HRUBA.

        BUNICII SE COBOARĂ în sufragerie, fiindcă sufrageria e dedesubt. Prin faţa ferestruicilor ei trec numai picioarele celor de-afară, până la genunchi, fără de trup.

        Din antretul de dindos până la coridorul sufrageriei, porneşte o scară cu balustradă de fier, care coteşte, răsucindu-se. Plafonul e boltit. Zidul gros. Treptele scârţiie a vechi.

        Vorba răsună cavernos, pândită de ecouri. Şi scara şi coridorul sufrageriei sunt bisericeşte întunecate. Parcă au fost sfinţi cu aureolă pe acolo, acum posomoriţi, de fum şi de funingini.

        Când pleacă la masă, bunicul îşi pune paltonul şi căciuliţă, bunica se acoperă cu şalul, iar nepotul aprinde lumânarea anume pregătită în antret, cu chibriturile alături, făcând lumină pentru pogorârea bunicilor

        — Bagă de seamă, Alecule, să nu luneci, – spune bunica. Prea o iei mata fuguţa la vale.

        Nepotul, cu lumânarea îndreptată în urmă, vede cu aur zâmbetul bunicului şi ridicarea lui din umeri. Căci bunicul şi la vale, tot ca brazii de pe munte vine, nins; iar bunica şi la deal, tot ca o veveriţă vrea să fie.

        Merg, merg, merg, treaptă cu treaptă, pas cu pas.

        Au ajuns.

        Faţă-n faţă cu flacăra luminării răsare ca de os lepros uşa tainiţei din zid. Ce-o fi acolo? Ca şi cum ai spune: cine-o fi acolo?

        Bunicii îl ajung. Se dă deci la o parte, stingând luminarea care fumegă, şi intră în sufragerie după bunici.

        Dar secunda de întuneric în coridorul privit de uşa tainiţei cu orbite negre, în coridorul care miroasă a pândă de guzgan şi a piatră sihastră, deşteaptă-n el vechimile copilăriei mici, de-acolo de unde încă n-au plecat balaurii, strigoii, zmeii, iadul, vârcolacii şi vampirii.

        Zimţ de spaimă i-ar atinge inima, dacă îndată – cam pripit şi cu-n fior în spate – n-ar intra după bunici, cu motanul – ptiu, satană! – strecurat printre picioare, fără „miau”.

        — Ce-o fi acolo?

        Cămara bunicilor e sus. Beciul e tocmai în fundul grădinii. De-afară se văd, la picioare, ferestrele sufrageriei scufundate în pământ; dar alt ochi defereastră, deschizătură sau răsuflătoare nu s-arată.

        De două ori pe zi, la dejun şi la masă, pâlpâie semne de-ntrebare, cu aur şi cu fumegări de lumânare stinsă, în sufletul nepotului.

        N-are să ştie niciodată ce-i acolo, fiindcă cel-şi-mai-mic din el se teme şi se roagă: „Nu întreba. Aşa-i mai bine. Altfel mă pierzi”.

        L-a ascultat pe cel mai mic, şi n-a întrebat.

        — Ce-o fi acolo?

        Acolo e clopotniţa de subt pământ, în care numai amintirea va intra, sunând ultima spaimă a copilăriei, lângă bunicii ei, aduşi cu umbrele de-o flacără de luminare dintre umbre.