LI Sora soarelui

Poveste

În vremuri de demult, în nişte vremuri înapoia noastră foarte depărtate, cică soarele nu lumina lumea ca acum, ci era un împărat puternic, om şi el ca toţi oamenii la trup, iar capul îi era de aur. Unde se ducea, toate străluceau împrejuru-i cu o lumină orbitoare, dar de era vro piedică alături, fie munte, fie deal or movilă, dincolo de ele, fireşte era, tot ca pretutindeni, o lumină slabă jalnică, neagră ca amurgul.

Soarele avea o soră: pe Ileana Consinzeana.

Astă soră era tot ca el, trup omenesc, trup de femeie, iar capul îi era de argint. Şi era aşa de frumoasă cu faţa-i blândă, cu ochii-i mari, cu dulcea-i în tot drăgălăşie de fecioară, încît Soarele nu s-a putut împotrivi îmboldirilor inimei, nu şi-a putut înfrîna patima şi a început a o iubi şi a dorit s-o ia de nevastă.

Fiind împărat, cine-i putea spune că face rău, că fapta lui era nelegiuire, că fratele nu trebuie să-şi iubească sora cu dragoste păgînă?

Care ar fi îndrăznit?

Porunci să se facă toate pregătirile de nuntă, şi toate se făcură repede, măreţe ca de nunta unui împărat; şi ziua cununiei sosi.

Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept, cînd şi cînd, fiecui după inima lui mai blajină or mai rea, nu a putut îngădui nelegiuirea împăratului Soare. I s-a arătat întîi în vis, într-un vis ameninţător, cumplit... în zadar! Şi văzînd că zadarnică îi fusese încercarea, cînd preotul, silit de înspăimîntare, se pregătea în faţa altarului să slujească cununia, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte, şi în vreme ce toţi îşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit pe mireasă din faţa altarului; iar spre a nu o mai găsi nelegiuitul frate, a aruncat-o în mările adânci, în mreană de aur schimbată.

Vaiete mari pornit-au, cînd s-a risipit furtuna şi pulberea, din pieptul rănit al strălucitului mire, plîngeri de durere şi blesteme de mînie, şi văzînd că toate în zadar sînt, s-a hotărît să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfârşite să caute, să mai caute, să mai caute şi iar să caute pe logodnica-i furată.

Şi atât de mare îi era dorul şi graba încît plecă îndată.

Şi o căută peste tot pămîntul. Îl răscoli şi-l străbătu în lung şi în larg fără să o găsească.

Atunci s-a gîndit să o caute prin ceruri căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care atît de cu drag îl dorea.

S-a ridicat.

Şi de cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, din aceea capul lui de aur arunca mai puternic, mai tare şi mai minunat, neîntîlnind nici o piedică, lumina asupra lumei de jos, care, uimită, înmărmurită, cădea în genuchi de spaimă că vedea ce nu mai văzuse, da slavă către cel care le da lumină deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul.

Viaţa toată luă alt avînt, scuturată de negurile de odinioară, înviorată, fără şovăire, de acum călcând, cu ochii către lumină îndreptaţi!

Totuşi zadarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic.

Şi cu toate astea, cu atît foc se uita, că încălzea în juru-i, că încălzea văzduhul, că încălzea tot.

Pe calea cerului întîlni nu departe o locuinţă mică dar curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate, prin curte cu păsări care cîntau pe întrecute, cu câini ce se gudurau, cu cai cari se încurau, toţi şi toate vioi, zburdalnici şi bucuroşi.

Aci era locuinţa Dimineţei.

Intră Soarele şi întrebă dacă nu cumva pe acolo găseşte-se dorita-i iubită.

Dimineaţa întrebă florile, întrebă verdeaţa, roua, şi păsările şi dobitoacele...

Nici una nu ştia.

Toţi abia se deşteptau din somnul odihnitor.

— Du-te mai înainte, îl sfătui Dimineaţa, şi vei da de locuinţa frate-meu Miezul-Zilei. Poate el să ştie ceva.

Plînse Soarele cu nenumărate lacrimi şi, mulţumind de sfat, plecă înainte.

După mult umblet ajunse la locuinţa Miezului Zilei.

Nici aici nu avea nimeni ştire de Ileana-Consinzeana.

Toţi, şi oameni şi dobitoace, munciseră până atunci, brăzdaseră pămiutul, semănaseră, seceraseră bucatele, le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vînturaseră şi le făcuseră hrană şi nutreţ.

Acum le era să mai răsufle.

Nici unul nu-i dădu vo ştire.

Plînse iar Soarele cu nenumărate lacrimi şi plecă să găsească mai departe, după sfatul Miezului-Zilei, locuinţa fratele său mai mare: Amurgul.

Obosit şi fără curaj ajunse la locuinţa lui.

În curte-i se perindau oamenii cari soseau de la muncă cu asudeala curgându-le în broboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu picioarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieşeau copii şi neveste cu zîmbete, cu îmbrăţişări, cu lucrul ce sfîrşiseră în cursul zilei, cu gungănelele celor dintîi cuvinte...

Vitele soseau şi ele, şi zburdau viţeii către ugerele încărcate ce se uşurau sub îmboldiri repezi şi lacome, în vreme ce mumale cu ochi blînji îi privea rumegând domol.

Şi nici aci nu află Soarele nimic despre Ileana!

Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaş pînă a doua zi, cînd avea de gînd să cerceteze adâncimea fără fund a mărilor.

Şi Soarele se duse să se culce.

Dar în vremea cînd gândul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu care-l şi ştiu, şi care cu orice preţ voia ca pentru vecie să puie piedică nelegiuirei sale, întinse mâna de o vîrî în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla, şi o repezi pe neţărmurirea albastrului ceresc.

Atunci, în noaptea care ca o perdea neagră se lăsase cu puterea-i întunecoasă peste domnia lumei, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rătund, râspîndind şi el lumină, lumină mai slabă, dar dulce, bîlndă, plină de farmec şi tainică.

Şi cei cari iubeau, şi cei cari ştiau cânta şi aşeza vorbe frumoase unele lângă altele, unele după altele, ce ca şi un cântec sînt, se furişară atunci prin stufişuri, porniră pe cărări să cînte, să se îndrăgostească sub plina de farmec şi tainica ei lumină.

În jurul său, Ileana Consinzeana, care fu de acum înainte Luna, găsi mii şi milioane, şi iarăşi milioane şi mii de gămălii mici strălucitoare care fuseseră lacrimile pentru ea vărsate de ochii de aur ai Soarelui, şi care sub lumina lui orbitoare nu se putuseră vădi, şi care fură stelele ce o înconjurară de toate părţile, de ea nedespărţite, după cum pentru ea fuseseră vărsate.

Iar Dumnezeu, mâhnit şi mînios, le zvîrli aste cuvinte:

A mai apărut şi în Calendarul ilustrat bucureşt e an, anul V, 1893, pp. 58—62, împreună cu nota: „Subiectul, deşi popular, eu unul l-am găsit în cîteva linii în „Istoria Românilor” de d. A.D. Xenopol". E consemnată şi data: 1 mai 1892.