Capitolul VI. Pastorul și turma

Figura părintelui Vasile era caracteristică pentru acele vremuri în Basarabia, și documenta singură, mai bine decât orice studii și cercetări, situația din provincia de peste Prut, pe la mijlocul veacului trecut.

Aproape analfabet, văduv, dar înzestrat cu un temperament indomptabil, alcoolic în ultimul grad, părintele Vasile Cociorvă a fost sau, mai bine zis, ar fi trebuit să fie o plagă pentru poporanii săi. Femeile tinere, cu toată paza lor, și mai ales a bărbaților lor, adesea nu puteau scăpa de atacurile lui impetuoase — ceea ce dădea naștere la veșnice scandaluri, cu atât mai mult, cu cit nu era nevoie de multe pahare, pentru ca părintele să-și piardă mințile.

După fiecare ispravă, popa Vasile, cu amară căință, cerea iertare poporanilor săi; se ducea la biserică și printr-o slujbă din cele mai impunătoare, cerea iertare și lui Dumnezeu; jura, că, din acel moment, nu va mai lua în gură nicio picătură din zeama diavolului, cum spunea el; și-și mai impunea și o „poslușanie“ aspră, ca să-și biruiască trupul și să-și ispășească păcatele. Două, cel mult trei săptămâni, Năpădenii se bucurau de păstoria lui exemplară; slujbele părintelui Vasile atrăgeau întotdeauna lumea din satele vecine, așa de frumos citea el „evanghelia moldovenească“ și așa de înălțător cânta cu baritonul lui bogat și sonor.

Apoi, deodată, se trezeau bieții oameni cu dascălul Andronache, care alerga disperat pe ulițele satului, văitându-se că părintele e pe moarte în biserică și se luptă cu Necuratul, și el, dascălul Andronache, nu-i mai poate da de rost.

În biserică cei mai evlavioși, care-i săreau într-ajutor, se trezeau în fața unei priveliști dezolante: popa Vasile, în cea mai mare destrăbălare, aproape gol, se tăvălea pe podeaua de piatră, printre odăjdii, cărți sfinte și odoare bisericești, îngrămădite în jurul lui de dascălul Andronache, în nădejdea tămăduirii.

— A-a-a...— răgea posedatul, în neștire.— Piei, Satano! Ieși afară, diavole. A-a-a, îmi rupi inima! — și deodată, sărind în picioare ca un turbat, se arunca asupra celui dintâi ieșit în fața lui, clocotind de furie:— Mă, păgânilor, cădelnița și împărtășania! Din pricina păcatelor voastre mă chinuiește Necuratul.

Oamenii, făcându-și cruce, apucau care încotro; popa — după ei.

Și în vatra satului se repetau cu variante nesfârșite scenele războinice, ca aceea la care am asistat odinioară.

După aceasta, cu zilele și săptămânile, satul trăia ca într-un infern. Nici o femeie nu putea ieși fără primejdie în stradă; oamenii trebuiau să-și petreacă zilele și nopțile ca sub un regim de stare de asediu.

Și, dacă cumva curtea nu-i aplica remediile eroice, pandemoniul urma până ce popa cădea jos ca mort, livid, fără respirație.

Și atunci dascălul Andronache și baba Vasilca, descântătoarea satului, trebuiau să se îngrijească de a-l aduce în fire, că altfel de mult murea cu adevărat.

Satul răsufla.

Dar ori de câte ori autoritățile încercau să îndepărteze pe popa Vasile, oamenii opuneau o rezistență dârză, gata de răscoală.

Însuși, stăpânul Năpădenilor, sprijinit de boierii din vecinătate, intervenea la arhiepiscopie și punea în mișcare toate resorturile, ca stăpânirea și ierarhia să renunțe la orice măsură mai aspră decât o simplă pedeapsă disciplinară.

Odată, după o trăsnaie mai formidabilă, arhiepiscopul îl trimise pe păstorul Năpădenilor pentru o lună la mănăstire, însărcinând provizoriu cu gestiunea parohiei pe un preot tânăr și vrednic. Sătenii însă au pus lacăt pe ușa bisericii și au declarat că nu vor lăsa pe „veneticul“ să ia locul bătrânului lor duhovnic. Și tot timpul cât acesta a fost închis la mănăstire, nu mai încetau pelerinagiile credincioșilor, nu numai din Năpădeni, dar și din toată vecinătatea.

Misterul se explică însă foarte simplu: după popa Vasile nu putea veni decât un popă tânăr, desigur mai învățat decât dânsul, dar mai mult sau mai puțin rusificat, dacă nu chiar rus.

Decât, țărănimea basarabeană ținea morțiș la slujba moldovenească și la preoții bătrâni, tocmai fiindcă aceștia nu știau carte rusească.

De aceea, cu tot canonul lor, se ridicau năpădenenii ca un singur om spre a apăra pe părintele Vasile împotriva măsurilor de îndreptare și înălțare a clerului, puse la cale de autoritățile civile și bisericești.