Cap. X Riza

Trec toate-n lumea aceasta, și cele bune, și cele rele.

Sosită în casa în care avea să-și petreacă iarna, Agata se sâmțea obosită, dar liniștită și împăcată, ca omul care după mari griji și multe primejdii se vede ieșit, în sfârșit, la bun capăt.

Copiii, căzuți în somn adânc, nu s-au deșteptat nici când i-au ridicat din haraba, nici când i-au dezbrăcat, ca să-i culce în paturile așternute în pripă.

D-l Călin se văi ta, ce-i drept, și zicea că se simte foarte rău; nici că s-ar fi putut însă ca el să se sâmtă bine după drumul cel greu, și văzându-l iar în culcușul liniștit, Agata îi mulțumea lui Dumnezeu că-l știe scăpat.

Degeaba-i zicea dar Ciulic să le lase toate cum sunt, în haraba, căci Flocea și Bursuc sunt mai buni paznici decât toți gardiștii din Dealul Spirii; ea n-avea tignă dacă nu le știa toate descărcate și pus fieștecare lucru la locu lui.

Ciulic se duse dar să se premenească, pentru ca apoi să vie să-i ajute și să-i arate care unde și în ce fel.

Trecând însă la întoarcerea lui, el intră la d-l Călin, pe care-l apucaseră fierbințelile.

— Bine ar fi fost — zise el — dac-am mai fi stat, cum zicea Agata, la Târgoviște.

— Se-nțelege c-ar fi fost bine! răspunse bătrânul.

— Și parcă tot am mâncat prea mult, adaose Călin.

— Și ai băut, se înțelege, prea mult, grăi bătrânul strâmtorat. Apoi drumul pe-ntunerec! Dar o să treacă și asta!

Nu-i vorbă, el nu era îngrijat; în gândul lui toate mergeau bine, și nici că se putea ca ceva în lumea aceasta să meargă rău.

O știa însă pe Agata, și-l cuprindea un fel de deznădăjduire când se gândea la spaima ce o va cuprinde când va afla că soțul ei are fierbințeli. Ar fi fost gata să-l ia pe bolnav și să-l arunce în o putină cu apă rece, ca să se astâmpere mai nainte de a fi intrat ea.

În loc dar de a se duce să-i ajute Agatei, el se duse după apă rece, ca să moaie cârpe, să le stoarcă bine și să i le pună bolnavului la cap, la pântece și pe genunche.

— N-ai nici o grijă, grăi el storcând cârpele; nu e în lume leac mai bun decât acesta: mâne dimineață ea te găsește iar sănătos.

D-l Călin se uită lung la dânsul.

Nu era nici el îngrijat, dar îl supăra boala lui. De o bucată de timp îl apucase oarecum gândul că dacă omul voiește, toate se pot, și acum se uita cu mirare la bătrânul acesta, care ziua toată a umblat pe jos, a dus timp de aproape doauă ceasuri harabaua pe drumuri costișe, peste bolovani, prin apă, și acum stoarce cârpele și i le pune lui pe trup, ca să-i astâmpere fierbințelile.

Grozavă voință! Era peste putință ca ei amândoi să nu răzbească! Sâmțea că zvâcnetele și durerile i se alină și capul se luminează când bătrânul îi pune cârpa rece, și încă una, și încă una, ca să nu dea răgaz fierbințelilor. Și totuși, îl cuprindea câteodată groaza, gândindu-se că prea tare-și încordează bătrânul puterile.

Iar Agata se bucura că a rămas singură și nu i se mai pune nimeni în cale.

O, Doamne! Era atât de minunat aici la Cârligi! Patru odăi mari, bucătărie, cămară și pretutindenea curat ca-n biserică.

Nu-i mai venea să se culce. Deși se sâmțea obosită moartă, trebuia să mai iasă o dată în cerdacul cel mare, ca să vadă în toată tigna preajma casei.

Tot mai bătea vântul, dar norii se răriseră și luna puțin scăzută își revărsa din când în când razele peste vale, încât Agata putea să vadă bine curtea cea largă, casele de gospodărie, în care ședea îngrijitorul, pomătul din dosul acelor case și coasta petroasă dincolo, peste râu.

Câte frumusețe adunate la un loc!

Din clipa în care Ciulic a vorbit despre Cârligi, o cuprinsese un sâmțământ de mare îngrijare. Îi era ca și când o mare durere i s-ar fi pregătind, și se temea de toate, le vedea toate-n rău, se aștepta mereu la vreo mare nenorocire.

Acum era, parcă, stâns simțământul acesta din sufletul ei: vedea greutățile și primejdiile prin care a trecut și i se părea că de aici înainte nimic nu mai poate să turbure sufletul ei. Da! Ciulic și bărbatul ei aveau dreptate!

— Cocoană! grăi Ciulic. Lasă, c-o să le mai vezi celelalte și mâne. Acum te mai și culcă, fiindcă ești obosită.

Agata tresări, ca și copilul prins cu degetul în oala cu smântână.

— Da! Mă duc, zise ea.

Atât putea și ea să facă: să asculte, să se supună, să-i fie pe plac.

