XXXVIII Trei fraţi vînători

A fost odată ca niciodată, a fost ce-a fost şi n-a mai fost; a fost un om care alt meşteşug n-avea, decît era vînător dibaci.

Ăst om a fost avînd trei feciori cari nici ei n-aveau alt meşteşug, că îi învăţase tatăl lor ce ştiuse el, îi făcuse tot vînători dibaci, că îi luase cu el de mici şi se dusese de-i învăţase să ochească şi să omoare fiarele de prin păduri şi păsările.

Într-o zi, iacă-l ajunse pe om moartea.

Atunci şi-a chemat băieţii lângă el şi le-a zis aşa:

— Măi băieţi, eu o să mor, că simt că mi-a venit ceasul : alta n-am să vă spui decît că să faceţi toate cum ştiţi şi cum vă taie capul, că sunteţi oameni în toată firea, dar numai în trei păduri să nu intraţi cu nici un preţ cînd ăţi umbla după vânat: în ale de pe muntele Scorpiei, al Porcului Mistreţ şi al Miezei-Nopţii.

După ce le-a vorbit omul aşa, a mai trăit puţin şi şi-a dat sufletul.

După ce şi-a dat sufletul şi l-au îngropat băieţii după datină, şi-au văzut de vînatul lor tot ca şi pînă acum, dar după o vreme aşa s-a împuţinat vînatul de tot şi nemaiajungîndu-le la trai, că ei din asta trăiau, ce s-a gîndit şi a zis băiatul ăl mai mare?

— Mult vânat trebuie să fie în pădurile de pe munţii Scorpiei, al Porcului Mistreţ şi al Miezei-Nopţii.

— Mult o fi, a răspuns ăl mijlociu ălui de a vorbit aşa, dar nu ne-a lăsat tata cu limbă de moarte să nu intrăm în pădurile lor?

— Ei, tata a zis, biet, şi el aşa de teamă ca să nu ne primejduim cu ceva, da’ suntem noi trei flăcăi ca brazii, slavă Domnului, cum să ne fie nouă frică aşa de toate alea?

Zicând el aşa i-a hotărît şi pe fraţi să zică ca el.

S-au învoit ei, care va să zică, să facă aşa: să pornească oiţe trei, şi fratele ăl mai mare să păzească în noaptea dintîi în pădurea Scorpiei. Să aprinză un foc mare, ăilalţi să doarmă, cum doarme omul noaptea, iar el să păzească să nu se stingă focul şi să pîndească să vază ce-o fi; de i s-o întîmpla numai să vază ceva şi să nu fie în primejdie, să tacă şi să nu spuie ălorlalţi ce a văzut, şi numai de i-o fi viaţa în primejdie să strige să-i deştepte pe ăilalţi ca să-i dea mână de ajutor.

După ce se învoiră ei în ăst chip, într-o zi, pe sub seară aşa, pleacă cîte trei cu merinde cu una cu alta şi se şi îndrumează spre pădurea de pe muntele Scorpiei.

Ajungînd acolo, aprind focul, că se înnoptase bine, şi ăi doi fraţi mai mici se întind de se culcă, iar ăl mai mare rărnîne deştept să vegheze şi să îngrijească de foc.

Tîrziu încolo peste noapte iacă un glas gros zicea:

— Cine a îndrăznit să-mi calce moşiile, să-mi turbure apele şi să-mi încurce ierburile?

Şi se şi iveşte o namilă de scorpie mare-mare şi urîtă de te lua groaza.

Vânătorul, cum o vede de departe, cum întinde arcul şi cînd sloboade săgeata, fiind el trăgaci bun, numai o izbeşte drept în inimă şi, cum o izbeşte, cum cade Scorpia jos, de n-a mai zis nici pis.

După ce a omorît-o vînătorul, a tîrît-o departe în bunget de a ascuns-o sub nişte frunze; după aia, a aruncat ţărînă peste locul de-l umpluse sîngele, a mai azvîrlit câteva ăşchii pe foc şi s-a pus şi el de s-a culcat lângă fraţi.

La ziuă, cînd s-au sculat, focul tot ardea.

L-au întrebat fraţii ce a văzut noaptea, ce s-a întîmplat...

El a răspuns:

— Nu s-a întîmplat nimic, n-am văzut nimic, fraţilor.

— Păi dar dacă e aşa, a zis unul dintre fraţi, tata şi-o fi făcut numai spaimă, ai să vînăm în pace şi asta e, că nu e nici o primejdie, cum-văz eu.

Şi au pornit să vîneze.

