Regret că mă-ntrerupi din cale

Cu interviul dumitale,

Dar iată, mă opresc o clipă

Să-ți dau răspunsul meu în pripă.

V-am salutat odată sfera,

Acum vreo zece mii de ani,

Când astronomii de pe Terra

Erau de-abia orangutani.

(Flammarion era gorilă,

Și bietul Newton, diplodoc,

Camil era de-abia cămilă,

Iar Duică... nu era deloc!

El de-abia azi, când scrie proză,

Se află în metamorfoză

Și se transformă tare greu:

Aspiră-acum la cimpanzeu.)

De-atunci, prin negrele stihii,

În noaptea largă și profundă,

Am rătăcit cu zeci de mii

De metri pe secundă,

Și diafană m-am ivit,

Din periodă-n perioadă,

Ca fulger blond încremenit

Să-mi desfășor spectrala coadă

Pe cerul nopții la zenit...

Planetele cu sateliții,

Purtîndu-și mîndre paraziții,

Mi-au dat portretul prin gazete

Și m-au fixat mii de lunete...

Dar, gata să-mi găsesc mormîntul

În vreun sistem de constelații,

Am revenit zburînd prin spații,

Căci nu disprețuiam Pămîntul.

(De-ați fi în cer ca mine voi

V-ați minuna întotdeauna

Cum globul ăsta de noroi

Se vede luminos ca Luna...)

Și-aveam de gînd — ca un simbol

De milenară simpatie —

Cu cel din urmă-al meu ocol

Să ne unim pe veșnicie

Într-un fantastic carambol.

Și măritându-i neagra humă

Cu luminosul meu adaos,

Într-un aprins vîrtej de spumă

Să ne rostogolim în haos.

Dar cînd văzui ce... porcărie

(Să-mi ierți cuvântul) ați făcut,

Cât sânge-a curs din neghiobie

Pe bietul vostru glob de lut, —

Ca spaimă, la perihelie

Din zborul meu m-am abătut

Și nimbul clar și trena lungă

Ca o eșarfă de lumină

Mi le-am ferit să nu le-ajungă

Vreun strop întunecos de tină.

De-atunci, iubitul meu, îmi vine

De supărare și rușine

Să fug...cu coada-ntre picioare

Prin spații interplanetare

Și să mă mistui în neant.

Mă duc... Adio! Salutare!

Să-mi scrii: Uranus, poste-restante.