O, lăută a Moldovii! tu ai fost de tot uitată

În creanga Dumbrăvii Roșii ce românul hăulește,

Și care umbrea cu faimă sânta apă a Sucevii,

Cruntată în multe rânduri d-a neamicilor sânge...

Vântul clătina odată mângâios a tale coarde;

Dar curpănul zaluziei, întinzând vițele sale,

S-au suit cu sumeție, s-au încâlcit pintre ele...

O, lăută românească! cine poate să deștepte

După timpuri vechi trecute încântătoriul tău sunet?

Sau vei fi cu-ndelungare acolo în frunziș mută?

Ori când vei face tu iarăși ca să zâmbească eroul

De plânsul și îngrijirea logodnicei părăsite!!!

O, lăută a Moldovii! odată în țara noastră

Tu țineai hangul tristeții la a domnilor ospețe;

Când lăutarul-maestru amesteca al tău sunet

Cu al oaspeților cântec, tu consolai cu duință

Dragostea misterioasă a româncelor fecioare.

Tu celebrai cu putere biruințele faimoase,

Tu frăgezeai ca un farmec pe românii cei mai aprigi,

Tu umpleai de bărbăție pe cei fricoși în răzbeluri;

Iar când tăcea lăutarul, toți se cufundau în gânduri,

Căci ca tine cine altul, o, lăută mângâioasă,

Putea serba mai bine statornicia fecioarei

Ș-a eroului izbândă, când s-întorcea din oștire!

O, lăută a Moldovii! mai deșteaptă-te odată!

Oricât de neîncercată este mâna ce s-atinge

De-a tale-ncântate coarde, deșteaptă-te, o, lăută!

Macar că eu abie numai pot să scot oareșce sunete,

Făr' de gust, făr' d-armonie din ruginitele coarde,

Care nu este în stare să însuflețeze încă

A patrioților inimi, și eroicele pilde

A strămoșilor cei demni să nu uităm niciodată...

Aș fi fericit eu însă dacă al tău antic sunet

Ar face-acum să răsară inima celui ce-ascultă...

O, lăută a Moldovii, ce să deștepți ai putere

A românului simțire, agiută geniei mele!