Capitolul XXXVIII. Setea de viață

Sănătatea îndreptată, întărirea pulsului vital, complica și mai mult la Smaragdița starea sufletească de aprehensiune deșteptată în ea de orice apropiere a lui Iorgu Răutu.

Aparatul psihic al acestuia, foarte sănătos, dar primitiv, nu era în măsură să se adapteze complicațiunilor de psihică feminină. Cu resemnarea țăranului, care acceptă moartea și viața ca un decret al destinului, și care în raporturile sociale și morale moștenite vede o ordine decretată pentru veci de voința divină, el nu putea înțelege ce se petrecea cu Smaragdița, ce înseamnă această schimbare bruscă în caracterul ei. Dar, în același timp, un sentiment adânc și obscur trezea parcă în ei remușcări de cuget, fără ca să-și poată da seama pentru ce și de ce ar fi fost vinovat.

Când starea Smaragdiței i-a îngăduit pentru prima oară să între în iatac, el a fost izbit de trupul acesta de copil, de ovalul ei delicat, translucid de paloare, în care viața era concentrată numai în ochii aprinși de focul ascuns ce-i mistuia sufletul.

Așezat pe marginea patului, bietul Iorgu abia îndrăznea să atingă cu laba-i păroasă degetele-i subțiri și străvezii aruncate pe plapumă, abia își găsi puterea să-i spună: „Slavă Domnului, dragă Smărăndița, prin mare pojar și năcaz am trecut, acum va da Domnul și va fi bine.”

Smaragdița îi fixa cu o privire ciudată; el simți pe degetele ei tremurul ușor în mâna lui, apoi ea își scoase mâna, o trase sub plapumă și, cu o expresie nedescifrabilă pentru el, parcă înfrigurată, își întoarse capul, fără să răspundă niciun cuvânt.

Însăși Smărăndița a fost surprinsă de sentimentul acut de dezgust, de revoltă și chiar de ură, pe care i-l trezi această atingere a soțului.

Iorgu Răutu s-a ridicat, șoptind: „Doamne, Doamne, miluiește-ne pe noi și iartă-ne păcatele! — și, greoi și stângaci, a ieșit din iatac, aninându-se de toate mobilele pe lângă care trecea.

„Doamne, Doamne! — șopti și Smărăndița pentru prima oară, îndrăznind să-și precizeze lămurit senti-mentele. — Ce blăstăm, ce chin! Și pentru ce? Of, Doamne!“

Chiar fizicul, înfățișarea iui Iorgu Răutu, o făcea să sufere. Nasul acela monumental, caracteristica ere-ditară a Răuteștilor, ochii albaștri, în care blândețea însăși îi făcea impresia de lipsă de viață și de expresie, zbârciturile încrestate de vârstă, corpul masiv și rău încheiat, parcă tăiat cu toporul, cu hainele care nu se lipeau de el, ca scorojite, mișcările lui stângace, vocea răsunătoare, totul, totul în el, tot ce înainte ea accepta cel mult cu indiferență, acum o îndurera, îi deștepta nu numai aversiune, dar chiar o abia reținută animozitate.

Pentru ce? Revolta cărnii exasperate? Nostalgia de viață sufletească mai intensă și mai colorată? Durerea unui ideal întinat, a unui vis risipit?

Nu mintea tumănită a lui Iorgu Răutu putea găsi dezlegări pentru aceste mistere!

Dar nici inima însângerată a Smaragdiții!

— Ah, Doamne, Doamne! — șoptea ea, mișcându-și nervos capul pe pernă.

* * *

În seara aceea, când Natalia Chirilovna intrase în iatacul convalescentei, aducând cu ea aerul înviorător de toamnă, Smărăndița, vădit stânjenită, a început s-o întrebe cu precauțiune:

— De unde vii? De acasă? Din pricina mea ai avut atâtea necazuri, apoi ai și acasă pe un bolnav — nu e destul, — pe semne, numai de la un pat la altul te duci. Nu mai poți vedea pe nimeni!

— A nu, tiotia Dusia! Acasă cu Anatol al meu, noi ne aranjăm foarte bine. Jupâneasa noastră îi cunoaște toate tabieturile și el este bucuros când eu mai iau aer. El se interesează mult de tine. Mă întreabă mereu și mă trimite la tine. Apoi...— aici Natalița, după o scurtă pauză, urmă cu o exagerată indiferență: — Apoi vine mereu la noi contele Przewicki, care e foarte prietenos și cu Tolea și cu mine, și mă tot întreabă cum mai merg lucrurile la Năpădeni, cum ți-i sănătatea, ce mai face moș Iorgu? El ține foarte mult la moș Iorgu. Îi place grozav și casa din Năpădeni și priveliștea. Totdeauna vorbește cu mult foc de toate acestea. Spunea ca ar fi venit, dar se teme să nu vă supere, să nu vă tulbure.

