Autobiografie

❖

Mark Twain

        Prezenta ediţie reproduce, parţial, textul publicat în 1961 de Charles Neider sub titlul Autobiografia lui Mark Twain (The Autobiography of Mark Twain, Washington Square Press, Inc. New York). Paginile autobiografice ale marelui scriitor american au fost grupate de Charles Neider într-o ordine cronologică menită să le asigure cursivitatea şi dramatismul inerent unei astfel de desfăşurări în timp. Trebuie precizat, însă, că Mark Twain şi-a conceput cu totul altfel autobiografia. „În cele din urmă, la Florenţa, în 1904, am găsit metoda cea mai bună de a scrie o autobiografie: începe-o de oriunde, nu din vreun anumit moment al vieţii tale; vagabondează în voie prin întreg tărâmul vieţii tale; vorbeşte numai despre lucrul care te interesează pe moment şi abandonează-l în clipa când interesul pentru el riscă să pălească; îndreaptă-ţi atunci privirea asupra unui lucru nou, mai interesant, care ţi s-a impus între timp atenţiei. De asemenea, fă din naraţiunea ta o combinaţie de jurnal şi autobiografie. În felul acesta, obţii un contrast între elementul viu al prezentului şi amintirea unor lucruri asemănătoare din trecut – contrast ce-şi are farmecul lui.” (Vezi Mark Twain's Autobiography, editată în două volume de Albert Bigelow Paine, în 1924.)

        Deşi concepută şi realizată astfel, imensa autobiografie, scrisă ori dictată de marele umorist începând din deceniul al optulea al secolului trecut până în ultimii ani ai vieţii sale, se pretează la un aranjament cronologic; acesta nu-i ştirbeşte câtuşi de puţin autenticitatea şi cursivitatea, obţinute prin metoda amintită, dar îi conferă în schimb o anumită structura arhitectonică. Oricum, autobiografia lui Twain nu este o operă încheiată, ci una deschisă, care a fost din capul locului folosită selectiv. Albert Bigelow Paine, primul care a publicat (în 1924) o selecţie reprezentativă, a lăsat pe dinafară o cantitate uriaşă de pagini autobiografice. La fel a procedat şi Bernard DeVoto, îngrijitorul volumului Mark Twain în Eruption, publicat în 1940. Charles Neider, arhitectul celei de-a treia culegeri, publicate în 1961, are, pe lângă meritul de a fi dispus paginile autobiografice dezgropate de înaintaşii săi într-o ordine narativă firească, şi meritul de a fi scos la iveală numeroase texte inedite. Dar edificiul Autobiografiei lui Twain rămâne, în ciuda celor trei ediţii amintite, încă incomplet şi încă grevat de anumite ipoteci, care nu-şi au toate obârşia înindicaţiile date de Twain posterităţii, (într-o scrisoare către William Dean Howells, umoristul îi mărturisea: „Mâine intenţionez să dictez un capitol care-i va expune pe moştenitorii şi pe reprezentanţii mei pericolului de a fi arşi de vii, dacă se vor încumeta să-l tipărească înainte de anul 2006, ceea ce socot că nu vor face. Vor mai fi o sumedenie de capitole de acest gen, dacă voi apuca să trăiesc încă trei sau patru ani. Ediţia din anul 2006 va stârni senzaţie când va apărea. Eu voi plana în văzduh, împreună cu alţi prieteni decedaţi, şi voi observa scena. Eşti invitat şi tu.”). Autobiografia lui Mark Twain este, şi va mai fi multă vreme, o carte deschisă.

        Traducătorul

        M-am născut la 30 noiembrie 1835, în Florida, un sat aproape invizibil din districtul Monroe, statul Missouri. Părinţii mei se strămutaseră în Missouri pe la începutul deceniului al patrulea, nu mai ţin minte precis când anume, fiindcă nici nu eram încă născut şi nu-mi păsa de asemenea lucruri. Pe vremea aceea un astfel de drum era lung, iar călătoria trebuie să fi fost grea şi obositoare. Satul avea o sută de locuitori, iar eu i-am sporit populaţia cu unu la sută. E mai mult decât ar fi putut face pentru urbea lor natală mulţi dintre cei mai vrednici bărbaţi din istorie. Poate că par lipsit de modestie spunând asta, dar e adevărat. Nimeni n-a săvârşit o asemenea faptă, nici măcar Shakespeare. Eu, însă, am făcut-o pentru Florida, ceea ce dovedeşte că aş fi putut face acelaşi lucru pentru orice localitate – chiar şi pentru Londra, presupun.

