XXII Șearpele moşului

A fost odată ca niciodată, a fost un unchiaş ş-o babă. Ăst unchiaş şi a babă n-aveau nici un copil, ş-ar fi dat, bieţii oameni, bieţi n-ar fi fost, mult cu multu, să aibă vrun pic de prăsilă; dar care o fi fost sterp, moşu or baba nu se ştie, ci se povesteşte numai că n-aveau copii, neam. Şi tot gândeau ei să ia vrunu de suflet, dar nu-i prea trăgea aţa, că de!... alta e copilul tău, ş-alta e ăl de suflet. Şi toată tinereţea aşteptară ăşti doi bătrîni, făcînd descîntece, bînd baba zeamă de ierburi, cheltuind moşu bani pe fel de neam de leacuri, dar tot degeaba, c-ajunseseră de parcă erau ninşi de bătrîni, şi tot fără prăsilă erau.

Dar cît erau de bătrîni, ei tot mai nădăjduiau, tot se mai gândeau cum ar face să aibă vrun pic de copil, şi se hotărîră într-o zi să plece unchiaşu p-un drum şi mătuşa p-altu, şi care ce-o întilni: copil, lighioană, ce-o fi, s-o ia şi s-o aducă acasă, că simţeau că mult-mult n-or să mai trăiască şi să aibă barim cui lăsa bordeiul ş-ale cîteva părăluţe agonisite cu muncă, într-atîţia mari de ani.

Dacă se otărîră, plecară într-o zi, moşu p-o cărare şi baba pe alta.

Umblară ei, care încotro, toată ziulica; baba nu găsi nici picior de vieţuitoare, iar moşul, taman spre seară, cînd se întorcea acasă trist şi oţerit de necaz că nu găsise nimic, sa pomeneşte că dă de un şearpe cu cap de om, în apropierea unei peşteri.

Şearpele, cum îl văzu, începu să se zvîrcolească, să se încolăcească şi să se uite galeş la el ca cum l-ar fi rugat să-l ia. Unchiaşul, cum era el de bărbat, că nu ştia ce e frica, de el nu se lipise cît trăise, puse mâna pe el şi-l luă de-l băgă în traistă, ş-o luă spre casă. Cînd pe-aproape de sat. iacă se-ntîlni cu mătuşa.

— Ei, babo, ai găsit ceva?

— Neam, unchiaş, nici picior de om ori de lighioană n-am întîlnit.

— Eu am găsit.

— Ce? întrebă baba bucuroasă.

— Ia un şearpe.

— Ad’ să-l văz şi eu.

— Na... şi scuipă-l să nu-l dăochi.

Cînd îl văzu baba, şearpe cu cap de om, și cu ochii mari, şi unde-i sticleau colo, scuipă din gros, dar în sân, şi nu de teama dăochiului, ci de frică.

— E-te, mă muierea! Ce-ai văzut pe dracii, de-ți scuipi aşa-n sîn? c-ai udat cămaşa, zise moşul rîzînd.

— O, bate-l-ar pîrdalnicu, că mă speriai, zise baba mai venindu-şi la loc din sperietură, ş-apoi, rîzînd şi ea ca şi moşu de bucurie că găsiseră şi ei un copil să-i îngrijească la bătrîneţe, o luară spre casă. Cum ajunseră, puseră de mămăligă, mîncară şi ei, dădură şi şearpelui din destul şi sa culcară veseli.

Trăi şarpele 15 ani în casa unchiaşului şi a babii; iar după ce trecu ăst răstimp, chiar în ziua cînd se împlini se pomeniră bătrinii că-ncepe şearpele să vorbească, şi le spuse că era fecior de împărat şi că era vrăjit să nu poată vorbi decât tocmai cînd va împlini 15 ani de cînd l-ar fi găsit cineva şi l-ar fi luat de suflet, iar d-aci încolo, să mai treacă încă nouă ani pînă să-şi lepede pe fiecare an cîte-o piele, c-avea nouă, şi tocmai atunci să-şi vie la loc în fire, să se facă iar om ca toţi oamenii. Bătrînii, vezi bine, se bucurară şi se rugau la Dumnezeu sfîntul să-i mai ţie să-l vadă şi om, că tot şearpe li seurâse; se făcuse, nene, mare şi se îngroşase, iar coada îi era lungă de se speria toată lumea care venea prin bordeiul lor.

