S-au ivit pe rând în soare,

Jos, la capătul potecii,

Turma albă de mioare,

Noatinele și berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.

Sub poiana din Fruntarii,

Zăbovește-n deal la stână

Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare

Și tot leagă și dezleagă,

Cumpănește pe samare

O gospodărie-ntreagă:

Maldăr de tărhaturi grele

Cu desagi, căldări și pături,

Că de-abia pot sta sub ele

Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,

Peste frunte mâna-și duce.

Se ridică-n două rânduri

Și domol își face cruce.

Apoi cată lung spre creste

Și spre țarcurile goale...

Și convoiul, fără veste,

A pornit încet la vale.

*

Cerul și-a schimbat veșmântul.

Ploaia parcă stă să-nceapă.

Printre brazi coboară vântul

Ca un foșnet lung de apă.

Adâncit în gânduri multe

Baciul stă și nu-și dă seamă

C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,

Merg tăcuții lui prieteni

Prin sălbatice pripoare,

Pe sub poale verzi de cetini,

Pe potecă fără soare,

Ori străbat în pas alene

Luminișuri fără flori,

Singuratice poiene

Cu mesteceni visători...

Rar trezesc în a lor cale

Câte-o piatră sub copită.

Iar când drumul se prăvale

Jos, la coastă povârnită,

Calcă baciul ca pe gratii

Și-i strunește blând cu gura:

– Cătinel, feciorii tatii,

Ca să n-o pornim de-a dura!...