        Recent, cineva mi-a trimis o fotografie a casei în care m-am născut. Până acum obişnuiam să mă refer la ea ca la un palat, dar de-aci înainte voi fi ceva mai prudent.

        Satul avea două străzi, fiecare lungă de câte două sute de iarzi; mai erau şi nişte ulicioare, străjuite de uluci înapoia cărora se întindea câte o porumbişte. Atât străzile, cât şi ulicioarele erau pavate cu acelaşi material – un noroi negru, vârtos în zilele ploioase, şi un colb adânc în zilele uscate. Mai toate casele erau din bârne – aproape toate, cu excepţia a trei sau patru care erau din scânduri. Nu exista casă de cărămidă sau de piatră. Până şi biserica era făcută din bârne. [.] Crăpăturile dintre bârne nu erau astupate; şi cum podeaua n-avea nici un covor pe ea, orice obiect mai mic decât o pară pe care l-ai fi scăpat din mână s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Biserica era cocoţată pe nişte cioturi de buşteni, care-o înălţau la două-trei picioare deasupra pământului. Dedesubt dormeau porcii, iar ori de câte ori câinii se repezeau la ei în timpul slujbei, pastorul trebuia să aştepte până se isprăvea hărmălaia. Iarna adia totdeauna un vânt răcoros strecurat prin crăpăturile podelei, iar vara erau purici îndeajuns de mulţi pentru toată lumea. [.] Biserica era luminată cu lumânări galbene de seu înfipte în nişte sfeşnice de tablă prinse de pereţi în zilele de lucru, biserica slujea drept şcoală.

        În sat erau două prăvălii. Unchiul meu, John A. Quarles, era proprietarul uneia dintre ele. O întreprindere foarte micuţă, cu câteva suluri de stambăieftină înşirate pe-o jumătate de duzină de rafturi; înapoia tejghelei se zăreau câteva butoaie cu scrumbii sărate, cu cafea sau cu zahăr de New orleans; ici-colo mai vedeai cozi de mături, găleţi, topoare, potcoave, greble şi alte asemenea obiecte; o sumedenie de pălării şi tichii ieftine erau atârnate, printre tingiri, pe pereţi, de câte un căpeţel de sfoară. În celălalt capăt al încăperii se mai afla o tejghea, pe care vedeai săculeţe cu alice, două-trei calupuri de brânză şi câte un butoiaş de pulbere; în faţa ei, un şir de butoiaşe cu cuie şi câţiva drugi de plumb, iar înapoia ei două-trei poloboace cu melasă din New Orleans şi câte un butoi cu whisky din regiune. Când un băiat cumpăra marfă în valoare de cinci sau zece cenţi, avea dreptul la câteva bucăţele de zahăr din butoi; când o femeie cumpăra câţiva metri de stambă, primea şi un mosoraş de aţă, pe lângă obişnuitele „suplimente” gratuite; iar când un bărbat cumpăra vreun lucru de nimic, avea voie să dea pe gât o duşcă de whisky, oricât de mare.

        Totul era ieftin: merele, piersicile, batatele, cartofii; grânele se vindeau cu câte zece cenţi baniţa; puii, cu zece cenţi bucata; untul, cu şase cenţi fumul; ouăle, cu trei cenţi duzina; cafeaua şi zahărul, cu cinci cenţi funtul; whisky-ul, cu zece cenţi galonul. [.]

        Pe vremuri, taică-meu fusese proprietar de sclavi, dar îi vânduse treptat, iar acum tocmea cu anul, de la fermieri, slugile de care avea nevoie. Pentru o fată de cincisprezece ani, plătea doisprezece dolari pe an, iar ei îi dădeau câte două rochii de stambă şi o pereche de ghete – adică o nimica toată; pentru o negresă de douăzeci şi cinci de ani, angajată ca slujnică, plătea douăzeci şi cinci de dolari pe an, iar ei îi dădeau aceleaşi rochii şi aceleaşi încălţări; pentru o femeie de patruzeci de ani, în putere, tocmită ca bucătăreasă, spălătoreasă, etc., plătea patruzeci de dolari pe an, başca obişnuitele două rânduri de haine; iar pentru un bărbat în putere, plătea între şaptezeci şi cinci şi o sută de dolari pe an, şi-i dădea două haine „de lucru” şi două perechi de ghete – o îmbrăcăminte care costa cam trei dolari.

