LIII Prichiduţă

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nici eu n-aş avea de unde şti; au fost doi oameni, un bărbat şi o nevastă, si ăşti oameni n-aveau copii. Bărbatul nici nu se prea bătea pe ei aşa tare; el, mai ca bărbatul, se gîndea c-abia o duceau ei singuri, dar să mai aibă şi belele pe cap; dar nevasta nu mai putea de dragul lor; toată vremea se uita la ai alorlalte femei cu jind şi se ruga la Dumnezeu si da acatiste la biserică, şi se ducea la toate babele şi la toate vrăjitoarele de peste şapte-opt sate departe, numai şi numai sa o dăruiască şi pe ea ăl de sus cu ce-i era dorul să aibă.

Într-o zi, ducându-se ea iar la o mătuşe de care auzise că se încumeta sa dea nişte buruieni pentru facere, bărbatu-său începu sa strige la ea:

— la asculta, nevastă, mai lasă ale nebunii la pustia-ncolo; vezi bine că d-abia avem cu ce ne agonisi d-ale mâncărei şi nişte trenţe pe noi, si tu cheltuieşti banii cu blestematele de vrăjitoare... Da-ți-ar da Dumnezeu o spuză să ai, să vedem ce-i face?

— Ce să fac? Dacă o fi de la Dumnezeu, îi cresc ca o mamă, a răspuns nevasta.

Dar, vezi dumneata, cum o fi zis românul vorba, în ce fel de ceas, că a şi rămas femeia însărcinată.

Şi într-o seară, când i s-a făcut vremea, au apucat-o pe femeie durerile naşterei si a născut, vere, nişte ăia ca oamenii făcuţi, dar mititei, mititei... numai cît gândacul, şi mulţi... de nu se mai putea; si începură să ţipe, şi să plângă şi să se olicăiaşcă, ca copilul, vezi bine, de-şi dădea bietul român cu pumnii în cap, neştiind ce să zică şi încotro s-o apuce.

Ce să facă el cu aşa sumedenie de lighioane?... şi mai ajungea şi de rîsul satului, că ăia erau blestemul lui Dumnezeu, nu erau copii ca ai oamenilor ălorlalţi.

Se gîndi el cîtva şi se hotărî. Aţipind niţel lăhuza, se duse de aduse un ciur, îi luă cu mâinile pe toţi cîţi erau, îi azvîrli în ciur, şi se duse de-i lepădă la o răspîntie de partea ailaltă a satului. Iar după ce-i lepădă se întoarse acasă, aruncă ciurul pe nişte saci în tindă şi intră în casă.

Ce vaiete şi chilomane gindeşti c-a fost pe nevastă-sa, cînd s-a deşteptat şi s-a văzut fără copii?... Că de!... micşori, sluţi cum erau, dar erau copiii ei şi ea prinsese a-i iubi de cum i-i dăruise Dumnezeu. S-a rugat de bărbatu-său, a plâns ca să-i spuie ce a făcut cu ei, ca să se ducă să-i ia înapoi... Aş!... românul să se învoiască! ce, mîncase lauri?... El abia scăpase de pacoste.

Veni vremea mîncării. Aduse omul de puse să mănînce în pat alături cu nevasta. După ce sfîrşiră, mai rămăsese un codru de mămăligă şi o bucăţică de brînză.

Femeia zise oftînd:

— Uite, vezi, bărbate, că săraci... săraci, dar tot râmîne de la masa noastră să mai guste un om... Căci n-avem şi noi un copilaş barim!...

— Ba aveţi, mamă, uite-mă aici, ţipă colo un glas piţigăiat în tindă, de rămaseră oamenii amândoi cu gurile căscate.

— Ia vezi, bărbate, ce e, zise nevasta trezindu-se întîi din uimire: glas fu, or fu părere?

Se duse bărbatul şi găsi pe ciurul de-l aruncase dasupra sacilor, un copilaş din ăi de-i născuse nevasta.

Omul, ce e drept, nu mai putu de bucurie, cînd îl văzu, că se căia de ce făcuse, şi la urma urmei acum era numai unul. Îl luă in palmă, îl mingîie şi-l duse nevestei.

Bucurie ce a fost coprins-o pe femeie cînd l-a văzut, cică ar fi fost lucru de speriat: râdea şi plîngea şi-l săruta şi-l dezmierda şi iar îl dezmierda şi iar îl săruta, zicându-i fel de fel de vorbe de mîngîială.

Pasămite, cum făcuse el?... Cînd răsturnase românul ciurul la răspântie, el se agăţase cu mînuşiţele de marginea ciurului şi aşa-l dusese acasă, nevăzîndu-l cum era de mic.

După ce mai trecu niţel, ce să te pomeneşti dumneata că se întoarce colo către tată-său şi-i zice:

— Ia ascultă, tată, să-mi dai să mă duc cu plugul să ar, că de azi încolo eu ar.

— I-oi-to, mă, Prichiduţă! răspunse omul rîzînd să se prăpădească, şi Prichiduţă îi rămase numele, cum o să mîi tu boii, mă taică, aşa micşor cum eşti?

— Eu!... Aoleo!... intru-n urechea lor şi-i duc unde vreau şi cum vreau.

— Ce spui, mă?

— Zău aşa, taică!

— Apoi dar hai să ţi-i dau în seamă.

Şi înjugă omul boii la plug, şi cînd isprăvi, Prichiduţă se repezi de se urcă d-a lungul piciorului dindărăt al unuia dintre boi, până ajunse la firele din coadă: acolo puse mâna în fire şi se urcă pe coadă şi porni pe spinarea lui pînă la ureche şi intră într-însa.

Şi unde umbla repede şi cu spor colo... Rămăsese românul cu ochii zgîiţi la dânsul.