Au vînat ei în pădurea Scorpiei multă vreme până au nimicit tot vînatul, că nimeni nu era să-i stînjinească dacă murise Scorpia; şi mai la urmă văzînd ei că nu mai e vînat defel s-au hotărît să treacă în pădurea de pe muntele Porcului Mistreţ.

Acum era vorba să fie de rînd fratele ăl mijlociu, să pândească şi să păzească să nu se stingă focul.

După ce îl aprinseră ei, ăl mare şi ăl mic se culcară şi ăl mijlociu se puse la pîndă.

Peste noapte iacă aude şi el un zgomot înapoia lui şi un glas zicînd:

— Cine a îndrăznit să-mi calce moşiile, să-mi turbure apele şi să-mi încurce ierburile?

Şi cînd a întors capul băiatul să vază ce este, a dat cu ochii de un porc mistreţ mare peste măsură, care venea spre el îndîrjit.

Băiatul, cum l-a văzut, nu şi-a pierdut cumpătul, ci s-a repezit la arc de era lângă el şi, cînd l-a ochit pe porc, l-a izbit drept în inimă, de l-a emorît dintr-o dată de nici n-a mai mişcat.

Omorîndu-l el aşa, a făcut toate ca frate-său ăl mare: l-a luat de l-a dus să-l ascunză sub frunze, s-a întors de a astupat petele de sînge şi s-a pus de s-a culcat după ce a mai aţiţat focul să nu se stingă ca să-l găsească fraţii aprins cînd s-or deştepta dimineaţa.

Se deşteptară ei, văzură focul aprins, întrebară de se întîmplase ceva.

Fratele ăl mijlociu le-a răspuns:

— Nu s-a întîmplat nimic, n-am văzut nimic, fraţilor.

Şi aşa au rămas ei de au vînat şi în pădurea Porcului Mistreţ, pînă n-a mai rămas vînat.

Atunci au hotărît să treacă şi în pădurea Miezei-Nopţii.

Aci era rîndul fratelui ălui mic să pîndească.

Noaptea de tot, după ce adormiră fraţii ăilalţi, iaca aude și fratele ăl mai mic tot ca şi ei un zgomot şi un glas zicând:

— Cine a îndrăznit să-mi calce moşiile, să-mi turbure apele şi să-mi încurce ierburile?

Atunci s-a uitat, a pus mîna pe arc, a slobozit săgeata, dar măcar că a izbit la inimă, Miază-Noaptea era puternică tare şi n-a putut-o doborî dintr-o dată şi a 'început lupta între ea şi băiat pînă a isprăvit el toate săgeţile, de a ţinut aşa pînă lângă ziuă și abia a omorît-o, şi a curs atâta sînge din rănile ei de a stins focul.

După ce a omorît-o băiatul, a făcut şi el ca fraţii lui: a ascuns pe Miază-Noaptea, a astupat petele, dar ce să facă cu focul, că nu l-a mai putut aprinde? că amnar n-avea fiind la frate său ăl mare şi de i-l cerea îl deştepta şi vedea că s-a stins focul.

S-a hotărât si el să caute să vază n-o da peste vreun foc undeva să ceară şi el.

S-a urcat într-un copac, s-a uitat în toate părţile şi a dat cu ochii de o scînteie încolo departe.

S-a dat jos şi a apucat într-acolo.

În cale, umblînd prin pădure, iacă o fată frumoasă rău şi îmbrăcată numai în alb păşea încet-încet şi lăsa dâră de lumină după ea; iar pe lingă dânsa sărind din copac în copac o ciocârlie cânta de-o minune.

Pasămite, femeia asta era una din trei surori: Zorile, care gonesc întunerecul nopţei şi aduc pămîntului lumina zilei; îşi făcea calea după datina ei, că venise vremea să gonească bezna.

Flăcăul, vezi dumneata, ştia cine era, că auzise de la o mătuşe bătrlnă cum erau ele trei surori, cum umblau care în cîte o parte a pămîntului, cu câte o ciocârlie lângă ele.

Şi ce se gândi flăcăul?

„Măre, dacă se duce ea înspre unde-mi sînt fraţii, se luminează de ziuă, şi se deşteaptă şi dau de foc stins şi văd că nu sînt acolo. Ia să-n cerc eu să fac altfel...”

Şi nu ştiu cum se repezi pe la spate, după ce-şi desfăcu brâul, şi mi ţi-o prinse şi mi ţi-o legă bine de un copac, ca să nu se mai ducă înainte şi să nu se facă ziuă pînă n-o veni el cu niţel foc să-l aprinză pe al lor.

A ţipat fata, s-a rugat de el s-o lase să-şi împlinească datina... aş!... el parcă nici nu auzea. După ce a legat-o bine, a plecat înainte spre locul unde văzuse scânteia.

