I

DUPĂ EXPLICAŢIA PE CARE o avusese cu soţia sa, Pierre plecă la Petersburg. La Torjok nu erau la staţie cai de schimb, sau poate nu voia să-i dea lui căpitanul de poştă. Pierre fu nevoit să aştepte. Se întinse, aşa îmbrăcat cum era, pe o canapea de piele, lângă o masă rotundă, şi-şi ridică sus, pe tăblia ei, picioarele uriaşe, încălţate cu pâslari, cufundându-se apoi în gândurile lui.

— Doriţi să desfac geamantanele? Să vă fac patul, să vă aduc un ceai? Îl întrebă valetul.

Pierre nu răspunse, fiindcă nici n-auzea, nici nu vedea nimic. Căzuse pe gânduri încă de la ultima staţie de poştă şi se gândea mereu la unul şi acelaşi lucru care i se părea atât de important, încât nu mai dădea nici o atenţie la cele ce se petreceau în jurul său. Nu numai că puţin îi păsa dacă va ajunge cu o zi sau cu un ceas mai devreme sau mai târziu la Petersburg ori dacă va avea sau nu loc unde să se odihnească la staţia asta, dar, mai mult, îi era totuna, absorbit de gândurile care-l frământau acum, dacă avea să rămână câteva ore sau o viaţă întreagă aici, în staţie.

Căpitanul de poştă, nevasta acestuia, valetul, şi o bătrână care avea de vânzare cusături ţărăneşti din ţinutul Torjok intrară pe rând să-şi ofere serviciile. Pierre, fără să-şi schimbe poziţia picioarelor, se uita prin ochelari la ei şi nu pricepea la ce-ar putea avea nevoie de el şi cum pot toţi oamenii aceştia să trăiască, fără să fi găsit răspuns la problemele ce-l frământau pe dânsul. Iar pe el îl preocupa tot unul şi acelaşi lucru chiar din ziua duelului, de îndată ce se întorsese de la Sokolniki şi-şi petrecuse în birou prima lui noapte de chin şi nesomn; numai că acum, în singurătatea la care-l silea călătoria, gândurile acestea puseseră cu deosebită putere stăpânire pe el. La orice s-ar fi străduit să se gândească, revenea mereu tot la aceleaşi întrebări, la care nu-şi putea răspunde şi pe care nu se putea totuşi opri să şi le pună. Era ca şi cum în cap i s-ar fi tocit filetul şurubului principal, de care depindea toată viaţa lui. Şurubul se învârtea mai departe, nu ieşea, dar se răsucea pe loc, în aceeaşi tăietură, fără să se poată fixa, şi nu era chip să-l opreşti.

Intră căpitanul de poştă şi-l rugă umil pe luminăţia-sa să mai aibă răbdare numai două ore, după care îi va da luminăţiei-sale (fie ce-o fi) caii de schimb destinaţi curierilor. Era vădit că şeful staţiei de poştă minţea şi că nu urmărea decât să mai scoată şi de la călătorul acesta ceva bani peste tarif. „E rău, sau e bine? Se întreba Pierre. Pentru mine e bine, pentru alt călător e rău, iar pentru el neapărat necesar, fiindcă n-are ce mânca. Mi s-a plâns că l-a bătut un ofiţer pentru asta; dar ofiţerul nu l-a bătut decât pentru că avea nevoie să plece cât mai repede. Eu am tras în Dolohov fiindcă m-am socotit jignit… Iar pe Ludovic al XVI-lea l-au executat fiindcă l-au considerat criminal şi, după un an, cei care l-au trimis la moarte au fost şi ei executaţi pentru o pricină oarecare. Ce e rău? Ce e bine? Ce trebuie să iubim şi ce să urâm? De ce trăim şi ce sunt eu? Ce este viaţa, ce este moartea? Care-i puterea care le dirijează pe toate?” se întreba el şi nu găsea la niciuna dintre aceste întrebări alt răspuns decât unul, nelogic şi cu totul fără legătură cu preocupările sale. Răspunsul acesta suna: „Când mori, totul s-a sfârşit. Mori şi vei afla totul, sau vei înceta să te mai întrebi.” Dar şi moartea îl înfricoşa.

Vânzătoarea din Torjok îşi întindea marfa înaintea lui, lăudându-şi-o cu voce ţipătoare, mai ales nişte papuci din piele de capră. „Eu am sute de ruble cu care n-am ce face, iar femeia asta cu şuba ruptă stă şi se uită cu sfială la mine, îşi zise Pierre. Şi la ce i-ar fi de folos banii? I-ar putea spori oare fericirea şi liniştea sufletească, măcar cât negru sub unghie? Există oare ceva pe lume care să ne facă, pe ea şi pe mine, mai puţin supuşi răului şi morţii? Moartea, care le pune capăt la toate şi care tot vine până la urmă – dacă nu azi, mâine – deci într-o clipă în faţa veşniciei.” Şi apăsă iarăşi pe şurubul nestăvilit al gândirii sale, şi şurubul se învârtea în loc fără istov.