— D-ta — zise ea însă peste puțin — trebuie să fii chiar mai obosit decât mine.

— Eu — Îi răspunse el — sunt stăpânul casei și trebuie să fiu cel din urmă.

— Uite, urmă apoi, colo, sub nucii ce se văd în dosul casei, e un șipot, o apă — s-o tot bei; vara nu se încălzește și iarna nu îngheață. E adevărată apă tămăduitoare! O să vezi mâne, e foarte frumos aici!

Și fiindcă el era stăpânul casei, iară dânsa abia acum venise, începu să-i spună care, cum și unde, încât ar fi fost gata să stea până-n revărsatul zorilor aici în cerdacul larg și bătut mereu de vântul aspru.

Agata asculta și privea și le sâmțea toate.

Era ca și când acești doi oameni, femeia tânără și bărbatul trecut de șaptezeci de ani, s-ar fi căutat viața lor toată unul pe altul și acum, după ce s-au găsit, nu se mai pot despărți, căci se tem că iar se vor perde.

— Apă! strigă d-l Călin din casă.

Ei alergară amândoi la dânsul.

Agata se sperie când văzu cârpa la capul bolnavului.

— Lasă, cocoană! grăi Ciulic. Nu e nimic! Puțintică fierbințeală. Du-te de te culcă și te odihnește, că-i faci rău stând lângă dânsul.

Agata se plecă asupra bolnavului ca să-i pipăie pulsul.

— Cum te sâmți? Întrebă ea îngrijată.

— Foarte rău! răspunse el. Du-te și te culcă. De ce să stați amândoi? Mulțumirea d-lui Ciulic e să te știe odihnind: fă-ne plăcerea aceasta!

— Cum! ? zise ea întorcându-se spre Ciulic, d-ta vrei să stai cu el?!

— Lasă, cocoană, răspunse bătrânul dându-i bolnavului un pahar de apă. Uite, așa vreau eu! Țiu!

— Dar nu e nevoie, d-le Ciulic, grăi dânsa stăruitor. E lucru firesc; trebuia să aibă fierbințeli după călătoria cea lungă. A spus și doctorul că o să-l doară călătoria, dar o să-i facă mult bine. la orișicare boală vin o dată fierbințeli mari și apoi trece boala. Asta e criza! Zău! nu e nevoie!

— Știu eu că o să-i treacă, întâmpină Ciulic, dar i se mai alină durerile și i se astâmpără fierbințelile dacă-i pun din când în când câte o cârpă udă. Țiu eu s-o fac aceasta! Uite — urmă apoi aducând un jeț în fața patului — noi, bătrânii, ne odihnim și aici destul de bine. Du-te la copiii d-tale!

— Da! grăi Agata, retrăgându-se cu inima grea.

Ar fi voit să sărute mâna bătrânului la plecare, dar nu putea.

— Fii liniștit, îi zise dar bolnavului, apoi trecu în odaia de alături, la copiii ei.

Bătrânul schimbă iar cârpele, ca să rămâie mereu reci.

D-l Călin îl privi cu inima deschisă în față, îi apucă mâna și i-o strânse.

— Lasă, că are să fie bine! Stăi liniștit, ca să adormi, că asta are să-ți facă mult bine! zise el, apoi îi potrivi din nou cârpa la cap, apăsând-o cu palma, ca să șadă bine.

El se lăsă în jeț.

Abia acum, după ce se mai odihni puțin și vinele începură a i se lâncezi, îl cuprinse sâmțământul de oboseală.

Picioarele îi erau încă tot reci, parcă pierise tot sângele din ele; mădulările îi erau amorțite; încheieturile îi erau desfăcute; din când în când, îl apuca câte un junghi care pornea din spete și trecea peste coaste.

N-are fi putut, cu toate aceste, să doarmă; era mai treaz, oarecum mai viu decât orișicând.

Cum oare ar fi putut să doarmă când toate mergeau atât de bine? Cum să doarmă, când Agata era la copiii ei, iară pe Călin îl furase somnul?

Era stâns din sufletul lui tot amarul vieții; suferințele lui, zbuciumul vieții lui întregi îi păreau numai un vis urât, din care abia acum s-a deșteptat. Rob fusese, legat de mâni și de picioare, lipsit de aer și de lumină, și se zbuciuma mereu ca să scape și să facă ce vrea el; acum zbura parcă prin lume și era atât de ușor, atât de mulțumit el însuși de sine, nu pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce vrea din el însuși, pentru pornirile inimii lui, pentru ceea ce el este.

Din când în când se ridica încet și cu băgare de seamă, ca să nu-l deștepte pe bolnav, și tot încet și cu băgare de seamă schimba cârpele, ca să nu se înfierbânte, încet, cu băgare de seamă, oprindu-și răsuflarea se lăsa apoi iar în jeț.

Era bine, de tot bine, și-o nespusă dulceață se revărsa din gândul că omul acesta va pleca sănătos din casa lui.

Se sâmțea însă atât de istovit, încât numai cu anevoia se mai putea ridica, și din ce în ce tot mai mult îl stăpânea somnul.

