Pe un șes neted, ce dezvelește

Pajiște vie cu mii de flori,

Pe care crește și înverzește

Un stejar mândru mai pân’ la nori,

Dar el e singur, tovarăș n-are

Nenorocosul ca vai de el !!!

Chiar ca recrutul, ce cu-ntristare,

Păzind la strajă, stă singurel.

Când vara soare tot câmpul arde,

Supt ștejar umbră, pajiște, flori,

Dar supt el n-are cine să cate

Repaos, ticnă, zefiri, răcori.

De năpădește vifor vreodată

Pe călătorul cel rătăcit,

El tot aiurea adăpost cată,

Nu supt stejarul cest părăsit.

Doar din tâmplare vro turturică

De șoim gonită au năzuit

Și-n a lui frunze scapă de frică,

Dar trecând frica l-au părăsit.

Stejarul falnic un soț dorește

Fie și frasin* ce orice vânt

Cu a lui frunze se hârjonește...

El însă cere soț pe pământ.

Oh! și copacul are rea soartă

Să crească singur, singur supt cer.

Apoi dar omul ce suflet poartă

Amar trăiește fiind stingher.

Eu sunt acela ce strâng avere,

Ce gonesc slavă, titlu înalt,

Dar aur, slavă nu-s de plăcere,

Neavând cu cine să le împart.

Tâlnesc prieteni ce mi se jură

Că îmi vor bine și mă iubesc,

Dar ei îmi poartă pizmă și ură,

Văzând că Domnul vrea de sporesc.

Tâlnesc frumoase ce mi se uită

Cu ochii galeși, plini de amor,

Dar mă înșeală, și-ntr-o minută

Îndrăgesc iarăși alt trecător.

Ah, nu vreau aur, nu vreau nici cinste,

În zadar toate sunt pe pământ...

Vreau soț, tovarăș, suflet fierbinte,

Ah, drag să-mi fie pân’ la mormânt.