În vremea aia se afla vecină cu ţara unde trăia moşu cu baba şi cu şearpele, o împărăţie mare, şi împăratul alei împăraţii avea o fată de se dusese pomina de frumoasă ce era. Şearpele, cum căpătase graiul la loc, cum trimisese pe unchiaș la împărat cu un plocon şi c-o scrisoare.

Împăratul, care auzise de şearpe şi ştia că era fecior de împărat, i-a primit darul şi a poftit pe unchiaş în casă de l-a cinstit frumos ca p-un bătrin ce era, şi l-a întrebat de şearpe cum l-a găsit, şi dacă l-a crescut bine.

— De! măria ta, după puterile noastre; din ce-am mîncat noi a mîncat şi el, unde-am dormit noi, a dormit şi el, zise unchiaşul.

— Bine, foarte bine, moşicule, îţi mulţumesc eu pentru tată-său, cu care eram bun prieten.

Şi dîndu-i şi împăratul o scrisoare şi daruri pentru şearpe, plecă moşul înapoi.

Cînd se întoarse acasă cu darurile şi cu scrisoarea împăratului, şearpele se bucură foarte mult şi a doua zi zise unchiaşului să-l ducă la locul unde l-a găsit, şi-i spuse că dacă va ajunge acolo, să se aşeze jos şi va vedea un şearpe mare cu un toiag lîngă el şi cu un inel in vîrful cozii, şi şearpele ăla de bucurie când o vedea că vine cu dînsul (cu şearpele moşului adică) o să-i zică să ceară ce-o vrea, că-i va da, iar unchiașul să nu ceară alt decît toiagul şi inelul.

Aşa se şi întâmplă, că dacă ajunse unchiaşul cu şearpeleacolo nici n-apucă să se aşeze să se mai odihnească și el nițel, și iacă că ieşi din peşteră o mulţime nenumărată de şerpi și printre ei se vedea unu mai mare, de parcă era tartorul lor, care cum îl văzu pe unchiaş începu să facă o gălăgie şi să urle de gîndeai că să ia peştera-n sus, dar aflând de la şearpele moşului că el era ăl de-l crescuse, îl chemă lângă el şi spre mulţumire îi făgădui orice va cere, iar moşul, după învățul şearpelui, ceru toiagul ce era lângă dînsul, să se rezeme în el, c-abia poate umbla de bătrîn ce e, şi să-i dea şi inelul din vîrful cozii, să-l ducă mătuşii acasă.

Şearpele ăl mare n-a stat împotrivă şi i-a dat bucuros ce a cerut, şi moşul plecă înapoi spre casă. Iar şearpele, copilul lui, rămase aci să mai petreacă.

După cîtăva vreme, cînd se sătură şearpele de petreceri, prinse de luă cîteva pietre nestemate din peşteră şi se întoarse la bordeiul ălor de-l luase de suflet, la unchiaş şi la babă, care trăiau din belşug, că ce gândea, aia le-aducea toiagul şi inelul.

Dacă ajunse şearpele înapoi se bucură şi moşul şi mătuşa peste poate, şi mîncară şi chefuiră, iar a doua zi, pînă în ziuă, șarpele spuse moşului să se ducă la împăratul vecin şi să-i ceară fata în pețit, pentru el.

Se duse unchiaşul, dar împăratul, căruia nu-i prea venea să-şi dea fata după un şearpe, măcar că era fecior de împărat ca și el, îi spuse că i-o dă de-o face un pod de fier de la el din palat pînă la bordeiul moşului.

Şearpele a aşteptat pînă s-a înoptat bine, şi punînd inelul jos și bătînd din toiag, s-a făcut, cât clipeşti, un pod de nu-i găseai seamăn pe lume de frumos şi trainic.

Dacă văzu împăratul aşa tot nu se învoi şi-l mai puse la o încercare, că adică să facă ş-un pod de argint, tot de la palat la bordeiul moşului, ca să vie el cu trăsura, dar pe alt drum.

Şearpele a pus iar inelul jos şi a bătut cu toiagul, şi s-a făcut un pod de argint, de sticlea să-ţi ia vederile şi mai multe, nu.