        Unchiu-meu John A. Quarles era şi fermier, şi locuia la ţară, la vreo patru mile de Florida. Avea opt copii şi vreo cincisprezece sau douăzeci de negri, dar era înzestrat şi din alte puncte de vedere, îndeosebi în privinţa caracterului. Om mai bun ca el nu mi-a fost dat să întâlnesc. Începând din al patrulea an de după mutarea noastră la Hannibal şi până am împlinit vârsta de unsprezece sau doisprezece ani, am fost oaspetele lui câte două-trei luni în fiecare an. Nu l-am zugrăvit niciodată cu bună ştiinţă pe el sau pe nevastă-sa în vreo carte de-a mea, dar ferma lui mi-a fost de folos de vreo două-trei ori în literatură. În Huckleberry Finn şi în Tom Sawyer Detectiv, am mutat-o în Arkansas, la o distanţă de şase sute de mile, dar n-are a face: nu era o fermă prea mare – să tot fi avut, poate, o suprafaţă de cinci sute de acri – dar aş fi fost în stare s-o mut chiar dac-ar fi avut de două ori pe-atâta. Cât despre latura morală a faptei mele, nu-mi păsa câtuşi de puţin: aş fi mutat şi un stat întreg, dacă exigenţele literaturii ar fi cerut-o.

        Ferma unchiului John era un colţ de rai pentru un băiat. Casa era făcută din două rânduri de bârne şi avea

        1 Mâncare indiană, făcută din boabe de porumb şi fasole.

        2 Hotarul dintre statul Maryland şi statul Pennsylvania, statornicit în 1767 de Charles Mason şi Jeremiah Dixon; ulterior a devenit linie de despărţire între statele aboliţioniste din nord şi cele sclavagiste din sud.

        O mare terasă acoperită care-o lega de bucătărie. Vara, masa era pusă în mijlocul acelei terase pline de umbră şi răcoare, iar bucatele alese – aproape că-mi dau lacrimile când mă gândesc la ele, zău! Pui fripţi, porc la grătar, curcani sălbatici şi domestici, raţe şi gâşte tot aşa, vânat proaspăt, veveriţe, iepuri, fazani, potârnichi, găinuşe de prerie, plăcinte şi pateuri fierbinţi, turte de hrişcă fierbinţi, pită de grâu caldă, cornuri fierbinţi, turte de mălai abu-rinde; porumb fiert, „succotash”1, fasole ţucără, fasole albă, pătlăgele roşii, mazăre, cartofi, batate; smântână, lapte dulce, lapte covăsit; pepeni verzi, pepeni galbeni, cantalupi – toţi proaspeţi, din grădină; plăcinte cu mere, cu piersici, cu dovleac, găluşte cu mere, sufleuri de piersici. Nu-mi amintesc de celelalte bunătăţi. Felul cum erau gătite aceste mâncăruri – mai ales câteva dintre ele – era poate cel mai minunat lucru din lume. Bunăoară turtele de mălai, plăcintele fierbinţi, pita de grâu şi puii fripţi. Mâncărurile astea n-au rost niciodată gătite cum trebuie la miazănoapte – de fapt, pe cât mi-am putut da eu seama, nici un om de-acolo nu-i în stare să-nveţe arta culinară. Nordul îşi închipuie că ştie să facă turte de mălai, dar e o simplă superstiţie. Poate că nici o pâine din lume nu-i la fel de bună ca pâinea de mălai din miazăzi, şi poate că nici o pâine din lume nu-i la fel de rea ca imitaţia nordică a acelei pâini. Nordul încearcă rareori să frigă pui, şi bine face: arta asta nu poate fi învăţată la nord de linia Mason şi Dixon2, cum nu poate fi învăţată nici în Europa. N-o spun din auzite, ci din experienţă. În Europa oamenii îşi închipuie că obiceiul de a mânca pâine caldă, scoasă drept din cuptor, este un obicei „americănesc”, dar afirmaţia e prea generală; e vorba de un obicei practicat în sud, dar nu şi în nord. În nord şi în Europa, se consideră că pâinea caldă nu-i sănătoasă. E probabil încă o superstiţie a europenilor, la fel ca aceea care-i face că creadă că apa de la gheaţă ar fi nesănătoasă. [.] E păcat că lumea aruncă atâtea lucruri bune, numai şi numai pentru că ar fi nesănătoase. Mă îndoiesc că Domnul ne-a dat vreun aliment care, consumat cu moderaţie, să fie nesănătos -cu excepţia microbilor. Şi totuşi sunt unii care se lipsesc cu desăvârşire de orice lucru bun de mâncat, de băut ori de fumat, numai pentru că a dobândit o proastă reputaţie. Ei plătesc acest preţ pentru sănătatea lor. Şi sănătatea e singurul lucru cu care se aleg. Ce ciudat! E ca şi cum ai cheltui toată averea pe care o ai pentru o vacă stearpă!