Merge el ce merge şi ajunge.

Dacă ajunge ce să vază?... Nişte zmei adormiţi împrejurul unui foc mare, şi pe foc un cazan în care fierbea pînă la brîu Iutele Pămîntului.

El cum l-a văzut aşa, a prins a-l întreba pe Iutele Pămîntului că cum şi ce fel.

Iutele Pămîntului i-a spus:

— Uite zmeii ăştia păzesc acilea să fure o fată de împărat şi pe mine m-au prins de m-au pus să fierb. Dar tu ce cauţi, că te omoară zmeii?

— Eu caut niţel foc, că s-a stins al nostru.

— Ia de colo repede şi scapă-mă si pe mine, a zis Iutele Pămîntului, că poate ţi-oi prinde şi eu bine la ceva.

Flăcăul s-a învoit.

S-a apropiat de foc, a luat cîţiva tăciuni, s-a dat şi lângă cazan de a luat pe Iutele Pămîntului în cârcă, că nu putea umbla, şi a pornit repede înapoi.

În cale, l-a învăţat Iutele Pămîntului să-l frece pe picioare cu nişte buruieni, de s-a făcut bine din arsură, şi după aia i-a zis să se suie flăcăul călare pe el şi cât clipeşti a ajuns la locul unde adormeau fraţii.

În drum, dezlegă el şi Zorile.

Când ajunse, taman începuse a se lumina de ziuă.

Aprinse focul şi se aşeză alături, parcă nu i se intîmplase nimic.

Se deşteptară fraţii, întrebară cum şi ce fel...

— Nu s-a întîmplat nimic, n-am văzut nimic, fraţilor, le-a răspuns flăcăul; decit uite, trecu Iutele Pămîntului şi-l oprii să mai stau de vorbă, să nu te pomeneşti că adorm, şi-mi spuse el că sînt nişte zmei de pîndesc să fure o fată de-mpărat şi eu m-am gîndit să mă duc să cerc s-o scap. Mergeţi şi voii?

— Noi?... da’ ce-am înnebunit, să ne omoare spurcăciunile?

— Eu mă duc cu ajutorul lui Dumnezeu, şi or mă pricopsesc, or mă răpun zmeii.

Şi şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat cu Iutele Pămlntului. Mai încolo, Iutele Pămîntului i-a spus că el nu se mai întoarce într-acolo, că are treburi într-altă parte, dar el să se ducă, si i-a spus cum şi ce fel să facă tot, ca să scape pe fată de zmei, şi l-a mai sfătuit să fie milostiv în orice Împrejurare şi să facă bine, şi după aia i-a mai mulţumit de binele ce îi făcuse cînd îl scosese din cazan, şi a pierit.

S-a dus flăcăul înainte şi a mers el până a ajuns la locul de unde luase foc, şi de unde scăpase pe Iutele Pămîntului din cazanul cu apă fiartă.

Zmeii taman se deşteptaseră.

Să se întoarcă nu mai putea, că-l văzuseră.

Ce sa facă?

S-a dus si el drept la ei, colo bărbat, şi i-a întrebat semeţ:

— Ce păziţi voi aici, măi, ce faceţi?

— Da’ nu e treaba ta, păcătosule, a fost răspuns un zmeu.

— Nu, ai?

— Nu, vezi bine!

— Apoi vezi că eu ştiu.

— Ce ştii?

— Pândiţi să furaţi pe fata împăratului şi nu puteţi deloc. Să fiu eu în locul vostru...

— Ce ai face, măi, un păcătos ca tine? noi coşcogeamitea zmeii, pîndim noi de zece ani şi tot degeaba.

— Ei, eu v-o aduc cu prinsoare.

— Tu?

— Eu.

— Ei cum?

— Aia e treaba mea. Voi numai să-mi spuneţi cum e casa făcută, ce obiceiuri au ei prin casă şi eu mă prinz să v-o aduc în scurtă vreme.

Zmeii văzîndu-l aşa isteţ, vezi dumneata, l-au crezut şi i-au făgăduit avere mare de le-o aduce-o, şi i-au spus şi cum şi ce fel era pe la palatul împăratului.

Cică palatul ar fi avut nouă porţi şi la poarta a mai dinspre casă s-ar fi aflat o căţeluşe care, cum vedea că deschide cineva poarta, sărea şi lătra. Să nu fi fost căţeaua aia mai calea-valea, dar cum lătra ea, cum veneau slujitori, soldaţi şi nu mai era chip să mai faci ceva.

Acum, cum s-a întâmplat, zmeii erau tocmai nouă.