Smărăndița întoarse capul în tăcere spre părete, apoi, deodată, începu să vorbească:

— Mă simt încă foarte slabă, și Egor Stepanovici vrea să facă botez ca totdeauna cu tămbălău. Mai cu seamă că vrea să fie naș bădița Ion din Botoșani, fratele mai mare al lui Egor Stepanovici. Eu nu cred că e bine să se întârzie prea mult, copilul e cam bolnav, nu e bine.

— Da, tiotia Dusia mea, ești acuma mult, mult mai bine. Și trebuie să-ți dai curaj, să ai mai multă poftă de viața, și, la urma urmelor, ce tămbălău mare are să mai fie la botez! Ei! Au să vină câțiva prieteni, câteva rude, puțină muzică, puține cântece, mai mult joc de cărți și băutură. N-ai nevoie să stai tot timpul, casa e mare, și la urma urmelor, mai putem aștepta două-trei săptămâni până ce vei putea rămânea mai multă vreme în afară de pat.

— Dar vezi, gospodăria aceasta, copiii și Egor Stepanovici.

— Nu, nu, nu! Nici gospodărie, nici copii, nici moș Iorgu! Numai tu, numai tu! Trebuie să te gândești numai la tine, să te gândești la lucruri bune, vesele, plăcute, fericite. Să citești, să te distrezi; Și ai să vezi în puține zile cum ai să te faci.

* * *

Mai mult n-a fost spus nimic între cele două prietene, dar amândouă s-au înțeles foarte bine, deși fiecare a crezut ca nu s-a trădat. Astfel, la botez a apărut în casa din Năpădeni, pentru prima oară de la scena din chioșc, contele Wladislaw Przewicki.

Puține momente de conversație, cuvintele indiferente schimbate, au fost îndeajuns, pentru ca Przewicki să știe că este iertat, iar Smaragdița să simtă cum în ea parcă crește bucuria vieții, renasc încrederea în sine, nădejdi și aspirațiuni nedeslușite, dar care dau lumii dimprejur strălucire și bogăție.

După botez, Smaragdița câștiga puteri văzând cu ochii.

Și în același timp, ca niciodată era prinsă de sete de viață, era neastâmpărată în goana după petreceri, în căutarea contactului cât mai strâns cu lumea.

Gospodăria a fost lăsată aproape pe de-a-ntregul în grija Margaretei Jozefovna. Și chiar copiilor favoriți ea nu consacra decât relativ puțina vreme, iar pe Vania nu-l vedea decât în acele momente, din nenorocire prea dese, care necesitau și vizitele doctorului Cojocărescu.

Iorgu Răutu nu era deprins cu analize psihologice și nu avea nevoie de prea multe explicații pentru această schimbare a ritmului vieții.

Natalia Chirilovna știa să-i sugereze cea mai bună justificare: interesul sănătății și al echilibrului sufletesc al Smărăndiții; apoi și în ce privește pe Vania, ea nu găsea cuvinte de laudă pentru devotamentul și priceperea Irinei, care — spunea ea — nu trebuia să fie turburată de intervenții inutile în îngrijirea micuțului bolnav.

* * *

După sfârșitul muncilor câmpului a fost reluată și la Năpădeni viața de iarnă a boierimii moldovene.

Iorgu Răutu era însă cam îngrijat de realizările legii de desființare a boierescului și de împroprietărire, ca și a altor reforme, care urmau să fie introduse și în Basarabia în condițiuni mai grele pentru clasele privi-legiate ca în restul împărăției.

Dar și în această privință, el găsea oarecare reconfortare într-o nouă prietenie.

Contele Wladislaw Przewicki, în doi ani, realizase destule progrese în cunoștința limbii moldovenești pentru a putea susține o conversație puțin complicată și puțin variată cu Iorgu Răutu.

Nu lipsea de la nicio goană sau vânătoare la care participa acesta, și chiar introducea metode cinegetice noi, „cum sunt obicinuite la curțile magnaților din Polonia“. Dânsul manifesta multă considerație pentru stăpânul Năpădenilor, admira ochiul lui sigur și mâna fermă ca pușcaș — și alte talente vânătorești; îi recomanda puști noi, după „ultimul model“ din Franța; dobândea, Dumnezeu știe pe ce cale, ogari din Rusia, copoi din Ungaria, prepelicari din Anglia, îmbogățind astfel aparatul vânătoresc din Năpădeni. În același timp, Iorgu Răutu putea găsi la el un sfat bun de gospodărie tot din arsenalul „magnaților din Polonia“, informațiuni și tot felul de rețete utile.

Cu vremea, Przewicki apărea tot mai des în serile slobode la Năpădeni și le petrecea la nesfârșite partide de pichet sau de écarté, cu amfitrionul.

În flighel îi era rezervată o cameră, în care el descindea oricând sosea, și care și luase numele de „odaia grafului“.

