Cum stai în ramă și te uiți

Atât de trist la mine,

Mă-ntreabă ochii tăi mirați:

— „Mă mai cunoști, străine?”

— „Urâtule, nu te cunosc!

Prea palid ești la față

Și prea bolnavi ard ochii tăi, —

Privirea lor mă-ngheață...

Că te știam copil nebun,

Crescut în vânt și soare, —

Obrazul rumen, ochii vii

Și gura zâmbitoare.

Natura toată se-nchina,

Ascultătoare ție:

Aveai palat un crâng întreg

Și-o luncă-mpărăție!

De-acolo, într-o zi, te-au dus

Între străini, departe,

Să uzi cu lacrimi de copil

O urâcioasă carte.

Dar anii lungi, ducând cu ei

Pustiu-nvățăturii,

N-au stins văpaia ochilor,

Nici zâmbetele gurii.

Știai să cânți și să iubești,

Pornit pe râs și glume...

Dar tot avântul tău pieri

Când ai intrat în lume.

Așa pesemne-ai fost ursit

Să suferi prea devreme.

Și gura ta, nici chiar acum,

Nu știe să blesteme!

................

Ușor păstrează urmele

De pași adânci nisipul.

Ci sufletul meu nu-i așa

Cum mi-l arată chipul:

Veninul suferințelor

În piept să mi se strângă, —

Eu vreau să râd!... Dar ochii tăi

Au început să plângă.”