        Casa se afla în mijlocul unei ogrăzi foarte mari, împrejmuită în trei părţi cu garduri, iar în partea din fund cu uluci înalte, de care se rezema afumătoarea; dincolo de uluci se întindea livada, iar dincolo de livadă erau locuinţele negrilor şi plantaţia de tutun. În ogradă se intra peste un pârleaz făcut din butuci tăiaţi cu ferăstrăul, în formă de trepte; nu-mi amintesc să fi fost şi vreo poartă. Într-un ungher al curţii din faţă creştea o duzină de nuci falnici, sub care puteai aduna adevărate comori la vremea culesului.

        Ceva mai jos, în dreptul casei, se înălţa o colibă de lemn, proptită de gard; în spatele ei, dincolo de hambare, de pătulele de porumb, de grajduri şi deşura unde se preparau frunzele de tutun, dealul cobora abrupt spre un pârâu cu apa limpede, care cânta în albia-i de prundiş, zbengu-indu-se în umbra adâncă a viţelor şi a frunzarelor – un colţ de rai, unde te puteai bălăci şi chiar înota, deşi locurile de scaldă ne erau interzise, dar tocmai de aceea ne atrăgeau mai tare. Căci eram nişte copilaşi creştini, învăţaţi să priceapă de mici preţul fructului oprit.

        În coliba de lemn trăia o sclavă cu părul alb, ţintuită la pat, pe care-o vizitam zilnic şi-o priveam cu spaimă, fiindcă socoteam că are peste o mie de ani şi că stătuse de vorbă cu însuşi Moise. Negrii mai tineri, care dădeau crezare acestor cifre, ni le furnizaseră şi nouă, cu bună-credinţă. Iar noi, potrivind laolaltă toate amănuntele aflate despre dânsa, credeam că-şi pierduse sănătatea în lunga călătorie prin deşert, făcută la ieşirea din Egipt, şi că nu mai fusese în stare să şi-o recapete. Bătrâna avea o chelie rotundă în creştetul capului şi noi ne strecuram ca s-o privim, într-o tăcere respectuoasă, gândindu-ne că-i fusese pricinuită de spaima încercată la vederea faraonului ce se îneca. „Tuşa Hannah” îi spuneam bătrânei, după obiceiul din sud. Era superstiţioasă, ca şi ceilalţi negri, şi profund evlavioasă, ca şi ei. Aidoma lor, avea mare încredere în puterea rugăciunilor, la care se deda în toate prilejurile obişnuite, nu însă şi în cazurile în care un rezultat sigur ar fi fost urgent. Ori de câte ori simţea niscaiva vrăjitoare prin preajmă, îşi lega în smocuri, cu o aţă albă, rămăşiţele de păr creţ, ceea ce le făcea numaidecât neputincioase pe vrăjitoare.