El, din urechea boului:

— Cea Ghiorean, hăis Ghiolan!

Şi zi cînd şi lui tată-său: „să ne vedem sănătoşi, taică”, se depărtară boii încet tîrînd plugul după ei.

La cîmp, după ce ară bine toată ziua, seara dădu plugul după cobile şi plecă să dea boii la păşunat. Acolo, se coborî din urechea boului, unde stătuse, şi se aşeză supt o frunză de tei să se întinză niţel. Nişte oameni, de ăi de dau cinstea pe ruşine, trecînd şi văzînd boii singuri, pe sub seară, dădură să se facă stăpîni pe ei, dar cînd să-i mîie încolo, Prichiduţă de sub foaia de tei strigă la ei cît îl lua gura:

— Te văz, te văz!

Hoţii s-au uitat repede în toate părţile, speriaţi că-i prinsese stăpînul boilor, dar nu văzură pe nimeni; se mai uitară, se mai suciră... nimeni. Dar tot învîrtindu-se încoace şi încolo, trecu unul pe lângă frunza de tei, sub care era Prichiduţă, şi ha-ha să-l calce, de i-a strigat băiatul:

— Ho mă, că mă calci!

Atunci s-au uitat hoţii în jos şi au dat de el sub frunză şi s-au minunat de aşa naţie de român, iar după ce s-au minunat, au vrut să-l omoare ca să-i ia boii, dar Prichiduţă le-a zis:

— La ce să mă omorîţi, mă, şi să-mi luaţi boii, că e tata sărac; mai bine să ne facem tovarăşi şi să vedeţi ce bine ne-o merge.

— Ce tovărăşie cu tine, mă?...

— la să vedeţi voi. Aide astă-seară să mâncăm bine.

— De unde să mâncăm?

— Haideţi cu mine să vedeţi.

Şi i-a dus Prichiduţă la stâna satului, şi le-a zis să aştepte ascunşi în dosul stânei, iar el a intrat înăuntru şi s-a urcat în urechea unei oi şi a strigat de acolo:

— Sări, mă ciobane, că-ţi fur oaia!

Ciobanul a dat fuga afară, a cătat şi n-a găsit pe nimeni.

A intrat iar în colibă.

Prichiduţă iar a strigat:

— Săi, ciobane, că-ţi fur oaia!

Ciobanul iar a căutat, şi n-a găsit pe nimeni.

Şi a treia oară supărîndu-se, a zis şi el:

— Da’ fur-o şi du-te dracului!

Prichiduţă, dacă a auzit aşa, a mînat din ureche oaia şi a dat-o pe mîna hoţilor.

După aia a făcut tot aşa cu unu de făcea pâine în sat, s-a ascuns sub coaja unei pâini şi a strigat:

— Săi, mă, că-ţi fur pâinea!

Ala a căutat, n-a dat cu ochii de nimeni şi şi-a văzut de treabă, că a gîndit că i s-a părut.

A doua oară iar aşa.

— Da’ fur-o şi du-te dracului!

Şi Prichiduţă a pus umărul de a dat pîinea de-a rostogolu până ce au luat-o hoţii.

Şi tot aşa a făcut şi c-un butoiaş de vin la cîrciumarul din sat, l-a făcut pe om să iasă să caute de două ori pe ăl de striga: „Săi, mă, că-ţi fur butoiul!” Iar cînd a fost a treia oară a zis şi el supărat: „Da’ fură-l şi du-te dracului!”

Hoţii nu mai puteau de bucurie că găsiseră aşa tovarăş minunat şi harnic.

Încet-încet le căpătă Prichiduţă încrederea toată, că-l aduseră şi la scorbura din pădure unde aveau bănetul şi bogăţiile toate ce le furaseră de cînd furau.

Dar Prichiduţă, după ce a aflat toate ale hoţilor, ce-a făcut? S-a vorbit cu tată-său şi într-o noapte s-a dus tată-său binişor în pădurea unde era scorbura hoţilor şi a legat un ciur de un copac aproape de comoara lor.

Seara, cînd s-au strîns hoţii să mănînce, tatăl lui Prichiduţă, după învăţul lui, a fost venit în pădure cu o căruţă cu doi telegari d-ăia iuţi de-i luase cu împrumut de la un alt ţăran, şi a lăsat caii mai la o parte, iar cînd au prins hoţii a mînca, s-a dus şi a început a izbi ciurul de trunchiul copacului.

— Ce să fie asta, mă? s-au întrebat hoţii unii pe alţii.

Şi fiindu-le frică, ca omului cu musca pe căciulă, au trimes pe Prichiduţă, că era mai isteţ şi mai dibaci, să vază ce e. Prichiduţă s-a dus, şi cînd a ajuns acolo a început să ţipe:

— Lăsaţi-mă, vere, că nu sînt eu hoţ, hoţii sînt colea la scorbura unui copac, mănîncă.

Şi s-au speriat aşa de cumplit hoţii, încît au fugit prin bunget, care pe unde a nemerit. Iar Prichiduţă, cum i-a văzut răspîndiţi — că el a venit iute de s-a ascuns să vază ce se întâmplă — cum a zis lui tată-său să vie repede cu căruţa să o încarce, cu bănet, cu scule, cu ce o găsi care va să zică. După ce a încărcat-o, s-au urcat amândoi în căruţa şi mînă, băiete! Au dat fuga acasă cu avuţie mare şi de-atunci a rămas tată-său bogat şi a trăit din belşug cu nevasta şi cu Prichiduţă, iar care nu crede să spună el alta mai încornorată.

Comunicat de d. N.D. care l-au auzit în comuna Islaz, lângă Brăila.