Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

Se plimba o coțofană

Când în sus și când în jos.

Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:

— Ah, ce mare dobitoc!

Nu-l credeam așa de prost

Să ia-n spate pe oricine...

Ia stai, frate, că e rost

Să mă plimbe și pe mine!

Cugetând așa, se trage îndărăt să-și facă vânt,

Se pitește la pământ

Și de-odată — zdup! — îi sare

Bivolului în spinare...

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.

Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,

Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, și-apoi

Să-l răstoarne,

Să-l ia-n coarne

Și cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanță în trifoi.

— Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?

Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport

Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni

Și de alte spurcăciuni...

Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?

Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de malaci,

Bivol mare și puternic, gospodar cu greutate,

Să te port degeaba-n spate?...