        Toţi negrii ne erau prieteni, iar cu cei de vârsta noastră eram de-a dreptul camarazi. Spun de-a dreptul, pentru a sublinia o nuanţă. Eram camarazi, şi totuşi nu eram camarazi: culoarea pielii şi condiţia socială trasau un hotar subtil, de care ambele părţi erau conştiente, şi care făcea cu neputinţă fuziunea deplină. Aveam un prieten bun şi leal, un aliat şi un sfetnic plin de afecţiune în persoana „unchiului Daniel”, un sclav de vârstă mijlocie, înzestrat cu mintea cea mai ageră din aşezarea negrilor, un om cu simţăminte generoase şi calde, cu o inimă cinstită şi simplă, care nu cunoştea nici un vicleşug. M-a slujit foarte bine vreme de mulţi, mulţi ani. Nu l-am văzut de peste o jumătate de veac, şi totuşi, sufleteşte, mi-a ţinut tovărăşie o bună parte din acest timp, căci l-am înfăţişat în cărţile mele, fie sub propriu-i nume, fie sub numele de „Jim”, plimbându-l de colo până colo – la Hannibal, pe Mississippi la vale pe-o plută, şi chiar deasupra Saharei într-un balon – iar el a suportat totul cu răbdarea şi lealitatea prietenoasă cu care era înzestrat din născare. Acolo, la fermă, am învăţat să nutresc o puternică simpatie pentru neamul lui şi o vie admiraţie pentru unele dintre frumoasele-i însuşiri. Acest simţământ de simpatie şi această admiraţie au trecut cu bine examenul a peste şaizeci de ani, fără să sufere vreo ştirbire. Faţa neagră este şi astăzi pentru mine la fel de binevenită cum era şi pe vremea aceea.

        În zilele copilăriei mele n-aveam nici o aversiune împotriva sclaviei. Nu-mi dădeam seama că ar putea fi un lucru rău. Nimeni nu o condamna în prezenţa mea; ziarele locale nu spuneau nimic împotriva ei; predicatorii locali ne învăţau, de la amvon, că Dumnezeu o aprobă, că este o instituţie sacră şi că cei ce seîndoiau de ea n-aveau decât să se uite în Biblie ca să-şi liniştească cugetul – drept care ni se citeau cu glas tare textele respective, pentru a ne alunga îndoielile; dacă sclavii înşişi aveau aversiune împotriva sclaviei, erau destul de înţelepţi ca să nu spună nimic. La Hannibal vedeam rareori vreun sclav maltratat, iar la fermă, niciodată.

        În zilele copilăriei mele a avut loc, totuşi, un mic incident, care trebuie să fi însemnat mult pentru mine, căci altminteri nu mi s-ar fi întipărit în minte, stăruind cu atâta claritate şi precizie, fără nici o umbră, în curgerea înceată a atâtor ani. Aveam un mic sclav, pe care-l tocmisem de la un cetăţean din Hannibal. Băiatul, originar de pe coasta răsăriteană a statului Maryland, fusese smuls de lângă familia şi prietenii lui şi dus în inima continentului american, pentru a fi vândut. Era un băiat vesel, drăguţ şi nevinovat, dar fără seamăn de gălăgios. Toată ziulica fluiera, cânta, chiuia, striga şi râdea, era ceva înnebunitor, de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap. În cele din urmă, într-o bună zi, scos de-a binelea din sărite, m-am dus la maică-mea şi i-am spus că Sandy cânta de-o oră fără încetare, şi c-o rog să-i închidă gura, fiindcă nu mai puteam răbda. Maică-mea mi-a răspuns, cu lacrimi în ochi şi cu buzele tremurânde, cam în felul următor:

        — Sărăcuţul, când cântă e semn că nu-şi aduce aminte, şi asta mă bucură; dar când stă tăcut, mă tem că se gândeşte, şi nu pot să suport. N-o să-şi mai vadă niciodată mama. Când cântă, n-are rost să-l împiedic; trebuie să fiu, dimpotrivă, mulţumită. Dacă-ai fi mai mare, m-ai înţelege; atunci, larma pe care-o face copilul ăsta lipsit de prieteni te-ar umple de bucurie.

        Era un răspuns simplu, fără cuvinte mari, dar a mers drept la ţintă, încât gălăgia lui Sandy a încetat de-atunci sa mă mai supere. Maică-mea nu folosea niciodată vorbe mari, dar avea un talent deosebit de a le face pe cele mici să-şi îndeplinească datoria. A ajuns să trăiască aproape nouăzeci de ani şi a rămas până la ultima suflare „bună de gură” – mai cu seamă când vreo ticăloşie sau nedreptate îi zădărau sufletul. Am zugrăvit-o de mai multe ori în cărţile mele, sub înfăţişarea mătuşii Polly a lui Tom Sawyer. Am pus-o să vorbească în dialect şi am căutat să-i aduc şi alte îmbunătăţiri, dar n-am izbutit. L-am folosit şi pe Sandy o dată – în Tom Sawyer. Am încercat să-l pun să văruiască gardul, dar n-a mers. Nu mai ţin minte ce nume i-am dat în carte.

