Deodată, am simţit cum renaşte în noi o vorbire,

şi tremuram cu gurile lipite de ea.

Ce ochi mai trebuie să fi avut şi auzul

când lângă ureche auzirăm o stea.

Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă,

deodată, îngerul ne-a înşirat pe amândoi,

şi astfel înjunghiaţi de aceeaşi durere,

pluteam în aerul vorbirii celei noi.

Cu tot cu noi îşi ridica aripa părând

ne-ngreuiat.

Aproape sângeram pe ascuţişul unui cuvânt de împărat.

Unde ne zbori, în care înţelesuri,

în ce puţin de trup măreţ de zeu,

în ce înaltă, nedistinctă de vorbire

din care absentează tu şi eu,

din care tot ce ştim că e, nu este

şi ce nu ştim, pare a fi ?...