Tu nu-nțelegi, Zoile, râsul meu...

Într-un oraș din asfințit, departe,

Cu mult negoț și știutori de carte,

Trăia pe vremuri un sărman evreu,

Anume Baruch... Fire de elită,

În lume viețuind ca-ntr-un pustiu, —

Știa să taie sticlă poleită

Și toți nerozii îl credeau geamgiu.

Dar timpul suflă limpede ca vântu

Și Moartea le-a grăbit metamorfoza:

Pe toți făcându-i una cu pământul,

A transformat pe Baruch — în Spinoza.

Tu nu cunoști, Zoile, gândul meu...

Din tine-ntreg tu faci literatură.

Oferi în studiu mica ta structură,

Naiv și comic, ca un crustaceu.

Ești tulbure, dar fundul ți-i aproape;

Aveam și eu (pe când mă dam pe gheață)

Obscuritatea ta — de suprafață,

Și profunzimea ta — de două șchioape.

Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,

Căci tuturor își dăruie secretul,

Dar ca să poți citi cândva în mine

Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.

Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,

Noi nu putem urma același țel...

Și dacă totuși ți-am făcut onoarea

Acestor aspre stihuri de oțel, —

Când îmi citești poemele și proza

Gândește-te la geamul lui Spinoza.