IV Fratele Bucăţică

A fost odată ş-altă dată n-a mai fost: a fost un dulgher şi un zidar.

Acuma, ei se puseseră tovarăşi: unde făcea zidarul zidăria, făcea şi dulgherul dulgheria, dar văzînd că nu prea le merge bine, fiindcă venise o grămadă de streini de le luaseră tot lucru din mână — nu că erau streinii mai buni, dar ce-i faci? aşa erau oamenii în ţara aia, alergau la strein, că li se părea că face lucru mai bun — se hotărâră să plece amîndoi în ţări streine, să-şi încerce norocul.

Se pregătiră ei din tot şi aducîndu-şi aminte că nevestele le erau borţoase, se învoiră cu zapis si, jurămînt, că dacă dintr-o parte o ieşi fată şi dintr-alta băiat, cînd le-o veni vremea, să-i însoare p-amîndoi. Şi într-o duminică, după ce-şi făcură cruce şi-şi luară ziua bună de la neveste, care, ştii — ca muierea —începuseră să plîngă, plecară cu Dumnezeu înainte. Nevestele mai plînseră ce mai plînseră şi tăcură, că nu era să plîngă cît lumea. Şi după vreo patru luni făcu nevasta dulgherului o fată şi a zidarului o bucăţică de carne de sta toată ziua la foc într-o mînică de cojoc.

La dulgher acasă veselie, la zidar necaz; şi cum să nu fie necaz? era o vreme de cînd se tot căznea cu el şi cînd colo se pomeneşte cu o bucată de carne.

Dar bucăţica dă carne era năzdrăvană, că vorbea tot şi ştia tot dinainte, şi aşa, într-o zi, cind se făcuse tocmai 17 ani de cînd plecase zidarul şi dulgherul, spuse mă-si cum că a doua zi vine tată-său.

Veselie mare pe nevasta zidarului, găteşte prin odaie frumos, pune de face o azimă, cumpără mălai nou, brânză, unt, trage o ciorba zdravănă de ştir, şi aşteaptă.

Taman pe înserate iacă şi zidaru.

— Noroc, nevastă, ce mai veste? ce-ai făcut: băiat or fată?... unde e?

Nevasta oftă.

— Ce, or a murit?

Tocmai cînd era să-i răspunză că nu, iacă se auzi un glas de după sobă:

—Uite-mă aici, tată; ce, nu mă vezi?

— Unde, taică? întrebă zidaru, căruia-i mai venise inima la loc, dar care nu-l vedea.

— Ici în mînica de cojoc.

Bietul tată-său cînd îl văzu se mihni şi el, dar cînd mai stătu de vorbă cu el şi-l văzu că e deştept şi ştie tot dinainte, se mai înveseli.

Nu se luminase bine de ziuă, a doua zi după venirea zidarului, şi Bucăţică îl întrebă:

— Ce face dulgheru? îmi dă pe fii-sa de nevastă?

Tată-său se duse la dulgher.

— Bine-ai venit; ce vînt te-aduce aşa în zori de zi la mine ?

— De, nene, băiatu meu, cică... ce faci, auzi, cu fata, că lui i s-a făcut de însurat?

— Măi, fugi, nu ţi-e şi ruşine să mai vorbeşti! nu-mi spuse mie nevasta ce e băiatu tău? O bucăţică de came de stă toată ziua la foc într-o mînică de cojoc, şi să-mi dau eu fata, un bujor, dup-o pocitură ca aia?

— Păi bine, măi dulgherule, n-am făcut zapis, măi, şi jurămînt?

— De ce n-ai spus că n-o să fii în stare să faci om ca lumea? Dracu te-a pus să faci o bucată de carne?

— Măi, că nu l-am făcut eu, măi, nevasta l-a făcut.

— Cu cine l-a făcut? nu l-a făcut eu tine?... Dar, ce mai vorbesc eu degeaba? vorbă lungă sărăcie-n pungă, nu-ţi dau fata, să fie ce o fi. Se întoarse vieţui zidar acasă opărit.

— Ei, tată, ce veste? îl întimpină Bucăţică, cum intră pe uşe.

— Rea, taică, cică eşti pocit şi nu vrea să ţi-o dea deloc.