Împăratul tot gîndea că n-o putea săvîrşi ce i-a fost poruncit, dar văzând că ce i-a zis a făcut, s-a întristat, că trebuia să-şi dea fata dup-o lighioană spurcată, şi temîndu-se şi de alţi împăraţi, cari voiau să ia pe fii-sa de nevastă, l-a mai pus la o încercare: să facă o pereche de case în văzduh, care să se mute după soare, şi în locul ălor două poduri de aramă şi de argint să facă unul de aur.

Şearpele, fără greutate, cu ajutorul inelului şi al toiagului, îndeplini şi astă nouă poruncă, şi a doua zi, cînd s-a sculat împăratul din somn, s-a minunat de tot de frumuseţea caselor ş-a podului, că soarele care taman răsărea îşi resfrângea razele pe pod şi-l făcea peste măsură de frumos şi de sclipitori, iar de măiestria cu care era făcut se duse vestea în toată lumea.

Dac-a văzut aşa împăratul a hotărât să i-o dea şi să facă : nunta. Şi se făcu nuntă împărătească d-au ţinut chefurile nouă zile şi nouă nopţi, că curgea vinu-n pahare ca din şipot, iar nişte haramine de ţigani zdrăngăneau din dible de juca toată lumea, şi mâncările le căra cu cuptoarele, că era poftit mai tot norodul din împărăţie, şi toţi se mirau de şearpe că-i era capul în palat, iar coada taman la bordeiul unchiaşului, dar — ca lumea — se miră ce se miră ş-apoi se dădu la mâncare, la băutură şi la joc.

Când s-o isprăvit nunta, s-a dus şearpele cu nevastă-sa în odaia lor.

Peste noapte, se pomeneşte mireasa că şearpele se dă d-o parte, îşi scoate nouă piei după el şi rămîne om ca lumea, iar despre ziuă iar le pune pe el şi se face iar şearpe la loc. A doua zi, întrebînd împăratul pe fii-sa, ea a răspuns cu atîta cinste şi dragoste către şearpe, încît împăratul nu mai putea de bucurie, că el se temea întîi de ginere-său.

Aşa trecu o zi, două, nouă, pînă se împlini un an, şi dacă împlini un an lepădă şearpele o piele. Fata spuse mă-sii şi lui tată-său, şi cu toţii sfătuiră ca să rămâie ginerele lor om, să facă uncuptor și să-l arză cu nouă care de lemne şi să arunce noaptea pieile şearpelui să arză. Şearpele a văzut cuptorul, şi a întrebat ce face cu el, dar nevastă-sa i-a răspuns că vor să facă pîine de casă. El temîndu-se de ceva, îi spuse să n-o împingă păcatele să-i arză pieile, că s-a isprăvit cu ea, și începu să-i spuie cu de-amănuntul tot ce-a păţit şi ce are să mai pătimească pînă o rămînea om; dar nevastă-sa n-a luat în seamă ce i-a spus, şi, într-una din nopţi, pe cînd dormea el, îi aruncă pieile în foc. Cum le ajunse vîlvoarea nițel-niţel, pocniră odată pieile de se cutremură palatul din temelii.

Când auzi bubuitura, o dată sări şearpele drept în picioare și mirosind a pîrlit, pricepu cam ce se întîmplase, şi blestemă aşa pe nevastă-sa:

Să umble rătăcind prin toată lumea, avînd în cap o căciulă, iar pe trup veştminte şi în picioare opinci, toate de fier, iar împrejurul pîntecului unde începuse să se zămislească copilul, să fie încinsă cu cercuri iar de fier şi pînă nu i-or plesni cercurile să nu poată naşte, iar pînă nu l-o ieşi părul prin căciula de fier, pînă nu i s-or rupe hainele fâşii şi pînă nu s-or topi opincile, să nu dea de el.

Şi zicînd aşa, se făcu nevăzut, iar fata împăratului rămase în întunerec.

Trecură cîteva zile la mijloc şi fata nemaiputînd răbda de doru bărbatu-său, se hotărî să-şi facă toate de fier şi să plece în lume, să caute să-l găsească.

Se încercă împăratu şi împărăteasa s-o oprească, dar nu fu chip s-o înduplece să rămîie. Dacă văzură aşa, îi făcură toate de fier şi într-o zi, pe cînd se revărsau zorile, îşi luă un toiag tot de fier ca să se apere de lighioane, şi plecă lăsîndu-şi părinţii adînciţi în mîhnire.

