LECŢIA DE ISTORIE.

        CU CEAI, CU LAPTE şi cu rom – o linguriţă – a trecut şi ora ceaiului.

        Bunica citeşte Vieţile Sfinţilor; bunicul, gazeta; nepotul, lecţia de istorie.

        — Ce-mi faci acolo tolănit ca un bey?

        — Învăţ, bunică.

        — Zici tu, fariseule.

        — Lasă-l să înveţe, Elencu.

        Toţi trei stau în etacul bunicilor. Fireşte, şi motanul. Dar motanul nu e al patrulea, ci tot al treilea, în numărul bunicului, deşi-i pe canapea la picioarele nepotului.

        Focul din sobă-i ca octombrie: numai de aur şi miere.

        Fâlfâie foşnind gazeta bunicului.

        Nepotul ridică ochii dintre regi şi împăraţi, mitropoliţi, papi, generali şi sfetnici. Toţi sunt supăraţi unii pe alţii, zburliţi de armate şi noroade. Ş-acum toţi au murit şi stau cuminţi cu osul lor încununat şi miruit. Dar cartea de istorie îi supără din nou unii pe alţii în fraze lungi şi încâlcite, cu zăngănit de ani.

        — Uăăă!

        — Nu ştiu pe unde-o fi intrând învăţătura, dar de ieşit are pe unde, – zice bunica.

        Nepotul duce un zâmbet regilor şi împăraţilor, dar, după ce bunica nu-l mai vede, iar se uită la bunici.

        — Măi caţaoane, pe unde-ţi umblă ochii?

        Repet lecţia, bunică.

        Cu ochii pe păreţi?

        — Uite cartea, bunică.

        — Hait!

        Ochii bunicei se duc între sfinţi.

        Afară e senin. Soarele apune. Zarea asfinţitului arde portocaliu, suflând un trandafir pe ferestre, pe obraji şi pe filele cărţii de istorie.

        Nepotul suspină. În cartea de istorie stau zeci de regi şi împăraţi încrucişând fierul războiului. În etac sunt numai doi bunici şi pacea lor cu pecetea motanului. A început să-i ştie pe bunici. Pe fiecare-n parte, şi pe-amândoi laolaltă. Îi vede cum stau în câte-un fotoliu, luminaţi de floarea ferestrelor, şi simte că fiecare dintre ei e litera cu care-ncepe o poveste…

        Bunicul…

        Bunica…

        Când va veni povestea? Nu ştie. Dar e-n el.

        Bunicul e aşa…

        Bunica e aşa…

        Zâmbeşte. Mijeşte aur vechi în umbra etacului.

        Şi lecţia de istorie stă.

        N-au decât s-aştepte regii şi împăraţii.

        — Nu pot. Sunt cu bunicii.

        Şi tocmai mâini îl ascultă la istorie. Are un patru. Profesorul vrea să-l mai încerce înainte de-al pecetlui sub cinci.

        Parcă trec aburi prin lumină, îndulcind-o albăstrui. Ca şi cum un alt bunic şi mai vechi decât acesta, vechi de când nu era nici lumea, mai străvechi decât lumina care-i bătrâneţea lui, ar veni din ceruri afumând cu brad, cu paşii albi ai lunii după el.

        Dar lecţia?

        Iar o ia de la început, cu fruntea încreţită.

        Şi deodată simte că din cer i-a strălucit aur pe gene.

        Gene-n gene cu luceafărul.

        Etacul s-a întunecat.

        — Aprinde lampa, – spune bunica nepotului.

        — Mai lasă, Elencule, aşa se vede mai bine Luceafărul.

        — Vezi mata luceafărul, cucoane Alecule, da’ întreabă-l pe dumnealui de colo: vede lecţia?

        — Am isprăvit-o, bunică.

        Nepotul a mai luat un patru la istorie – patru sau trei: cam tot pe-acolo —, dar a păstrat luceafărul de-atunci, ca să-l aprindă-n candelă pentru bunici,din viitor spre trecut.