— Aideţi cu mine, zise flăcăul, să vă pui pe fiecare la cîte o poartă şi cînd oi ieşi eu cu fata, voi să staţi toţi cu capetele plecate.

Învoindu-se ei aşa, au plecat.

A deschis poarta a dintîi, a aşezat un zmeu acolo a plecat cu ăilalţi opt înainte, a mai aşezat unul la poarta a doua, a plecat înainte cu şapte, şi tot aşa pînă la poarta din urmă.

Cînd s-ajungă aici, în loc s-o deschiză şi p-asta şi să deştepte căţeaua, flăcăul nostru a zis zmeului să-l ţie bine să se urce pe el, să se uite peste zid în curtea palatului, că nu era zidul aşa nalt.

Dacă s-a uitat a văzut căţeaua dormind lingă poartă.

Atunci flăcăul de peste zid a scos din tolbă o săgeată, a întins arcul, a ochit bine şi cînd a izbit-o, a izbit-o de nici nu a crâncit căţeaua, că a murit dintr-o dată şi de-a binele.

După ce a omorît-o a deschis şi poarta a noua, a pus pe zmeu să stea acolo pînă s-o întoarce el, şi a intrat în palat.

A intrat el într-o odaie, în două, în nouă, pînă la urmă a dat de fata împăratului adormită pe un pat cu două lumînări la cap şi cu două la picioare, şi era frumoasă, ştii, de pica, că a rămas flăcăul înmărmurit de aşa minune mare de fată.

Şi, biata, nu putea şi ea să iasă din casă să se plimbe, nu putea să se mărite, nimic, din pricina zmeilor, că de cum mai răsărise şi ea niţel de se făcuse de măritat, se pomenise cu spurcăciunile la poarta palatului, şi cîţi se prinseseră şi se încumetaseră să scape pe bietul împărat de ei, se prăpădiseră, dar nici zmeii putere să între în palat să o răpească pe fată n-aveau.

Acum băiatul văzînd-o adormită ce a făcut?

A luat perna pe care avea ea capul pus, a luat un cearşaf şi un inel din degetul fetei şi după aia a plecat luînd şi trupul căţelei în traistă.

Plecând, când a auzit zmeul paşii, a gîndit că e el cu fata, cum fusese vorba, şi a plecat capul, iar flăcăul trecînd pe lingă el, i-a dat una bună la ceafă cu paloşul de a căzut zmeul mort jos și i-a tăiat vîrful limbei de a luat-o cu el şi a plecat înainte.

Şi tot aşa a făcut cu toţi zmeii pîna la al noulea.

După ce i-a omorît şi le-a luat vîrfurile limbilor, s-a tot dus şi a poposit într-un sat din împărăţie, care l-a găsit mai aproape.

Aci a tras în gazdă la o femeie bătrînă.

A stat el la bătrînă câtva, cînd ce să auză?... că un ţigan, bucătar al împăratului, cum a făcut, cum a dres, a izbutit să omoare pe toţi zmeii cari ameninţau să fure pe domniţa, şi făgăduind împăratul încă de mult că ălui care o omorî pe zmei îi dă fata de nevastă, se pregătea nuntă mare la palat cu fata și cu bucătarul.

Când a auzit aşa flăcăul, ce-a făcut?

A trimis pe baba, gazda lui, la palat la bucătărie să ceară numai doi pumni de făină şi să-i aducă.

I-a dat.

Dacă i-a dat şi s-a întors cu făina acasă, a pus-o flăcăul de a făcut o azimă şi a pus inelul într-însa şi a trimes iar pe babă să pândească pe domniţă cum o putea şi să-i dea azima în mînă.

A avut baba noroc că n-a pîndit mult şi iacă iese domniţa la plimbare cu o femeie alături.

Baba văzînd-o s-a dus la ea şi a îngenucheat şi a rugat o să ia azima.

Domniţa văzînd azima frumoasă a luat-o, ba a şi rupt-o în două îndată să guste din ea, că-i făcuse poftă.

Cînd a rupt-o, ce să vază în azimă? Inelul ei care-l pierise din deget de nu ştia ce se făcuse deloc.

O dată întrebă colo repede pe babă:

— De unde e azima asta, mătuşe?

— Un flăcăiaş mi-a dat-o, măiculiţă.

— Ce flăcău?

— Un flăcăiaş strein, stă în gazdă la mine.

— Fă de-l cheamă acuşic, acilea.

S-a dus baba, cît a putut-o duce pe ea bătrîneţele de fuga, acasă, să spuie flăcăului că-l cheamă domniţa la palat.

S-a dus flăcăul.

Domniţa, cum l-a văzut, l-a luat la cercetare, că cum a a avut el în stăpînire inelul ei.

