O FILĂ VECHE.

        ARE BUNICA în etac, chiar lângă patul ei, un scrin cu trei saltare. Deasupra scrinului e icoana Maicii Domnului, cu candela mereu aprinsă.

        Nepotul n-a văzut-o niciodată pe bunica umblând la vreun saltar. În schimb, ea singură, cu mâna ei, îngrijeşte straiul de nuc al scrinului. Îl şterge de colb, îi lustruieşte încuietorile, şi o dată pe săptămână îi dă luciu proaspăt, frecându-l cu o petică plină de rumeguş de miez de nucă.

        — Bunică, nu vrei să-ţi ajut?

        Nu-i răspunde. Parcă nici nu l-a auzit de-acolo unde-i ea, departe. Freacă bunica, dă şi dă şi dă şi dă, suflând şi dând, până ce-i picură fruntea.

        — Bunică, nu mai poţi. Lasă-mă pe mine.

        Bunica îşi îndreaptă trupul, se uită la nepot, apoi la scrin, îşi scoate ochelarii, închide ochii, şi-şi trece dosul palmei peste faţă, apăsat, ca ţăranii după ce-au prăşit în arşiţă.

        — Ce ţii mata în scrin, bunică?

        Nu-i răspunde. Iar începe să-l lustruiască.

        După ce-a isprăvit, se aşază pe marginea patului.

        Scrinul luceşte ca o violină atunci scoasă din culcuşul ei de catifea şi piele de căprioară. Ar vrea parcă să cânte lemnul scrinului.

        Bunica potriveşte mucul candelii şi oftează.

        Bunica face pâine la bucătărie.

        Bunicul stă şi tace.

        Nepotul stă şi tace.

        Azi-noapte a fost senin de ger, cu un tăiuş de lună nouă. Ferestrele au ars alb, cu scântei. Au scârţâit în tăcere străvezie paşii – cui? – pe omătul Căii Laptelui.

        Ca să nu uite soba că afară-i ger, etacul a făcut din motan nod alb la picioarele bunicului.

        Dar dimineaţa s-a înnourat. Zborul ciorilor a desfrunzit parc-o pădure de mangal, pe cer, pe brazi şi pe acoperişuri.

        Ş-a început să ningă vechi.

        Bunicul şi nepotul se uită pe fereastră. Nu-i vânt deloc. Trece câte-o cioară cu fustă neagră, râşnind. E lene. Somn în fiecare fulg.

        Bunicul îşi scoate verigheta de pe deget, o priveşte în lumină, citeşte inscripţia, pune verigheta la loc pe deget şi iar se uită la fulgi. Dar astăzi mâinile bunicului şi-au pierdut liniştea lor blajină. Aşteaptă ceva? Caută ceva? Doresc ceva? Bunicul nici nu citeşte gazeta, nici nu face pasienţă ferită de amestecul bunicei, nici nu umblă la casa de fier, nici nu dezmiardă blana motanului. Bunicul e şi nu e în etac la fereastra cu fulgi. Se uită şi vede altceva decât ce vede nepotul. Mâinile bunicului parcă s-ar hotărî să zboare. Se ridică pe genunchi, pornesc, cad, iar se ridică.

        Bunicul se scoală, se duce la scrinul bunicei, care luceşte castaniu, şi stă ca în faţa unei uşi închise.

        — Ce-i acolo, bunicule?

        — Jucăriile ei, cărţile ei, papucaşii ei, de lână…

        „Papucaşii ei de lână”?

        Dar bunicii n-au avut decât un copil, pe tata. Nepotul îşi aduce aminte de Nănoaia, privindu-l pe bunic, şi i se strânge altfel inima.

        — Eu o pieptănam, – spune bunicul. Avea păr dulce şi mătăsos cum ai mata, drăguţă.

        — Cine, bunicule?

        — Fala noastră.

        — Sora tatei?

        — Da, drăguţă. Era mai mare decât băieţelul. Avea nouă ani. Iarna o duceam la fereastră şi desena cu degetul ei căsuţe ca la ţară… Mâinile bunicului piaptănă luciul lemnului mort.

        Nepotul, care seamănă la păr cu fata bunicilor, simte că-i o oglindire a celor care nu-s.

        Fereastra cu ninsoare e o filă veche din cartea îngerilor.