Capitolul III. Mignonetta

Dar pentru Smărăndița problema se punea cu mare greutate.

Anii petrecuți într-un pensionat francez introduceau in psihologia feminină din provincie elemente noi, care erau în dezacord cu simplicitatea cu care erau privite până atunci asemenea probleme.

Madame Amélie Carotte era o veche vedetă de circ. Numai un accident de călărie a fixat-o la Chișinău și a aruncat-o într-o carieră pedagogică. Pensionatul ei lăsa, desigur, foarte mult de dorit, ca instrucție și educație. De cele mai multe ori elevele nu ajungeau măcar să vorbească o limbă franceză, nu spunem elegantă sau literară, dar măcar corectă.

Totuși, pe această cale, în viața primitivă și apăsată a Basarabiei, pe la mijlocul veacului XIX, răzbătea o rază, subțire și tremurată, a înrâuririlor occidentale.

Contactul cu madame Carotte — cu guvernantele ei franceze și profesorii ruși, în tovărășia colegelor sale din câteva mari familii boierești, unde era cunoscută și acceptată sub porecla ei de pension ca „Mihnonetta“ — au deșteptat în Smărăndița Cacioni nădejdi în discordanță și cu atmosfera casei părintești din Sănătoasa și cu perspectivele căsniciei cu Iorgu Răutu la Năpădeni.

Autorul ei favorit, Alexandru Marlinsky cu eroii lui de o nobleță și vitejie supraomenească și de o eleganță neîntrecută, cu adoratele lor visătoare, inspirate de poezie cristalină — domina pe atunci imaginația și aspirațiunile întregului tineret feminin din pensioanele și „institutele“ pentru fete ale nobilimii din Rusia.

Era cu neputință pentru Smaragda să-și închipuie pe Iorgu Răutu din Năpădeni, cântând serenade pe sub balcoane înflorite, urcând pe o scară de frânghii în turnul în care se zbuciuma candida eroină, sau bătându-se cu spada și învingând nenumărate cete de opresori sau bandiți romantici, a căror victimă era.

Apoi, deși sortitul era foarte bogat, el nu numai că nu știa să mânuiască spada, sărmanul om, dar, fără să i se mai poată pretinde o conversație de salon împănată cu vorbe franceze sau măcar curat rusească, chiar și în moldoveneasca lui țărănească nu găsea alte teme de conversație decât banalitățile și nimicurile vieții de toate zilele.

Dar sub ceața romantică, insuflată de pensionul fostei stele de circ, se ascundea o inteligență vie și foarte realistă, un caracter hotărât și o voință fermă.

Smărăndița, în fond, știa foarte bine că ea nu ar putea nădăjdui o ieșire mai bună din decăderea familiei Cacioni, și din mizeria curții din Sănătoasa.

Cu o pătrundere psihologică, uimitoare pentru vârsta ei și pentru bruma de instrucție cu care madame Carotte și lecturile romantice o putuseră înzestra, ea și-a dat seama, aproape din primul moment, ce aluat maleabil poate constitui necioplitul uriaș din Năpădeni, în aparență atât de ursuz și chiar fioros.

Consimțământul a fost dat, nu fără regrete tăinuite, dar și cu un suspin de resemnare.

Din acest moment Smărăndița a hotărât să-și impuie titulatura de Smaragda Theodorovna — numaidecât Smaragda, și numaidecât Theodorovna — cu „thita“. Lupta pentru această titulatură nu a fost, de altfel, așa de ușor încoronată cu succes.