El a răspuns:

— L-am avut, măria-ta, că l-am luat din degetul măriei- tale, cînd am omorît pe zmei de te-am scăpat de ei.

— Ce fel i-ai omorît, că i-a omorît bucătarul palatului!

— Ba eu i-am omorît, măria-ta; ţiganul numai s-a lăudat cu izbînda altuia.

Fata, cînd a auzit, n-a mai putut de bucurie.

Vezi bine era gata să-şi lege viaţa cu spurcăciunea de ţigan negru şi urît de-i plingea inima în ea. Cum să nu fie bucuroasă văzînd pe flăcău chipeş şi frumos de-ţi era mai mare dragul să-l vezi?

S-a vorbit cu el să stea ascuns şi cînd or fi ei la masă să trimenţă să-l cheme şi el să vie şi să spuie cum şi ce fel era adevărul.

La vremea mîncării au venit toţi la masă, s-au aşezat care pe la locurile lor, iar ţiganul se cocoţă alături de împărat pe un scaun mai ales şi pe trei perne, c-aşa sta el tot sus, de eînd era să fie ginerele împăratului.

În vreme ce mânca ţiganul colo lacom, iaca face domniţa, fata împăratului, un semn unei slugi şi-l aduce in faţa mesenilor pe flăcăul vânător care omorîse pe zmei.

— Iacă, zise atunci fata către tată-său împăratul, uite, flăcăul ăsta zice că el a omorât pe zmei de m-a scăpat de ei şi lui i se cuvine să-i fiu nevastă, iar nu ţiganului de bucătar.

— Nu e adevărat, eu i-am omorât! strigă ţiganul de colo supărat. Puneţi de-l biciuiţi pe ticălosul ăsta...

— Încetinel-încetinel, zise împăratul către bucătar, stai, să vedem; poale c-o fi aşa, poate să ne dea omul dovezi...

Împăratul era şi el mulţumit că, de!... alta e să ai ginere ţigan bucătar şi alta e să ai român aşa falnic şi frumos cum era flăcăul nostru de vînător.

Flăcăul a dai, întâi o dovadă că a spus cum era domniţa culcată și cum era prin odaia unde o găsise culcată, şi arătând perna și cearşaful pe care le-a scos dintr-o dăsagă. Atunci împăratul s-a întors şi a dat ţiganului o palmă de a sărit perna de sub el.

După aia a mai dat flăcăul o dovadă arătând pielea căţelei pe care o omorâse.

Şi atunci i-a dat împăratul încă o palmă ţiganului, de a mai sărit jos o pernă.

La urmă a scos flăcăul şi limbile zmeilor şi a zis ca să le încerce să vază nu se potrivesc, că leşurile zmeilor nu le îngropase încă.

Iar împăratul când li mai dădu o palmă ţiganului, căzu şi de pe scaun şi porunci şi unui slujitor să-l vîre într-o temniţă, că cum a îndrăznit el să-şi rîză de împărat.

N-a trecut mult după aia şi s-a făcut la palat nuntă mare împărătească de a ţinut cu chef şi cu veselie cît ţin nunţile domnilor şi ale împăraţilor, care va să zică.

Trecu un an la mijloc.

Flăcăului ce i-a venit lui? i s-a făcut dor de fraţi.

Ce a făcut?

S-a dus la nevastă frumos şi i-a zis:

— Nevastă, mie mi s-a făcut dor de ăi fraţi ai mei şi de locurile pe unde am copilărit...

— Bine, bărbate.

— Mergi şi tu cu mine să-mi văz şi fraţii şi locurile să le văz?

— Merg, vezi bine, cum să nu merg? a răspuns nevasta.

Şi au plecat.

Au plecat ei cu soldaţi după ei, cu slugi, cu una cu alta, şi i-au lăsat pe toţi la hotarele locurilor de le stăpîneau fraţii lui de când omorîseră ale trei dihănii: Scorpia, Porcul Mistreţ şi Miază-Noaptea.

Fraţii le ieşiră întru întimpinare.

După ce au lăsat ei toată lumea la hotar, au intrat intr-una din păduri, de care dădură întîi, şi acolo umblînd numai ei patru, şi dînd peste o colibă în mijlocul bungelului, a luat un frate — vezi cum se învoiseră ei de necaz pe fratele ăl mai mic, că ajunsese ginere de împărat — a luat un frate pe nevasta lui de i-a legat mâinile, ca să nu poată face nimic, iar ălîlalt l-a ţinut pe la spate pe ginerele împăratului, şi după ce a legat pe nevastă a venit şi ăl de o legase şi amîndoi au zdrobit picioarele fratelui ălui mai mic şi l-au lăsat in coliba din pădure cu nevasta cu mîinile legate lângă el.

