NĂNOAIA.

        A VENIT NĂNOAIA – cea cu gutuile – în vizită la bunici. Nănoaia e mai bătrână decât bătrâneţea. De aceea, sania Nănoaiei intră în ogradă, ca dricul, şi trage la scară.

        — Nănoaia, – zice bunica către bunicul.

        — Lasă că-ţi mai ţine de urât, Elencule, – zice bunicul, şi se duce la birou, închizând uşa după el.

        — Da’ tu unde-mi pleci, potaie?

        — Mă duc să-mi fac lecţiile, bunică.

        — Ia, mă rog, nu-mi mai umbla cu tertipuri. Stai şi deschide Nănoaiei. Deprinde-te să te porţi ca lumea. Hait!

        Trece timp până când servitoarea Nănoaiei s-o dee jos din sanie şi s-o urce pe scară.

        — Iaca, am mai venit pe la tine, Elencule – zice Nănoaia.

        Ţoc. Ţoc.

        Ţoc. Ţoc.

        Se pupă cu răsunet una pe alta, pe fiecare obraz.

        Nepotul sărută mâna Nănoaiei, care e mai cu piele decât a moaştelor Sfintei Paraschiva, şi vânoasă.

        — Aista care-i? zice Nănoaia privindu-l cu ochi de curcă, spălăciţi, lăcrămoşi şi clipicioşi.

        — Cel mijlociu, – răspunde bunica.

        — Aha, cel mare, – zice Nănoaia. Da parcă era mai mare? Ce-o păţit?

        Bunica dă din cap. Nu zâmbeşte.

        — Ha? zice Nănoaia.

        Bunica o ia de mină şi o conduce – ferind-o la prag – în etac, aşezând-o în fotoliul ei, după ce i-a potrivit pernuţa la scobitura mijlocului. Suferă de ficat Nănoaia.

        — Mersi. Şăd bini.

        Îşi potriveşte sacul de catifea pe genunchi, ia din el o hârtiuţă de mătasă,îşi scoate din fiecare ureche câte-un ghemotoc de vată şi le înfăşoară în hârtiuţă cu grijă ca pe nişte nestemate.

        — Elencule, să-mi aduci aminte să nu uit vata. Da’ aista care-i?

        — Cel mijlociu.

        — Ahaaa! Acuma ştiu. Când l-o făcut mă-sa, eu eram cu cărămidă caldă pentru maiu meu. Of! tare mă mai dure! Da’ cum învaţă?

        — Bine, – zice bunica.

        — Da’ nu-i ştrengar?

        — Nu, – zice bunica.

        — Da’ ce cată la tine?

        — Stă la bunicii lui.

        — Da di ci?

        — S-au îmbolnăvit fraţii lui.

        — Aşaa! Şi di ci s-o îmbolnăvit numai îi?

        — Răceală.

        — N-au astâmpăr, zise Nănoaia. Aista-i mai cuminte.

        — Aşa-s copiii, zice bunica.

        — Îi strică părinţii, zice Nănoaia. Iaca i-am prins zvârlind cu chetre în gutuili meli.

        — I-auzi! zice bunica. Da’ matale ce să-ţi dau, coană Catincă?

        — Ce mi-i da, dă-mi, da’ moale şi bun să fie. Auzi, Elencu?

        — O cafeluţă?

        — Da, o ceaşcă mare, şi cu dulceaţă de caise, şi c-o linguriţa de rom, da di cel bun, Elencu, nu di cel cu zahăr ars.

        A dracului Nănoaia!

        Bunica se duce la cămară. Nepotul rămâne singur cu Nănoaia. Dar Nănoaia l-a uitat. Îşi ia ochelarii din sacul de catifea, mai scoate un colţun de lână cu andrele în el, se pune la împletit, murmurând nu ştiu ce; nume? numere? rugăciuni?

        Când se întoarce bunica, Nănoaia n-a murit cu bărbia în piept: doarme galben.

        Bunica numai se uită la ea, face cafeaua, o toarnă, acoperă c-o farfurioară filigeana Nănoaiei, îşi pune ochelarii şi deschide Vieţile Sfinţilor.

        — Şi tu de ce stai! Adu-ţi buchile şi pune-te la învăţat.

        Vorbeşte numai ceasul din părete.

        Ninge. Ninge. Ninge.

        Parcă nici n-ar fi Nănoaia, dacă n-ar fi atât de galben somnul ei.

        De la o vreme se trezeşte. Îşi ia dulceaţa cu lăcomie, o rumegă cu toată faţa, bea cafeaua – o fi având rom? şi de care? – stă ce mai stă, îl descoperă pe nepot, şi-ncepe:

        — Da’ aista care-i?

        Noroc că-i iarnă, şi noaptea vine mai degrabă. Soseşte şi servitoarea Nănoaiei, cu sania.

        La despărţire, nepotul sărută mâna Nănoaiei.

        — Da’ parcă erai mai mare?

        N-a uitat să-şi puie vata în urechi.

        Ţoc. Ţoc.

        Ţoc. Ţoc.

        — Mersi. Tari bini am petrecut. Am să mai vin, Elencu.

        După ce pleacă Nănoaia, bunica face o cruce mare.

        — Fereşte-mă, Doamne…

        Nepotul zâmbeşte.

        Dar gândul lui spune la fel: Fereşte-o, Doamne…