Umblă ea rătăcind vreme îndelungată, şl opincile parcă nu umblase deloc cu ele, aşa se ţineau de bine, dor zgîriate pe ici pe colea.

Într-o zi, fiind ostenită prăpădită, dădu de casele Sfintei Luni; aci hulind în poartă îi deschise Sfînta şi o primi înăuntru. Sfânta Luni s-a mirat de îmbrăcămintea ei ş-a prins de a întrebat-o că cum şi ce fel. Fata spunîndu-i păsul, sfînta i-a spus că în apropiere se află o gîrlă, şi pe marginea gîrlii stă un om care trăieşte cu o zînă, şi el tot spune întruna c-a fosţl însurat c-o fată de împărat. Pe fată n-o mai încăpea casa de bucurie.

— El trebuie să fie! strigă ea.

— Stai de te odihneşte noaptea asta aici, îi zise sfinta, şi mîine o să-ţi dau ceva ş-apoi să pleci.

A doua zi, după ce-i dădu Sfînta Luni să mănînce bine, îi dărui o cloşcă de aur cu puii tot de aur şi o învăţă că dacă va da de omul ăla, el o să fie culcat şi ea să-l ocolească de trei ori, după ce-o pune cloşca lângă el, şi să zică:

„Te-am căutat nouă ani fără-ncetare ş-acurn te găsii dormind“.

— Dupe aia, zise sfînta, îţi va plesni un cerc d-împrejurul pînlecelui si ţi se va mişca copilul în tine. Cînd te-i întoarce, vezi să treci iar pe la mine.

Fata mulţumi cu ochii plini de lacrămi de bucurie şi plecă.

Ajungând la gârlă îşi găsi bărbatul, făcu cum a fost învăţat-o Sfînta Luni, şi se întoarse înapoi la sfînta, de unde, dupe ce-şi luă ceva merinde, o luă spre casa părintească. Cînd ajunse acasă, toiagul i se tocise cam la jumătate şi firele de păr începuseră să răsară din căciula de fier.

Dar nu putu sta mult şi iar i se făcu dor. Căutară iar părinţii s-o ţie, dar nu putură cu nici un chip.

După umblet îndelungat ajunse la casele Sfintei Vineri, care, dacă îi bătu la poartă, o primi bucuroasă şi spunându-i fata păsurile, după ce o ospătă ş-o lăsă să se odihnească, îi dărui un purcel de aur pe care să-l dea zînei cu care trăia bărbatu-său, ca s-o lase în casă să-l vază, că nu mai dormea afară, fiind frig.

Ea, sărutînd mîna sfintei, luă purcelul, făcu cum a învățat-o şi lăsînd-o zîna în casă, ea iar i-a zis cuvintele: „Te-am căutat nouă ani fără-ncetare, ş-acum te găsii dormind“.

Şi l-a ocolit de trei ori şi i-a plesnit încă un cerc dimprejurul pântecelui, iar bărbatu-său s-a mişcat în somn.

După aia iar s-a întors acasă la părinţii ei, dînd întîi pe la Sfânta Vineri, care îi dădu merinde de drum îndeajuns.

După puţină vreme, iar o apucă dorul de bărbatu-său și iar plecă pe alt drum şi dădu de casele Sfintei Sîmbete, niște case de străluceau de frumuseţe şi de lumini, că taman era ziua sfintei în ziua aia. Şi Sfînta Sîmbătă o primi tot aşa de bucuros ca şi alelalte sfinte, ş-o dărui şi dînsa cu doi porumbei tot de aur cu care făcu tot ca cu purcelul, şi ajungînd lingă bărbatu-său şi zicînd tot cuvintele alea, plesni şi cercul d-al treilea dimprejurul pîntecelui, şi bărbatu-său se sculă drept în picioare şi îmbrăţişînd-o a plecat cu ea înapoi, luând şi darurile sfintelor ce le păstra zîna şi lăsînd-o pe biată zînă cu buzele umflate, rîvnitoare şi de bărbat şi de daruri.

Iar eu isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus să fie de minciună cui a spus; încălecai pe-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine ascultă, iar descălecînd de după şea, aștept un bacşiş de la cine mi-o da.

Povestit de Ion Georgescu din comuna Boţeşti, judeţul Dîmboviţa.