apoi șoaptele când s-a zvonit că bătrânul are de gând să vândă biblioteca și aparatele din laborator, și atât văduva, cât și rudele din ambele părți s-au pus în mișcare, căci nimeni mai bine decât Bughea nu putea să știe că tot ceea ce e-n casă e avutul răposatului.

Când vrei însă să-l prinzi pe hoț, îl lași să săvârșească fapta; nimeni nu l-a împedecat dar pe bătrânul, și el a vândut și aparatele, și cărțile, la care ținea atât de mult.