Acel mare și puternic,

Măcar cât de bun să fie, nemândru și răbdător,

Însă fiind făr’ de minte eu nu-l socotesc de vrednic

Să fie cârmuitor;

Căci odată elefantul s-au rânduit în domnie,

Și măcar că ei, firește, au multă înțelepciune,

Sunt la trup mari, arătoși

Și vârtoși,

Însă, lucru de minune,

Că acest principe-al nostru avea atâta prostie,

Că bietele oi și capre, plângându-se lui odată

Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele,

El au început îndată

A plânge de a lor jale,

Și cu mânie răcnind:

„O, lupi plini de vicleșuguri! O, tâlhari nelegiuiți,

De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliți?”

Iar lupii, îngenunchind,

Au zis: „Nu te întărta,

O, doamne, măria ta!

Căci însuși tu ne-ai dat voie, făcându-ți milă de noi,

Să strângem cest bir ușor de la varvarele oi,

Luând de fieștecare numai câte o pielcică,

Ca să ne facem cojoace.

Deci aceste toante dobitoace,

Pentru așa lucru de nimică,

Se jeluiesc măriei tale

Degeaba și făr’ de cale...”

Atunci elefantul zise: „Bravo, voi aveți dreptate,

Dacă nu mă înșelați,

Adică de nu luați

Câte două piei de oaie, pentru care strâmbătate,

De voi afla că o faceți, grozav veți fi pedepsiți.

Câte o pielcică, însă, făr’ de grijă jupuiți;

Și voi, oilor, să nu mai îndrăzniți

Cu jalbe să mai veniți.

Căci a mea milă domnească strâmbătate nu va face,

Lăsând pe bieții lupi iarna să peie făr’ de cojoace.”