În a mea liră de abanos

Sunam odinioară

Într-o poieniță

Încetișor și armonios;

Și iată se pogoară

O albă porumbiță

Și pe lira mea se pune,

Și, în loc să-mi cânte dulce,

Amar plânge,

Suspină și spune

Că-i nefericită,

Umblând rătăcită,

Stingheră de soț, fără de care

Ea simte că moare.

Eu i-am răspuns cu jale

Că astăzi dimineață

Glonțul armei mele

I-au curmat viața...

Ea a țipat zicând:

„Și nu ți-au fost păcat?”

Apoi capul plecând,

În brațe mi-au picat,

Porumbița murind,

Răzbunare cerând.

. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . .

Atunci poșta mie

Îmi aducea scrisoare,

Că a mea soție

De dorul meu moare.