Pe urmă s-au dus de au spus slujitorilor ca să se ducă acasă, că ginerele împăratului a rămas acolo.

Biata femeie se tîngui ea mult pînă iacă de mila ei se coborî Dumnezeu din cer de-i vindecă bărbatul, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic.

Vindecîndu-se el, au plecat amîndoi prin pădure cu gînd să iasă undeva la liman.

În drum iacă nişte palate ale unui zmeu care cum a mirosit oameni pămînteni, cum a ieşit şi, dînd de ei, a răpit pe nevastă şi l-a lăsat pe om singur.

A plîns el, bietul, de atîtea pacosti pe capul lui, s-a tânguit, dar ce era să facă? Ce putere avea el un biet om pămîntean împotriva zmeului?

A plecat şi el înainte, că doar de l-o lumina Dumnezeu să facă ceva.

N-a mers mult şi iacă o babă se silea cu o sarcină de lemne să o ia la spinare şi nu putea că era grea şi o dobora.

Vânătorul îi dădu mînă de ajutor cum o văzu.

Atunci ea îi zise:

— Mulţumescu-ţi, om bun, dar dumneata ce ai de eşti plîns aşa la ochi, parcă ai avea ceva?

— Cum să n-am, mătuşe, că uite şi uite ce mi s-a întîmplat, a răspuns vînătorul spuind mătuşei toate câte le păţise.

— Dacă e aşa, zise mătuşa, stai că te pot ajuta eu.

— Mă poţi ajuta dumneata?

— Te pot.

— Aoleo, că bine-ai face, mătuşe, zău.

Şi mai prinse omul niţică inimă.

— Ce să fac? a mai întrebat-o el.

— Să te duci, i-a fost zis mătuşa, la marginea pământului, că nu e departe de aici şi ai să dai de o babă bătrină care are o iapă cu mânji, cu trei, cu şase şi cu douăsprezece aripi, şi să cerci a lua un mânz dintre ei, că numai cu el ăi putea da zmeului de cap.

Şi l-a învăţat mătuşa toate ce să facă cînd o găsi pe baba a bătrână, şi după aia cum să facă cu mînzul ca să-şi ia nevasta îndărăt, şi după ce i-a spus şi pe unde e drumul spre marginea pământului, şi-a luat ziua bună de la el şi s-a tot dus pînă nu s-a mai văzut deloc, deloc.

A plecat vînătorul.

Pe drum iacă întîlneşte un lup cu piciorul rupt.

El, cum era milos şi fără frică, şi aducîndu-şi şi aminte de vorbele de-i zisese Iutele Pământului, s-a pus şi a cules nişte buruieni de ştia el şi a oblojit piciorul lupului, după aia i l-a legat cu o bucată pe care o rupse din cămaşa lui, şi lupul văzînd cum l-a îngrijit, i-a vorbit cu glas omenesc şi i-a zis:

— Omule, mulţumescu-ţi că mult bine mi-ai făcut.

Să ştii că eu sînt împăratul lupilor şi când ăi fi vreodată în vreo primejdie nici eu nu te-oi lăsa, numai să te gîndeştl la mine.

Vînătorul i-a mulţumit de făgăduială şi şi-a văzut de cale.

Mai încolo iacă alta: o cioară cu aripa ruptă se tot sălta să zboare pe un copac, dar nu putea.

Vînătorul a făcut şi cu ea ca şi cu lupul: a oblojit-o la aripă cu buruieni, şi cioara i-a zis tot ca lupul:

— Mulţumescu-ţi, omule, că mult bine mi-ai făcut. Să ştii că eu sunt împărătesa ciorilor, şi cînd ăi fi vreodată în vreo primejdie, nici eu nu te-oi lăsa, de te-i gîndi la mine.

Mai încolo dădu şi de-o mreană cu solzii de aur lîngă o apă; cine ştie cum o azvîrlise valul apei pe uscat, de se zbătea săraca, ştii, vorba aia, ca peştele pe uscat, şi să poată ajunge la apă deloc, că o azvîrlise departe.

A ajutat-o vînătorul şi pe ea, a luat-o frumos de i-a dat drumul pe apă, şi ea, după ce s-a văzut în apă, s-a ţinut la faţa apei şi i-a zis:

— Mulţumescu-ţi, omule, că mult bine mi-ai făcut. Să ştii că eu sînt împărăteasa peştilor, şi cînd ăi fi vreodată în vreo primejdie, nici eu nu te-oi lăsa, numai să te gîndeşti la mine.