        Îmi aduc aminte de fermă cât se poate de clar. O văd în toate amănuntele – văd camera familiei, cu un pat „pe rotile” într-un colţ, şi cu o roată de tors în alt colţ – o roată al cărei scârţâit auzit de la distanţă mi se părea cel mai jalnic sunet cu putinţă; când îl auzeam, mi se făcea dor de casă, mă simţeam abătut şi vedeam parcă duhurile morţilor plutind în aer. Ţin minte căminul enorm, care în serile de iarnă era umplut vârf cu buşteni de nuc, la ale căror capete bolborosea o sevă dulceagă, ce nu se pierdea în foc, fiindcă noi, copiii, o răzuiam şi-o mâncam; ţin minte şi pisica leneşă, lungită pe pietrele aspre ale căminului; şi câinii care moţăiau rezemaţi de uşcior, tresărind din când în când; o ţin minte pe mătuşă-mea croşetând într-un ungher de lângă cămin, şi pe unchiu-meu fumându-şi într-un alt ungher pipa făcută dintr-un cocean de porumb; de asemenea, duşumeaua lucioasă, fără nici un covor, în ale căreiscânduri de stejar, crăpate ici şi colo de tăciunii ce săreau din sobă pentru a se stinge pe îndelete, se oglindeau tulbure limbile flăcărilor jucăuşe; ţin minte şi copiii – vreo jumătate de duzină – ce se zbenguiau în amurgul din fundul încăperii; ţin minte jilţurile şi balansoarele făcute din împletituri, precum şi leagănul ieşit din uz, dar care aştepta cu încredere. În dimineţile răcoroase, o ciurdă de copii în cămăşi şi bluze se înghesuiau pe lespezile căminului, de care nu se îndurau să se despartă pentru a merge în spaţiul bătut de vânturi dintre bucătărie şi casă, unde se afla ligheanul de tablă, în care trebuiau să se spele cu toţii.

        Afară, de-a lungul gardului din faţa casei, se întindea drumul de ţară, colbăit vara – un loc îndrăgit de şerpi, cărora le plăcea să se prăjească acolo la soare; când erau şerpi cu clopoţei sau vipere îi omoram; când erau şerpi negri sau din vestita familie a şerpilor „inelaţi”, o luam la fugă fără ruşine; când erau şerpi de casă sau „dungaţi”, îi aduceam acasă şi-i vâram în coşuleţul mătuşii Patsy, ca să-i facem o „surpriză”, căci era pornită împotriva şerpilor; ori de câte ori îşi punea coşuleţul în poală iar şerpii începeau să se strecoare afară, sărmana îşi ieşea din minţi. Părea că nu va fi în stare niciodată să se deprindă cu ei. Şi de lilieci îi era groază, nu putea să-i sufere, cu toate că, după mine, un liliac e o zburătoare cum nu se poate mai prietenoasă. Maică-mea era sora mătuşii Patsy, şi-i împărtăşea superstiţiile năstruşnice. Un liliac are blăniţa moale şi mătăsoasă; nu cunosc făptură mai plăcută la pipăit sau mai amatoare de dezmierdări, dacă i le dăruieşti în spiritul cuvenit. Ştiu totul despre lilieci, deoarece în peştera noastră uriaşă, aflată cu vreo trei mile mai jos de Hannibal, erau o sumedenie şi aduceam adesea câte unul acasă, ca s-o distrez pe maică-mea. Îmi venea destul de uşor în zilele de şcoală, fiindcă se chema că fusesem la şcoală şi că, deci, n-aveam nici un liliac. Maică-mea nu era o persoană suspicioasă, ci dimpotrivă, foarte încrezătoare; iar când îi spuneam: „Am ceva pentru matale în buzunarul hainei”, ea îşi vâra mâna acolo, dar şi-o retrăgea numaidecât – nu trebuia s-o rog. E de mirare cum nu putea învăţa să îndrăgească liliecii. Cu cât îi sporea experienţa în această privinţă, cu atât rămânea mai statornică în convingerile ei.

