ŞI L-A PUS BUNICA LA TREABĂ.

        PARCĂ A INTRAT fată în casă la bunica. Numai pestelca îi lipseşte, că încolo-i ca o „proastă de la ţară”.

        — Pune-un lemn în sobă.

        Deprins cu mâinile bunicii, lemnul se uită cu mirare la mâinile nepotului. Soba râde cu gura până la urechi, şi lemnul zâmbeşte cu jarul, înainte de-a izbucni în flăcări.

        — Închide bine gura sobei, – se stropşeşte bunica.

        L-a dus în odaia de lângă etac. E ultima odaie a casei din şirul celorlalte. Acolo a copilărit şi tata. Într-o parte, păretele cu viscolul; în cealaltă, uşa etacului bunicilor; şi la mijloc, nepotul în capcană.

        Chiar lângă sobă, în jurul unei măsuţe rotunde, două fotolii cu pernuţe pe spetează şi taburete la picioare joacă tabinet.

        În fund e un dulap zbârcit de lemn mahoniu cu o oglindă de ceaţă în luminiş. Subt piciorul şchiop, bunica i-a pus un călcâi de hârtie.

        Grozavă e însă canapeaua îmbrăcată cu iută întunecat roşie. E mare ca o corabie de pitici. Nepotul simte că are să fie bine pe canapea. E moale şi cufundătoare chiar la privit. Îi vine să caşte. Dar bunica nu-i dă răgaz.

        — Scoate-ţi daravelele din ceia. Hait.

        Nepotul deschide geamandanul.

        Deasupra şi dintâi apar mandarinele ţinându-se de mână. Trei mandarine, trei, la fel gătite, tustrele vesele şi sprintene, gata de râs în soare.

        — Sireacu el, tată-tău, – dă din cap bunica, munceşte şi vă-n-doapă ca pe curcani. Şi voi, trântorilor, căscaţi şi nu sunteţi buni la nimic. Dă-le-ncoace.

        Bunica ia mandarinele. S-a isprăvit cu ele. Au fost odată trei scufiţe aurii…

        — Am nişte bomboane pentru mata, bunică.

        Bunica dă din cap a pagubă.

        — Noroc că ţi-ai adus aminte. Da’ asta ce-i? A dat de pijamale.

        — În loc de cămeşă de noapte.

        — Auzi! Da’ fustă n-ai, mă rog?

        — De ce, bunică?

        — În loc de pantaloni. – îl îngână bunica. Auzi dumneata bazaconie! Să dormi cu surtuc şi pantaloni! Vă răsfaaaaaţă! De asta vă luaţi voi nasul la purtare!

        Asta-i pentru mama.

        Măi-măi! Bujmachii de piele! Hm!

        Papucii nepotului află că-s bujmachii: hm!

        — Şi sopon de glicerina! Aista-i de nasul tău? Săpunul trece la bunica între mandarine.

        — Ce stai cu mâinile-n brâu? Aştepţi să-ţi crească burduhan?

        — Ce să mai fac, bunică?

        — Tot n-ai învăţat? Da’ cu şoşonii ce-ai făcut?

        — Mata ai făcut, bunică.

        — Iaca măi, te-ai şi făcut cucoană mare! Nu-i fi poftind să-ţi pun eu gogeamite ceia la loc?

        — Geamandanul? Unde să-l pun bunică?

        — Unde te taie capul?

        — Ştiu eu? Poate să-l împing sub pat…

        — Măi că puturos mai eşti! se bate bunica cu palma peste obraz.

        Apoi se-ncruntă şi izbucneşte răstit:

        — Suie-l pe dulap, trântorule! Suie trântorul.

        Bunica deschide dulapul din care vine miros de livănţică şi de camforă, rânduieşte pe un raft zestrea nepotului, iar de pe altul adună cele trebuitoare somnului.

        Înfaţă perna, – zice bunica.

        Înfaţă oghialul, – zice bunica.

        Dă ceia, – zice bunica.

        Fă ceia, – zice bunica.

        Unde ţi-s ochii, – zice bunica.

        Nu s-aude decât glasul bunicei şi suspinul alb, cu miros de levănţică al albiturilor somnului.

        — Na, c-ai făcut o treaba cât o nucă!

        Şi ce-a făcut nepotul, desface şi reface ca.

        Va avea nepotul un culcuş de cocon domnesc. Oghialul e un şal turcesc căptuşit cu fulgi.

        — Asta-i de nasul tău, oftează bunica. Mândreţe de şal de Ţarigrad. Cinci galbeni l-a costat pe babaca. Pe unul ca tine n-aş da nici un pitac bortelit… Mă rog, şi să nu-mi faci harababură. Te dezbraci cu binişorul, pui tăti-cele la loc…

        Bunica se opreşte deodată, oţărâtă.

        — Nu cumva îi fi sforăind?

        — Dă, bunică, ştiu eu. Cred că nu.

        — Să nu te-aud, că te-arunc în stradă. Oftează adânc.

        — Asta-mi mai lipsea! Buclucuri la bătrâneţă! Ce stai! Dezbracă-te.

        Nepotul se codeşte.

        — Ţi-o fi ruşine de bunică-ta! Iaca măi! Hai, că mă duc.

        — Noapte bună, bunică. Sărut mâna.

        — Sărută, nepricopsitule. Mare păcat şi-o făcut maică-ta cu mine.