Drumeții și câinii

de Ivan Andreievici Krâlov

Doi prieteni sara la un loc mergea,

Și de-a lor interesuri între ei vorbea,

Și iată,

Deodată,

De lângă o poartă,

Un câine au lătrat,

După care alții, de prin alte curți,

Sărind i-au împresurat.

Și așa erau de mulți,

Că unul din trecători o piatră au apucat;

Atunci celălalt au strigat:

„O, frate, leapădă piatra și mergi pe drum înainte,

Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!

Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”

Și adevărat, că-ndată

Ce drumeții au purces și nu s-au mai apărat,

Laia de câini toată

Au început a tăcea

Și nu i-au mai supărat.

Acei carii sunt deprinși să vorbească rău de toți,

Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,

Însă dacă ești cu minte, cată-ți de treabă cât poți,

Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârșit, vor tăcea.

Sau când te latră un câine,

Astupă-i gura cu pâine.

Share on Twitter Share on Facebook