Eroul Daciei,

Decebal faimosul, avea o cetate,

    Scaunul crăiei,

Ce umbrea subt dânsa râu limpede foarte.

    Împrejur, pe dâmburi,

    Codrii s-îndesa,

    Florile pe țărmuri

În luciul apei viu se revărsa.

    Când gonea din munte

Decebal, eroul, cu câini îndrăzneți,

    Pe urși, vieri și ciute,

Pe domnii pădurii, pe cerbii măreți,

    De-al cornului țipăt

    Codrul răsuna,

    De-al câinilor țâhnet

Liniștea pustiei din somn se scula.

    Iar când în cetate

Crai și domni la benchet era-nvitați

    Din țări depărtate,

El cu de cerb coarne de dânsul vânați

    Și arme-nvechite

    A strămoșilor săi,

    Ca un semn de cinste

Pe pereți de-a rândul punea prin odăi.

    De-a lor bărbăție

Cu chef după masă Decebal rostea

    Și cu sumeție

Spre vechile arme ochii-ș țintea;

    Zale blehuite

    Cu-adânci săpături,

    Paloșe zimțite,

Coifuri ciocârtite de multe lovituri.

    Fiica lui, Minvana,

Împodobea încă palatul domnesc...

    Precum neguri toamna

De zori aurite munții învălesc;

    Ale ei cosițe

    În răscol cădea,

    Ca de aur vițe,

Și pe piept și spate se învăluia.

    Cu galeșă lene,

Patimă ascunsă ochii ei rostea.

    Printre negre gene,

Ce ca două raze inimi răzbătea,

    Sunet de izvoară

    Se părea vorbind

    Gura de foc pară,

Iar bunul ei suflet toate covârșind.

    Minvanei frumoase

Ii mersese vestea și prin alte țări,

    Și prea mulți cercase

Tineri să o ceie, și de neam boieri;

    Dar mândrul ei tată

    De dânșii râdea...

    Când cu a lui fată

Armin cântărețul pe-ascuns se vedea;

    Prea frumos la față,

Chiar ca și o roză, acel tânăr om

    Cânta cu dulceață,

Dar de soi nu mare, nici fecior de domn.

    Minvana uitase

    Al său neam înalt,

    Căci s-înamorase,

Ea, neprihănită, de prostul amat...

    Deci pe-a nopții frunte,

Când discul de aur al lunii plutea

    Ș-a lacului unde

Dulcele ei raze tremurând clătea,

    De pe deal cetatea,

    Pe mal copaci deși

    Umbre culca noaptea,

Pe luciul apei ca mari urieși.

    Un izvor din munte

Curgea pe aproape de-un stejar tufos,

    Ce era a multe

Mistere ascunse martor credincios;

    Căci subt el Minvana

    Tristă se primbla,

    Așteptându-l sara;

Iar de frică mare abia cât sufla!

    Cu arfa strunită

Venea la Minvana subt stejar Armin;

    Firea adormită...

A lor inimioară se bucură lin;

    Aerul răcoare,

    Stelele clipeau

    Și la țărmușoare

Valurile apei încet plioscăiau.

    Iar într-o sară

Armin și Minvana, mâhniți amândoi,

    De valuri se miară

Ce lucea la lună, zicând mai apoi:

Minvana

Ah! vezi cât d-în pripă

    Pâraiele curg!

Armin

    Așa anii-n clipă

Fericirea noastră o răpesc, o duc.

Minvana

    De ce gânduri triste

Pentru anii grabnici ce trec, se sfârșesc?

    O, dragă iubite,

Cu dragoste anii și viața răpesc.

Armin

    Minvană! Minvană!

    Eu sunt cântăreț,

    Iar tu de soi doamnă,

Strămoșii tăi falnici, tatăl măreț...

Minvana

    Ce-mi pasă de cinste!

Dragostea ta numai, cântăreț smerit,

    Mult mie iubite

Covârșește crăiia și domnescul drit,

    De ce cu mâhnire

    Să mai tânguim

    A noastră fericire!

Las-anii să treacă, noi veseli să fim.

Armin

    O, voi dulci minute

Fericirii mele, voi treceți curând,

    Iar inima simte

Soarta ce m-așteaptă, zorile sosind;

    Căci zi de s-arată,

    Sunt nefericit,

    Ea îi doamn-îndată,

Iar eu, cântărețul de soi, înjosit.

Minvana

    Las’ să se reverse

Zorile plăcute de care vorbești;

    Las’ să lumineze

Lumea întru care tu, Armin, trăiești;

    Cu domnești odoare

    Mâini de voi fi eu,

    A mea inimioară

Și ochii la tine vor fi, scumpul meu...