După aia, n-a mai mers mult şi a dat de bordeiul babii cu iapa.

A bătut la uşe, l-a poftit înăuntru şi l-a întrebat cînd l-a văzut:

— Ce vînt te aduce pe acilea, flăcăiaşul mamii?

— Flăcău nu sînt, babo, eu sînt însurat, a răspuns vânătorul, da’ am auzit că ai o iapă de păzit şi am venit să mă bag eu la dumneata să o păzesc, că sînt fără stăpîn acum.

— Da, da’ eu nu plătesc cu bani sluga.

— Da’ cu ce?

— Eu îi dau la sfirşitul slujbii un mînz pe ales.

— Bine, că-l vînz eu pe urmă şi tot bani iau.

— Da’ vezi că dacă n-ăi păzi-o, unde-ţi stau picioarele ţi-o sta şi capul.

— Mi-o sta de n-oi fi vrednic.

— Va să zică te prinzi?

— Mă prinz.

— Bine.

Şi i-a dai baba do mîncare, i-a aşternut să se culce să se odihnească că fumau se înserase, şi a doua zi i-a dat iapa in pază.

Treaba lui era să păzească iapa trei zile şi trei nopţi d-a rândul si s-o aducă acasă după fiecare o zi şi o noapte.

A doua zi, de dimineaţă, sări călare pe ea şi plecă.

Avea iapa un buiestru d-ăla băşicat şi mergea colo frumos, şi unde-o cârmea într-acolo se ducea şi supusă colo...

„P-asta să n-o pot eu păzi, gîndea flăcăul, eu gîndeam că o fi vreuna d-alea de, de... mănîncă foc, da’ aşa?...“

Ce e drept, a dus-o el până seara bine; dar seara l-a furat somnul odată fără veste, şi cînd s-a deşteptat, mai despre ziuă aşa, s-a pomenit călare pe un buştean şi cu frâul în mână ca prostul.

— Ei drăcie ea asta! zise vânătorul cînd se pomeni aşa, o păţii cit de bună, de acum la ce mai sînt bun?... mai bine să vie lupul să mă mănînce.

Cum pomeni de lup, împăratul lupilor şi fu acolea.

— M-ai chemat ? l-a întrebat.

— Aoleo, tu eşti, vere?

— Eu.

— Bine că veniţi, că poate m-ăi scăpa din încurcătură, c-aminteri nu o bine de mine.

Şi-i spuse lupului cum şi ce fel.

— Uşor lucru-mi ceri, a răspuns lupul, ţi-o aduc eu acum.

— Da’ unde e?

— E dusă între oi, dumneata du-te lângă pârleazul lor și stai cu frâul, că o gonesc eu într-acolo. Ea are doi mânji cu câte trei aripi; cînd o fi să vie, ea vine schimbată în oaie cu doi miei; cum ăi vedea-o, să-i pui frâul înainte şi să zici;

„Stai iapa babii“.

Pe urmă să-i pui căpăstru-n cap şi s-o duci acasă.

Tocmai aşa s-a întâmplat.

Lupul a dat raita prin oi, a gonit-o, şi vînătorul a făcut cum l-a învăţat el şi s-a aruncat călare pe ea şi a dus-o acasă la babă.

Ce bătăi n-a mîncat săraca de la babă, că cum s-a lăsat s-o prinză.

— Da’ ce eram să fac, stăpînă, a fost răspunzînd iapa, că m-am făcut oaie şi m-a gonit un afurisit de lup spre pârleaz, şi ăla sta de se aţinea aeolea. Ce era să fac, să mă las să mă mânînce lupul? Lasă că mai sînt două nopţi, doar n-o fi blestemat să mă mai găsească el de două ori!

A doua seară, pleacă iar vînătorul cu ea, se ţinu el să n-adoarmă... de unde? că a adormit şi s-a pomenit iar despre ziuă călare pe buştean şi cu frâul în mână.

De data asta s-a gîndit la cioară.

Şi cioara, cum s-a gîndit la ea, cum a fost lângă el.

— Ce ai păţit, stăpâne?

— Uite aşa şi aşa.

— N-ai nici o grijo, că acum ţi-o dau în mână.

— Da’ unde s-a vîrît, fir-ar şi drege-i-ar?

— S-a vîrît într-un cîrd de ciori schimbată în cioară şi ea şi mînjii de i-a fătat as-noapte şi se joacă prin pomul ăla de colo cu puii. Dumneata du-te încet-încet şi aşază-te sub crăci. Dacă te-i aşeza, scutură mereu frâul că vine ea domol-domoi de vale, că eu o s-o ciocănesc în cap întruna.