Iorgu Răutu prin firea lui se atașa ușor de oamenii cu care venea în contact. Dar „graful“ se deosebea atât de mult de mediul obicinuit al societății basarabene! Numele' lui, povestirile, care presupuneau o înaltă situație socială și un trecut de splendoare; talentele și cunoștințele care au fost dovedite și cu prilejul unei boli de cai ivite la Năpădeni,— toate acestea inspirau mult respect ursului moldovean, cum îl numea în glumă și prietenește Przewicki:

— Să-mi spui, căpitane! — așa îi zicea de obicei Iorgu în familiaritatea conversațiunilor la joc de pichet,— de ce rămâi în moscali, dumneata magnat, — (neologism care de curând îmbogățise vocabularul lui Iorgu Răutu),— om învățat, petrecut prin lume, la Viena și la Paris? La ce bun să putrezești în duhoarea de cazarmă?

— Vede, Egor Stepanovici, honor de familia Przewicki, fost înainte și amu slujba în armie, tata meu gheneral, bunic meu mareșal și înainte bunic și înainte bunic — tot soldat la craiu polon. Și știi mata, — continuă el, privind cu înțeles pe partenerul său: — Polonia una zi are nevoi de soldat, amu este datoria noastră magnat polonez și soldat...

Iorgu Răutu se uita și el cu înțeles la Przewicki și simțea mai mare stimă pentru el.

Vizitele, contelui Przewicki au fost distanțate, mai cu seamă la început, cu foarte multă socoteală, pentru ca și Iorgu Răutu și Smaragdița să-l poată întâmpina cu aceeași întrebare: „Unde ai lipsit atât de mult?“ — până ce a ajuns ca această întrebare să se pună chiar dacă o singură zi nu era văzut la Năpădeni. De asemeni, în vremea aceasta rar lipsea și Natalia Chirilovna.

Pe când boierii se războiau la pichet, doamnele ședeau cu vreun lucru de mână, intervenind rar în con-versația dintre bărbați.

Când stăpânul era ocupat cu socotelile lui de gospodărie sau ieșea prin curte, Przewicki se așeza pe lângă doamne, adresându-se parcă mai des către Natalia Chirilovna.

Ei aveau un mai bogat material de conversație, amintiri comune, din vremurile când soții Voronin trăiau prin diferitele garnizoane ale împărăției, ca și călătoriile prin străinătate și reminiscențele literare. Dar Przewicki știa, cu multă iscusință să atragă și pe Smaragda Theodorovna în discuție, mai cu seamă asupra vieții sociale, a operelor literare, care tratau subiecte de aceeași natură, și atingeau probleme de moravuri.

Întrucât discuțiile acestea urmau în limba rusească, indiferent de subiectul lor, Iorgu Răutu, când asista la ele, se mărginea să asculte cu bunăvoință și să clatine aprobativ din cap, ca și cum ar fi luat parte și el la conversație, sau se apuca de pasiansă ori își găsea vreo altă treabă.

În iarna aceea, în așteptarea marilor inovațiuni, viața socială a județului S***, era mai agitată. Nervozitatea obștească se manifesta printr-o sete deosebită pentru serbări și petreceri, organizări de baluri în oraș în scop de binefacere, ca și printr-un fast deosebit în organizarea de vânători și sindrofii la conacurile boierești.

Soții Răutu de cele mai multe ori luau împreună parte la toate aceste distracțiuni. Dar Iorgu Răutu tot mai adesea, mai cu seamă în ce privește, diferitele recepțiuni, baluri și alte mondenități, o lăsa pe Smaragdița singură cu Natalia Chirilovna Voronin, sau sub patronajul doamnei Cazara sau al doamnei Brezó.

Smaragdița participa cu pasiune la acest praznic neîntrerupt; dansa și organiza jocuri de salon, mulțumită de succesul pe care tinerețea și frumusețea ei i-l asigurau.

Contele Przewicki rar lipsea din saloane, în care întotdeauna se distingea dintre cavalerii autohtoni prin talentele și manierele lui.

Era dar natural ca el întotdeauna să fie în centrul cochetăriilor feminine. Însă el dovedea foarte mult tact și pătrundere psihologică.

Aducând, în aparență, aceleași omagii tuturor doamnelor din elita județului, știa să sugereze multora din ele și mai cu seamă Smaragdiții, că pentru ele sânt omagiile cele mai sincere și devotamentul cel mai adânc.

În tot cursul iernii raporturile dintre Smaragda și contele Przewicki aproape n-au suferit nicio schimbare, n-au mers mai departe decât manifestări de simpatie și respect reciproc.

Și Smaragdița câteodată parcă se simțea chiar enervată de faptul că Przewicki s-ar părea că preferă nu numai societatea Nataliței Chirilovna, dar chiar a lui Iorgu Răutu.

În afară de simfoniile subconștientului, care învăluiau în timbrul lor fiecare gest și fiecare cuvânt în scurtele convorbiri dintre Przewicki și Smaragdița, nici el, nici ea, nu-și permiteau vreo aluzie asupra trecu-tului.

În aceste acorduri, în așteptări tainice din ambele părți, s-a sfârșit iarna înfrigurată a acestui an.