Însuși în singurătate,

Strig, mă vaiet, cine-aude?

Inima mea, ticăloasa,

Mii de dureri o cuprinde.

Moarte, a mea mângâiere,

Ce zăbovești de nu vii,

Să mă mântui de durere,

Să scap de nenorocire,

De osândă-ngrozitoare,

De-o jalnică chinuire,

Nenorocire mai mare?

Numănui nu pot să spui

Duioasa mea întâmplare.

Nu găsesc om cu simțire,

N-am prieten credincios

Să-i spui a mea chinuire,

Să-i spui starea ce-am ajuns,

Că sunt mort între cei vii

Și trăiesc oftând pe-ascuns.

Lacrimile-mi feresc,

Ca să nu-nțeleagă nime

Că plâng și mă tânguiesc.

Aleargă, moarte, grăbești,

Dă sfârșit unei vieți

Ce cumplit se chinuiești.

Mângâierea mi-i mormântul,

Nesimțirea mi-i scăpare,

Să m-ascunză dar pământul.