— Pocit, ai? E, păi lasă pe mine, i-oi arăta eu pocit... tu, taică, mîine de dimineaţă să te duci la împărat cu za- pisul să i-l arăţi şi să vii să-mi spui ce zice el.

N-avu încotro bietul zidar; a doua zi, pînă-n ziuă, dădu fuga la palat.

Împăratu se scula devreme, c-avea treabă, că-şi vedea singur de trebile împărăţiei.

Intră zidarul, îi spuse păsul şi împăratu chemă îndată pe dulgher şi-l îndatori să-i dea fata; şi cum mai îndrăzneşte să mai cîrcnească, cînd a făcut zapis şi mai ales jurămînt? nu i-e frică de Dumnezeu că lasă ceru să-i cază pe cap?

Silit fiind dulgheru să-şi dea fata după Bucăţică al zidarului, făcură nunta chiar în săptămîna aceea şi duminică seara Bucăţică plecă cu fata dulgherului acasă la el.

Casa lui Bucăţică — nu casa părinţilor lui, că el avea alta — era un bordei urît la înfăţişare şi vechi, băgat în pămînt; dar cînd intră fata dulgherului înăuntru, se cruci: bogăţii nenumărate, frumuseţi de-ţi luau vederile, aurării, pietrarii...

Bucăţică o lăsă să se mire, să pipăie lucrurile, şi cînd o văzu c-a isprăvit, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un tinăr frumos de întrecea toate frumuseţile. Nişte păr negru lucitor şi mătăsos, ochi albaştri ca ceru şi mari, o gură mică, dinţi ca laptele ş-un trup de-i făcu atîta poftă fetei, că-i sări de gît şi-l sărută...

A doua zi de dimineaţă se dădu iar peste cap şi se făcu Bucăţică la loc, jurînd-o pe nevastă-sa să nu cumva să spuie cuiva ceva, nici chiar mumă-si, că el e vrăjit şi mai are o lună şi se face om la loc, dar dacă cumva o spune cuiva, îl pierde.

Aş, muierea să ţie taina! ţinu cât ţinu, şi ea, vreo patru zile, şi după aia spuse mă-si.

Seara, Bucăţică veni acasă prăpădit.

— Iii! muiere, ai spus mă-ti! M-ai pierdut. Na, ia punga asta de bani, de unde-ăi lua, să nu se mai sfîrşească, ş-acu pleacă.

Plînse dinsa, plînse de-ar fi muiat şi-o inimă de piatră, dar pe Bucăţică, ba.

Dacă văzu şi văzu, plecă cu inimă amărîtă, blestemînd ceasul în care deschisese gura de spusese mă-si taina, iar bordeiul se dărîmă în urma ei până în temelie.

Pe malul unei gîrle, umblau doi cerşetori: un orb ş-un şchiop. Orbul rupea dintr-un codru de pline uscată, pe care-l ţinea în mină, cînd nu ştiu cum se împiedică şi-i scăpă pâinea din mână în apă. El, biet, începu să plîngă, că nu mai avea decît aia. Şchiopul, şontîc, şontîc după ea; apa o ducea, el după ea şi orbul d-a-n boule după el, se ţinea de zdrenţele lui.

Şi alergară, ha-ha-ha, să puie mîna pe ea o bucată de vreme, şi pâinea udîndu-se, căzu la fund.

— S-a dus, mă orbule...

— Ce, mă?

— Pâinea.

— Ce spui, mă?... unde?

— La fund.

— Din pricina ta, şchiopule, de ce n-ai dat fuga după ea?

— Ie-te mă, orbu!... păi cin’ te-a pus să-i dai drumu, nu ştiai că eşti orb şi n-o să poţi s-o vezi unde e?

— Ce mă faci orb, mă şchiopule, schilodule...

Şi trosc în dreapta, plosc în stânga, căpătă bietu şchiop două scatoalce, de-i scăpărară ochii.

— Oliu!... că m-a orbit şi pe mine orbul, n-ar mai vedea, şi trosc şi el.

Şi trosc unu, plosc ălălalt, începură să se bată cum trebuie; dar nu trecu preţ ca la un minut de ceas şi şchiopul închise ochii, că-i lucea ceva de-i lua vederile.

Pasămite soarele îşi lăsa razele pe un acoperiş de tinichea: era o casă frumoasă de speriat.