Târziu după miezul nopții el se duse tiptil la ușa odăii de alături, ca să vadă dacă Agata nu cumva e trează.

Era liniște în odaie, dar lumânarea mai ardea.

El deschise încet ușa.

Dormeau cu toții, Dorin lângă Agata, Bocu și Ermil în alt pat, iar Cecilia pe divan.

Bătrânul făcu fără de voie un pas înainte.

Era atâta sfințenie în răsuflarea lină a acestor ființe, care au deschis inima lui, încât el se opri cuprins de sfială și făcu de cinci ori una după alta semnul crucii.

Dându-se unei porniri ivite fără de veste în sufletul lui, el înaintă în vârful degetelor până la divan, se uită câtva timp dus la fața senină a copilăriei adormite, apoi se plecă și-i sărută fruntea, cum creștinul evlavios sărută icoana Maicii Preacurate.

Nu mai putea: parcă n-avea să-i mai vadă; trebuia să-i sărute pe toți.

Când se opri însă la patul în care dormea Agata, el se opri cu inima încleștată: grozav îi era de dragă femeia aceasta, care semăna cu mama lui!

Sărută copilul de lângă dânsa, dar, sâmțind răsuflarea ei pe obrajii lui, el se retrase și luă lumânarea, ca s-o pună la adăpost, în dosul sobei, de unde ea nu bătea în ochii celor adormiți.

În ușă se mai opri o dată, apoi ridică ochii spre cer și se întoarse umilit în jețul lui.

Din ce în ce mai obosit și mai stăpânit de somn, el se știa pe sine, dar nu se sâmțea și se mișca din când în când ca să se încredințeze oarecum dacă mai e, în adevăr, așa cum se știa șezând în jeț și cu mânile încopciate pe piept.

Și iar le vedea toate ca un nesfârșit totdeauna într-o singură clipă. Se vedea el însuși în sania trasă de caii lui peste zăpada cea albă, departe, pe la Cotroceni, spre Satul-Nou. Se ducea la cărămidărie, ca să aleagă el însuși materialul, pipăind cu mâna lui fieștecare bucată, și auzea ca în aievea sunetul curat al cărămizii bine arse și sănătoase. Vede apoi lungul șir de care trase de bivoli coborând dealul, intrând în curtea cea mare, se vede pe sine cu bidineaua în mână, stropind varul cel alb peste cărămida cea roșie. Apoi primăvara se alcătuiesc schelele, se urcă zidarii și salahorii, se ridică zidurile, una câte una se înalță casele, și grădina cea mare se umple de lume, femei și copii, și pretutindenea se ivește Agata cu copiii ei, Călin, care aleargă șchiopătând de ici până colo, Bencescu, care dă sfaturi, Falangiu, care zâmbește, Ghiță care se bucură că toți cumpără din colț de la „Pisică“. Și văzând, mereu face socoteală, mereu se târguiește, mereu bagă de seamă, ca să nu fie înșelat, căci are mult, dar nu destul, mereu chibzuiește cum să mai sporească și să mai adune. O! Doamne: ce-l așteaptă pe el! ce viață plină acum la bătrânețe!

În crepetul zorilor de zi, Agata se deșteaptă speriată din somn. Se visase în casa de pe maidan și zidul despre intrare parcă se dărâmase.

Ea sări din pat, se-mbrăcă cu grăbire și trecu în odaia de alături.

Dormeau amândoi lin, adânc și dulce. Ea nu putu cu toate aceste să se stăpânească și, apropiindu-se în vârful degetelor de pat, atinse cu mâna obrajii soțului său și grăi încet: „Tănase! “

El deschise ochii, se uită speriat la ea, apoi privi împregiur, ca omul care, deșteptat din somn, nu poate să-și dea seama unde se află.

— Cum te sâmți? Întrebă ea.

— Bine, de tot bine! răspunse el. Tare bine mă sâmt! Ce face bătrânul?

— Doarme, zise ea încet.

Șezând în jeț, cu mânile încopciate pe pept și cu capul plecat spre stânga, bătrânul dormea răsuflând ușor, și atâta seninătate era în fața lui, încât Agata ar fi voit să fie singură cu dânsul, ca să cadă în genunchi la picioarele lui. Era ca mort.

— Agato! strigă el deodată, și ochii mărunți se deschiseră mari ca să cuprindă dintr-o singură privire lumea întreagă.

Era în acel „Agato! “ o chemare atât de stăruitoare, încât d-l Călin se ridică fără de veste și se pomeni șezând în pat, iar Agata se întoarse și căzu în genunchi la picioarele bătrânului.

El îi apucă capul cu amândouă mânile, privi lung și lăcrămând în fața ei, apoi o sărută pe frunte și grăi încet, ca din altă lume:

— Poartă grijă de copiii tăi și păzește-i să nu intre în vrajbă cu lumea!

Grăind acestea, el căzu iar înapoi.

— Numele meu — grăi — să nu-l puneți acolo sus!

Apoi ochii lui iar se-nchiseră și răsuflarea i se curma în vreme ce Agata stetea ca-npietrită în genunchi la picioarele lui și cu buzele pe mâna lui acum răcită.