Acasă venea zilnic topit de băutură,

Și biata lui femee răbda orice tortură.

Trăiau de multă vreme. Ea singură, vîndută,

De mic copil în drumul mizeriei căzută,

Cu el înlănțuise a traiului povară,

Și suferea-n tăcere bătaie și ocară.

Vecinii, cîte-o dată, aud biata cum plînge,

Cînd furios bărbatul sub pumni spinarea-i frînge,

Și-o chinuește pînă se-nmoaie de-oboseală; —

Apoi se face-o largă tăcere mormîntală.

Dar într-o zi de iarnă, cînd aspra sărăcie

Preface o secundă în crudă vecinicie,

Și gura cere pîine și nu-i o fărmitură.

Femeea naște-n chinuri o slabă creatură.

Sărman copil! ce dulce și bună ți-ar fi soarta,

Născînd de ți-ar deschide spre somnul morței poarta!

Bărbatul vine iarăși beat într-o zi, cum face

În tot-d'a-una; însă e potolit și tace...

Nu mai ridică mîna nevasta iar să geamă

Sub lovituri puternici; acuma ea e mamă!

Și, zîmbitor, alături de leagăn se așează

Și mîngîie copilul ce doarme și visează...

Femeea cum îl vede, cu ochii arși de ură.

Întoarce către dînsul o rea căutătură;

Deprinsă cu bătaia l-întreabă și rînjește:

Azi nu mă bați! Ia spune-mi, ce lucru te oprește?

„Eu te aștept!.. Hai, vino... și dă-mi!...” Iar imbecilul

Răspunde-ncet: „Mi-e frică să nu deștept copilul!”