— Ia ascultă, orbule, să nu ne mai batem, uite un palat; ai într-acolo să vedem, poate-om căpăta şi noi ceva.

Şi şchiopu şontîc, şontîc, iar orbul sprijinindu-se în băţ, ajunseră la palat: o frumuseţe de-ţi lua ochii, dar oameni... neam, nici de prăsilă.

Se suiră ei amîndoi sus... nimeni.

— Mare minune! se minuna şchiopu.

Ajunseră într-o odaie unde era o masă mare cu tacîmurile puse, numai bună de adus bucatele. Aci se opriră cerşetorii.

— Iliii! mă orbule, dac-ai vedea tu ce e aici, te-ai mira.

— Ce spui, mă?

— He! he! minuni, mă, nu altceva!

— Ei, ce e?

—O masă aşezată gata, numai să dea bucatele.

— Ce folos! zise orbul, dacă nu sînt şi bucate, că mult mi-e foame, mă; bietul coltuc d-adinea...

Nici n-apucă să sfîrşească bine şi masa se puse singură.

Ei minime ca asta! Mîncară de se umflară, gîndeau c-or plesni, cînd ce să vezi? odată auziră un zgomot mare, că se apropia...

— Aiti! ne-a luat dracu, cine ştie cine-o fi... Ia alea după ma...

Pînă să isprăvească vorba, masa rămase goală de burate dar tot aşezată, şi cerşetorii se ascunseră sub pat.

Nu trecu mult şi iacă se deschise fereastra şi intrară unsprezece porumbei. Cum intrară se dădură peste cap şi se făcură unsprezece tineri frumoşi şi chipeşi. Se spălară pe mîini şi pe obraji şi se aşezară la masă.

— Dar fratele Bucăţică unde e? întrebă unul din ăi tineri, care văzu locu lui Bucăţică gol.

— Că bine zici, zise altul, ce s-o fi făcut Bucăţică?

—Îl cam durea o aripă ş-a rămas să vie în urmă, zise ăl de se afla în capul mesei, care era mai bătrîn şi, cum se vedea, mai mare între ei.

Nu trecu mult şi iacă şi Bucăţică sosi şchiopătînd.

Dădu bună ziua cu toţi şi după ce se spălă şi el, se puse la masă, dar pînă să mănînce ăilalţi sfîrşiră, se dădură iar peste cap, se făcută porumbei şi plecară la treaba lor, rămînînd el singur.

N-apucară să se depărteze bine de ferestre porumbeii, şi lui Bucăţică îi căzu cuţitul şi furculiţa din mină şi rămase gînditor; apoi şopti:

„Dor mi s-a făcut de nevastă!“

După aia se sculă şi el de la masă, mai mult flămînd decît sătul, şi plecă şi el după ăilalţi tovarăşi ai lui.

Orbul şi şchiopul cum îl văzură plecat, fuga la masă, încărcară dăsagii cu ce mai rămăsese din bucate, ba se mai şi certară pentru-o ciozvârtă grasă de miel, ş-apoi plecară.

Merseră ei ce merseră şi văzură că rătăciseră calea.

— Mă orbule!

— Ce e, mă şchiopule?

— Am rătăcit calea, mă.

— Oleo? Păi ce facem?

— Eu zic una: ai să mergem pe calea d-apucarăm unde-om vedea cu ochii... mai ştii norocul?... Vrei?

— Păi de ce să nu vreau? eu tot nu văz, unde-oi fi totuna mi-e, tot întunerec.

Şi urmară drumul ce apucaseră.

Umblară vro două zile, când dădură d-un oraş, şi cum intrară în el iacă o casă mare şi frumoasă, şi intra înăuntru mulţime de sărăcime. Şchiopul întrebă pe unul, ce e acolo?

— Ce, nu ştii?

— Nu.

— Ce spui?

— Ce să spui? Spui că nu ştiu.

— Păi aici sînt băile „Cucoanei miloase”; faci baie şi cînd pleci îţi dă ş-un rînd de haine pe d-asupra.

— I-auzi, orbule.

— Ai 'şi noi, mă.

— Vorbă e! Să mergem...

Şi intrară.

