Te-nalță cu gîndirea pe culmile senine, 

Și sufletu-ți rămîie acolo tot-d'a-una. 

Tăcut și singuratic, — precum în haos luna, 

Departe de-ale lunei sarcazme și suspine... 

În sus, în sus spre largul tăcerilor eterne 

E singurul refugiu de pace și uitare; 

Cu cît ești mai departe de oameni e mai mare 

Și liniștea, ce blîndă pe fruntea ta s-așterne...

Iar jos... aceleași patimi în veci o să rămînă, 

S-arunce printre oameni și vrajbă și minciuni, 

Aceași comedie jucată de nebuni,

Sfîrșitul tot același: o mînă de țărînă...