Armin

    Te las sănătoasă,

Amată Minvană! căci la răsărit

    Ziua se revarsă

Și a dimineții vântișor eu simt.

Minvana

    O, nu, ți se pare,

    Pîn’mâini este mult,

    Nu-i de ziuă zare,

Și nici simt că trage cât de puțin vânt.

Armin

    Parcă se treziră

În cetate oameni — aud că șoptesc.

Minvana

    O, nu, se clătiră

Pe crengi păsărele, de se cigălesc.

Armin

Iată de zi zare.

Minvana

Oh, sufletul meu!...

Armin

    De ce simte oare

Inima tristețe și-mi vestește rău?

Deci apoi își leagă

Arfa de o creangă cântărețul trist.

(Către arfă)

    Fii pentru a mea dragă

Amanetul nopții ce m-au fericit!

    A ta răsunare

    Sună mângâios

    De-a mea tristă stare,

Și adă-i aminte de-al ei credincios.

(Către Minvana)

    O, Minvană dulce,

La sunetul arfei îndată să sosești,

    Ca măcar atuncea

Cu-a lui Armin umbră să te-nsoțești,

    Căci de nime frică

    Eu atunci ne-având,

    Nici trupesc nimică

Intrând cu viața toate-n mormânt...

    Toate... dar nici moartea

Amorul tău numai nu mi-l va răpi,

    Ș-al meu suflet poate

Și în ceea lume de a te iubi;

    Pe stejar las martor

    Ce-acum ne umbrește

    Ș-a vântului abur

Ce duios prin strune viind ne bocește.

    Tăcând își țintiră

Ochii săi pe gânduri cătr-a sa amată,

    Și parcă-i vestiră

Glas că ea de dânsul va fi depărtată.

    Deci pe ea fierbinte

    În brațe strângând,

    Apoi cu pas iute

Armin ca o umbră s-au dus lăcrimând.

    Luna se ivește

Sub arbori Minvanei, Armin au fugit,

    Vai! și ea simțește

Că-n veci fericirea lor au pierit,

    Aflând a ei tată

    Că s-au întâlnit,

    Pe Armin îndată

Peste mări departe l-au și urgisit.

    Sara, dimineața,

Sub stejar Minvana lăcrimând gândea...

    Și ei cu dulceață

Numai izvorașul din deal răspundea.

    Dar în zadar plânge

    Al său sorț amar;

    Cântărețul dulce

Nu va aștepta-o de-acum sub stejar.

    Toamna pe răcoare

Un vântișor sara stejarul clătea,

    Și a sa suflare

Se juca prin coarde, iar arfa tăcea,

    Primăvara dulce

    În fine sosind

    Viață aduce

Înfrunzind pădurea, câmpul înflorind;

    Iată și apusul

Cu-a soarelui raze munții poleia,

    Luna după dânsul

Negură și rouă lin împrăștia,

    Iată, pe cer vânăt

    Stelele clipesc,

    Al apelor sunet,

Frunzele și vântul dorm, se liniștesc.

    Minvana, mâhnită,

Sub stejar cu gândul în loc depărtat;

    Firea adormită,

Deodată, obrazul plâns... și-nfocat;

    Oarece simțire

    Și făr-a fi vânt

    Frunza se clătiră

Și pe lângă arfă o umbră zburând...

    Și iată tăcere,

Trist se răsunară de-un zgomot duios,

    Precum adierea

Zefirului sara suflă mângâios;

    Ea se spăimântară

    Văzând umbra lui,

    „Au murit! strigară,

De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i...”

    Și de chinuri grele

Căzu ca o moartă pe udul pământ,

    Și suspin cu jale

În coardele arfei răsună în vânt;

    Iar când se treziră

    Din leșinul greu

    Ziua se iviră

Și tăcură toate împrejurul său.

    De-atuncea mâhnită

Ea numai cât noaptea sub stejar ședea,

    Lângă arfa tristă,

Și la ceea lume ne-ncetat gândea

    Ca-n etern să poată

    Cu Armin trăi...

    Atuncea deodată

Și arfa răspunse că așa va fi.

    „O, dragilor strune!

Sunați... iată, ceasul cel de-apoi sosi,

    Căci amărăciune

Floarea vieții mele de tot veșteji;

    Și mâine crudul tată

    Va plânge amar

    Găsindu-mă moartă,

Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar...”

    Au murit Minvana!!!

Deci când pe văi, ape, negura cădea

    Și ca prin fum toamna

Luna făr’ de raze roșie plutea,

    Atunci gemănate

    Două umbre vin,

    Saltă-nturlocate,

Stejarul se mișcă, arfa sună lin.