Valetul îi aduse o carte cu filele gata tăiate până pe la jumătate; era romanul epistolar al doamnei de Souza. Începu să citească povestea suferinţelor şi a luptei unei oarecare Amélie de Mansfeld pentru păstrarea virtuţii ei. „Dar de ce o mai fi luptat împotriva seducătorului ei, se gândi Pierre, dacă-l iubea? Dumnezeu nu i-a putut sădi în suflet o dorinţă potrivnică voinţei lui. Fosta mea nevastă n-a combătut-o, şi poate că ea avea dreptate. Nu s-a descoperit nimic, îşi zise iarăşi Pierre, nu s-a născocit nimic nou. Tot ce putem şti noi e doar că nu ştim nimic. Şi asta-i încă treapta cea mai înaltă la care a ajuns înţelepciunea omenească.”

Totul, în sufletul lui şi împrejur, îi părea încurcat, fără rost, dezgustător. Şi tocmai în acest dezgust de tot ce-l înconjura, Pierre îşi găsea un soi de satisfacţie răscolitoare.

— Îndrăznesc să rog pe luminăţia-voastră să faceţi un pic de loc pentru dumnealui, spuse căpitanul de poştă, intrând în odaie cu un călător, nevoit şi el să rămână acolo din lipsă de cai. Călătorul era un bătrân scund, lat în spate, galben şi zbârcit tare la faţă, cu sprâncene albe străjuind doi ochi pătrunzători, de un cenuşiu spălăcit.

Pierre îşi dădu jos picioarele de pe masă, se ridică şi se întinse pe patul ce i se pregătise, azvârlind din când în când o privire spre noul-venit, care, posomorât şi obosit, fără să se uite la Pierre, se dezbrăcă anevoie, ajutat de servitorul lui. După ce rămase într-un cojocel ponosit cu faţa de nanchin şi-şi vârî picioarele slabe şi osoase în nişte şoşoni groşi de casă, din pâslă, noul-venit se aşeză pe canapea, sprijinindu-şi de spătar capul neobişnuit de mare şi lat în tâmple, cu părul tuns scurt, şi se uită la Bezuhov. Expresia severă, inteligentă şi pătrunzătoare a acestei priviri îl izbi pe Pierre. Grozav ar fi vrut să intre în vorbă cu el, dar, în clipa în care se pregătea să i se adreseze, întrebându-l ceva în legătură cu drumul, noul-venit închise ochii şi-şi încrucişă mâinile bătrâne zbârcite – la una purta pe un deget un inel mare de fier forjat cu cap de mort – şi rămase neclintit, fie odihnindu-se, fie meditând adânc, în tăcere, cum i se păru lui Pierre. Servitorul călătorului era şi el un bătrânel la fel de galben ca şi stăpânul său; tot numai zbârcituri, fără mustăţi, fără barbă, de bună seamă nu fiindcă le rădea, ci fiindcă nu-i crescuseră niciodată. Acest bătrânel desfăcu îndemânatec cufăraşul cu merinde şi veselă de drum, pregăti masa de ceai şi aduse un samovar în clocot. Când totul fu gata, călătorul deschise ochii, se apropie de masă şi, după ce-şi umplu un pahar cu ceai, mai umplu unul şi pentru bătrânelul spân şi i-l dădu. Pierre începu să simtă o nelinişte ciudată şi un îndemn căruia nu i se putea împotrivi, de a intra în vorbă cu noul-venit.

Servitorul se întoarse, aducând îndărăt paharul gol cu fundul în sus şi cu o bucăţică de zahăr ştirbită şi-şi întrebă stăpânul dacă mai porunceşte ceva.

— Nimic. Adu-mi cartea, spuse călătorul.

Servitorul îi aduse o carte, care lui Pierre i se păru bisericească, şi bătrânul se cufundă în lectură. Pierre îl privea. Dintr-o dată, călătorul lăsă deoparte cartea, puse între filele ei un semn şi o închise, apoi închise iar ochii şi se lăsă pe spate, sprijinit pe coate, aşa cum stătuse la început. Pierre îl privea şi nu izbuti să-şi întoarcă ochii de la dânsul, atunci când bătrânul făcu deodată ochi mari şi-şi, aţinti căutătura tăioasă şi severă asupra lui.

Pierre se simţi tulburat şi voi să-i evite privirea, dar ochii scânteietori ai bătrânului îl atrăgeau spre ei cu o putere căreia nu-i putea rezista.