I

Om are nevoie de om în lumea aceasta, și nimeni nu e nici atât de bogat și de puternic ca să n-aibă trebuință de alții, nici atât de sărac și de slab ca să nu poată ajuta pe alții. Dureri și bucurii trec din om în om.

Baciu, om bogat și harnic, chibzuit la vorbă și pricepător în ale lui, era cunoscut în toate satele de dimpregiur. Ar fi putut să trăiască tignit. Știind însă că ochiul stăpânului îngrașă vita, el nu se bizuia în slugile lui, ci alerga de dimineața până seara, ca toate să le vadă și să le ție în bună rânduială. Deși era un om de inimă și gata de a le sări altora într-ajutor, grijile cele multe îl făceau adeseori supărăcios și pripit, și nu o dată îl fericea pe vecinul său Andrei, care, fiind sărac, avea mai puține griji și astfel mai puține supărări.

Nu o dată, întorcându-se de la lucru, Baciu l-a văzut pe Andrei șezând liniștit pe prispa casei lui. Era parcă toate bogățiile lumii ar fi ale lui. El era cu toate acestea sărac și mai avea și opt copii, dintre care singur Gheorghe era mai mare; acesta, însă, era dus de mai mulți ani, nimeni nu știa pe unde, și părinții lui nu aveau nici un ajutor de la dânsul.

Sosise iarna, o iarnă geroasă și grea.

Floarea, nevasta lui Andrei, rupea gardul, ca să încălzească casa, și plângea mereu fiindcă n-avea ce să le pună copiilor pe masă. Ar fi muncit, sărmana, cât a ținut vara, ca să mai aducă și ea câte ceva la casă, dar n-o lăsau nici mititeii, care nu puteau să rămâie singuri acasă. Iar Andrei trăia de azi pe mâne și nu se mai gândea la nimic; își pierduse voia de toate și nu mai căuta de lucru.

Acum, în sfârșit, văzând-o cum plânge azi și plânge mâne, și plânge mereu, el își luă inima-n dinți și plecă la Baciu, ca să se împrumute de la dânsul până la primăvară cu un sac de porumb. Îl știa om bun și nici nu putea să-i treacă prin minte gândul că-l va lăsa să iasă nemângâiat din casa lui.

N-a nimerit însă în ceas bun.

Era mare gălăgie în casa lui Baciu.

Ilie, unul dintre argați, om voinic și harnic, dar pătimaș fără seamăn, scosese un car de gunoi la câmp. Cum, cum nu, unul dintre boi, juncan pus de curând la jug, a luat câmpii, și Ilie l-a bătut cu furca de l-a spetit; întors apoi acum acasă, el se și mai obrăznicise când stăpânu-său i-a tras o gură. Astfel, Baciu și-a perdut răbdarea și l-a pălmuit. Lovit, Ilie s-a repezit asupra stăpânului, și numai Dumnezeu știe ce s-ar mai fi întâmplat dacă n-ar fi intrat tocmai atunci Andrei în curte și n-ar fi sărit și cellalt argat ca să-i despartă.

Andrei l-a luat apoi pe Baciu cu binele și l-a dus în casă pentru ca să-l domolească.

— Lasă-l focului de bou! zise el. Atâta să-ți fie paguba! Om ca tine să nu-și facă venin pentru atâta treabă! Necazul să-l aibă cel ce pierde unul din doi, iar nu tu, care zici: mult a fost, mult a rămas! Și pentru om ca Ilie! Dacă ar fi ceva de capul lui, n-ar fi, om de patruzeci de ani, slugă la alții. Ce dulceață-ți mai are bogăția dacă în tot ceasul îți amărăști viața cu ea!

— Ba face-voi ca tine! Îi răspunse Baciu. De! voi, care n-aveți, nici nu știți cum s-adună averea și cu cât amar se păstrează. Tot e mai bine să mă necăjesc decât s-ajung a-mi trimite nevasta să rupă gardurile ca să facă foc în casă.

Andrei, om slăbit și galben la față, simți că sângele îi năvălește în obraji.

— Vecine, — zise el tare mâhnit — e gardul meu; eu l-am făcut și tot eu am să-l și fac, dacă vrea Dumnezeu, iar la loc.

— Nu zic nu! Întâmpină Baciu, dar prietenește mi-ai vorbit, prietenește îți vorbesc și eu. Ai casă grea și tot mai bine ai face să șezi mai puțin pe prispă și să-ți faci mai mult necaz.

Andrei se ridică de pe scaunul pe care se așezase și-i era parcă-i vine un fel de amețeală.

— Da, da! zise el. Așa e, așa zic și eu! Dar vezi, așa numai din senin nu-i vine omului lenea. N-am fost eu tot așa. Sunt bolnav, vecine, de o boală ascunsă, care mă seacă pe picioare.

— Boala lenii, precum se vede, grăi Baciu cam în glumă. Dar să nu fie zis în ceas rău: o fi vreo făcătură. A bine nu e, zic și eu adeseori. Îi părea rău de vorba pe care o scăpase și ar fi voit s-o dreagă cumva. Văd, urmă el, și eu, că nu poate să fie altfel. E grea iarna; mi-ar părea bine dacă aș putea să te ajut cu ceva!

— Îți mulțumesc, — Îi răspunse Andrei — dar acum nu. Am auzit vorbe mai aspre în curte și am venit să văd ce e.

Grăind aceste vorbe, el se întoarse iar la casa cea goală și plină de copii.