A făcut el aşa, cioara a făcut cum i-a zis că o să facă, şi s-a întors iar vînătorul acasă la babă călare pe iapă şi după ea cu doi mânji cu cîte şase aripi fiecare.

Baba s-a cătrănit de tot când l-a văzut.

Biata iapă, ce a păţit ea atunci o fi fost să spuie şi morţilor. N-a lăsat-o baba din bătaie până nu a făgăduit că se ascunde în noaptea viitoare de nici dracu nu mai dă de ea.

Când fu a treia oară, s-a ascuns iapa tocmai în fundul mărilor de a fătat mînjii ăi cu douăsprezece aripi, dar şi aci a dat de ea mreana cu solzii de aur, împărăteasa peştilor, de-i făcuse bine vînătorul şi pe care o chemase într-ajutor cînd se pomenise iar călare pe buştean şi cu frîul în mână.

Ce era să mai facă baba cînd văzu că vine omul şi de a treia oară iar călare pe ea?

I-a zis:

— Ei, băiete, m-ai slujit cinstit, ai să-ţi dau un mînz.

— Să-mi dai, vezi bine.

Şi l-a dus în grajd să-şi aleagă.

Acuma lui îi spusese mătuşa cu sarcina de lemne cum şi ce fel să facă, de aia cînd a intrat în grajd s-a uitat la mînji şi şi-a ales tocmai unul jigărit şi urît.

— Ce să faci cu ăla, omule, i-a fost zis baba, nu vezi că e răpciugos? Ia de colea unul d-ăştia frumoşii, de... ia te uită ia ei, parcă mănâncă foc.

— O fi, a răspuns vînătorul, dar mie mi-e gustul să-mi dai pe ăla. A fost învoiala pe care mi l-oi alege?... A fost. Eu p-ăla îl aleg.

— Ai dreptate, a zis şi baba; ia-l p-ăla, dar să ştii că hoţ a fost care te a învăţat să-l alegi pe el.

Şi i-a dat baba miezul, şi vînătorul a încălecat pe el, că crescuse într-o noapte cât altul în trei ani, şi a plecat.

S-a dus drept la zmeul care îi luase nevasta.

Zmeul nu era acasă.

Nefiind acasă zmeul, el şi-a luat nevasta pe cal şi a fugit cu ea. Slugi avea el tot zmei, dar nişte ăia neputincioşi şi prăpădiţi. Ce să se măsoare ei cu calul vânătorului? că ăla numai prin văzduh umbla.

Dar cum veni zmeul acasă, slugile au început să strige:

— Stăpîne, să nu bei, să nu mănînci şi să pleci, că ţi-a fugit nevasta.

— Ba oi mînca ş-oi bea ş-oi şi dormi, şi nevasta tot mi-oi lua-o înapoi, a fost răspunzînd zmeul cu semeţie.

— Ba să nu faci aşa, stăpîne, a zis o slugă mai bătrină, că ai cal cu şase aripi, şi ăl de ţi-a luat-o avea unul cu douăsprezece.

Auzind aşa zmeul, n-a mai stat să mănînce şi să bea şi să doarmă, ci şi-a înşelat în grabă calul şi a pornit după ăl de-i răpise nevasta.

Cînd să-l ajungă calul zmeului pe al vânătorului, a nechezat o dată şi i-a zis în limba lor:

— Stai, frate — că fraţi erau tot de la baba cu iapa —, stai să te ajung şi să-şi ia stăpînu-meu nevasta.

Vînătorul a întrebat pe calul lui:

— Ce-a zis, măi, calul zmeului?

— Uite şi uite ce a zis, i-a răspuns el.

— Ba spune-i să stea el şi să-i dau un grajd cum o vrea el şi demîncare numai fin ghizdău.

Calul vânătorului a nechezat de i-a spus ce a zis stăpînul său.

Calul zmeului, dacă a auzit aşa, a stat.

Atunci zmeul văzînd că stă, a crăpat de necaz.

După ce a crăpat, a lăsat vînătorul de i s-a odihnit calul şi l-a ajuns calul zmeului, a pus pe nevasta călare pe el şi au plecat spre împărăţia lor.

Acolo dacă au ajuns, a pus vînătorul de a adus în faţa lui pe nemernicii lui de fraţi şi după ce i-a făcut de ruşine ca pe nişte ticăloşi ce fuseseră, i-a dat afară, fără să le mai facă altceva, că el avea inimă bună, şi, după aia a stăpânit şi împărăţit sănătos şi bine, şi eu sfîrşii că s-a sfîrşit.

Auzit de ta Mariţa Georgescu, bucătăreasă, de fel din Ardeal.