Ce să vezi! O frumuseţe de băi de piatră, şi calde şi reci. Făcură baie şi orbul şi şchiopul; după ce ieşiră, veni la ei o femeie, îi frecă pe trup, le tăie unghiele, îi tunse, îi pieptănă, le dădu rîndu de haine şi-i luă de-i duse aşa schimbaţi într-o odaie.

Aci sta o cucoană p-un scaun şi un cerşetor spunea o istorie. Cum sfîrşi el, cucoana le zise şi lor să spuie ce ştie, că d-aia îi imbăiază şi le dă haine, ca să-i spuie cite-o istorie, care ce-o şti.

— Apoi noi, cocoană, de! de un’ să ştim? Noi, nişte bieţi cerşetori, trăim si noi de azi pînă mîine, avem vreme să mai ascultăm poveşti, ca să ştim spune?...

— Spuneţi aşa... ceva, vro întîmplare.

— Aşa, zise orbul, spune, mă, istoria cu porumbeii.

— Ba spune tu, că şi tu ai fost cu mine.

— Dec! spune tu, c-ai văzut, eu, orb, ce ştiu eu ce era p-acolo?

În sfirşit, se hotărî şchiopul şi povesti tot cum s-a întâmplat: cum au ajuns acolo, cum au mîncat, cum au văzut porumbeii şi cum unul de-i zicea Bucăţică şoptise:

„Dor mi s-a făcut de nevastă!”

Cum auzi aşa cucoana miloasă se sculă de jos, de unde şedea, şi veni la dinşii.

— Duceţi-mă acolo.

Că hîr... că mîr...

— Duceţi-mă îndată... Vă dau bani să fiţi bogaţi, cât ăţi trăi.

Pasămite cucoana miloasă era fata dulgherului, nevasta lui Bucăţică, care din punga nesfirşită făcuse băile şi dădea de milă cu îndatorire, să spuie tot săracul cîte-o istorie, că doar de va afla de la vrunul ceva de bărbatul său, şi iacă avusese noroc.

O duseră cerşetorii acolo, se ascunseră cu dînsa, şi cînd rămase Bucăţică în urmă şi zise oftînd: „Dor mi s-a făcut de nevastă!“, fata dulgherului, hop! iese de după uşe şi-i sare de gît.

Ce bucurie p-amîndoi, că rămaseră îmbrăţişaţi vrun sfert de ceas, de se plictisise şi orbul auzind că nu vorbeşte nimeni şi că nu se aude nimic, şi întrebă pe şchiop încet:

— Da’ ce face, mă?

— Iacă se sărută, ce să facă!

— De, mă, ce te răsteşti aşa, or unde nu ţi-a luat Dumnezeu ochii şi ţie, ca mie?

— E-te uită orbu, nene! mă, da al dracului ai fost, adevărat că omu-nsemnat e-al dracului.

— ’Ndec, că tu nu eşti însemnat, şchiopule!

Şchiopul, supărat că-şi dăduse în petec, hart!... o palmă orbului.

— Aoleo, că...        

Dar auzind un ţuţuit ca cum s-ar săruta cineva, conteniră bătaia şi ascultară: pasămite Bucăţică cu nevastă-sa se sărutau, şi cuvintele de dragoste ce-şi spuneau erau atît de frumoase şi de duioase, încît orbul oftînd trase pe şchiop de mînecă zicindu-i:

— Te uită, mă, ce e şi dragostea la rumân!

Seara, cînd veniră porumbeii acasă, găsiră pe Bucăţică de gît cu nevastă-sa.

— D-aia era el trist, îşi adusese aminte de nevastă-sa! zise unul din ei.

Masa se aşeză, se puseră cu toţii împrejurul ei, şi cu nevasta lui Bucăţică, ba poftiră şi p-ăi doi cerşetori, norocul lor, ca să nu fie treisprezece la masă. După ce mîncară pentru a din urmă oară cu toţii, îşi luă Bucăţică ziua bună plîn- gînd de la bunii săi tovarăşi, şi plecă.

D-aci-ncolo rămase împăcat cu nevastă-sa, care se jurase să nu mai destăinuiască niciodată în viaţa ei nimic, iar orbul şi şchiopul avînd parale din belşug nu se mai certară nicidecum şi trăiră... pînă cînd muriră.

Auzit de la mama.