        Cred că n-a călcat niciodată în peşteră, deşi oricine se ducea acolo. Multe grupuri de excursionişti veneau, de la mari distanţe, din susul şi din josul fluviului, pentru a vizita peştera. Aceasta se întindea pe o lungime de câteva mile, alcătuind un adevărat labirint de coridoare şi despi-cături strâmte şi înalte. Te puteai lesne rătăci – oricine ar fi fost în stare, chiar şi liliecii. M-am rătăcit eu însumi o dată, împreună cu o doamnă, iar ultima noastră lumânare s-a mistuit aproape în întregime, înainte de a zări, în depărtare, luminile celor trimişi să ne caute.

        „Joe Indianul”, metisul, s-a rătăcit o dată acolo şi ar fi murit de foame dacă n-ar fi fost liliecii – ceea ce nu era cu putinţă, însă, fiindcă erau mii şi mii. Chiar el mi-a povestit întâmplarea. În cartea pe care am intitulat-o Aventurile lui Tom Sawyer, l-am pus să moară de foame în peşteră, dar am făcut-o de dragul artei; în realitate, nu s-a întâmplat aşa. „Generalul” Gaines, care a fost primul beţivan din târguşorul nostru înainte de a fi înlocuit de Jimmy Finn, arămas în peşteră vreme de-o săptămână; până la urmă şi-a împins batista printr-o crăpătură dintr-un deal de lângă Saverton, cu multe mile mai jos de gura peşterii, şi cineva a văzut-o şi a venit să-l scoată de-acolo. Cifrele date de el sunt demne de crezare, doar povestea cu batista e suspectă, îl cunoşteam de mulţi ani, şi ştiu că n-a avut niciodată batistă. Poate însă că şi-o fi scos nasul. Asta o fi atras atenţia!

        Peştera era un loc sinistru, deoarece ascundea un cadavru – cadavrul unei fete de paisprezece ani. Era vârât într-un tub de sticlă, fixat într-un cilindru de aramă, atârnat de o şină întinsă peste un coridor îngust. Cadavrul era ţinut în alcool şi se spunea că vagabonzii şi derbedeii aveau obiceiul să se uite la faţa moartei, trăgând-o de păr. Fata era fiica unui foarte priceput doctor din St. Louis, celebru pentru operaţiile sale – un om excentric, care făcea multe lucruri ciudate. El însuşi adusese cadavrul fiicei sale şi-l aşezase în locul acela pustiu.

        Doctorul McDowell – marele doctor McDowell din St. Louis – era şi medic şi chirurg, iar în cazurile în care hapurile nu izbuteau să-i salveze pe pacienţi, recurgea şi la alte mijloace. Odată s-a pus rău cu o familie al cărei medic de casă fusese şi care a încetat să-l mai folosească. Dar după un timp a fost chemat din nou: stăpâna casei era grav bolnavă, iar medicii ei renunţaseră s-o mai trateze. Chirurgul nostru intră în odaia bolnavei şi se opri locului, aruncându-şi privirea în jur; purta pe cap o pălărie cu boruri mari, iar sub braţ ţinea o roată de turtă dulce, din care, în timp ce privea gânditor, tot rupea câte o bucăţică, o mesteca şi lăsa să-i cadă pe piept firimiturile ce nimereau apoi pe podea. Femeia zăcea liniştită şi palidă, cu ochii închişi; în jurul patului stăteau, în picioare sau în genunchi, membrii familiei, într-o tăcere solemnă, sfâşiată doar de suspinele lor. Deodată doctorul începu să ducă la nas sticluţele cu leacuri şi, mirosindu-le cu dispreţ, să le arunce pe fereastră. După ce nu mai rămase niciuna, se îndreptă spre pat, îşi puse roata de turtă dulce pe pieptul muribundei şi rosti cu asprime în glas:

        — Ce se tot smiorcăie dobitocii ăştia? Escroaca asta n-are nici pe dracu'. Ia scoate limba!

        Suspinele conteniră, iar bocitorii îşi schimbară mânioşi atitudinea şi începură să-l certe pe doctor pentru cruzimea cu care se purta în camera mortuară. El însă îi întrerupse cu un potop de înjurături, după care le spuse:

        — Sunteţi nişte neghiobi! Vă închipuiţi cumva că mă puteţi învăţa meserie? Vă repet că femeia n-are nici pe dracu', nu suferă de nimic altceva decât de lenevită cronică. Are nevoie doar de-un biftec şi de-o baie bună. Cu educaţia aleasă pe care-a primit-o, nu-i.

        În clipa aceea muribunda se ridică în capul oaselor, cu ochii luminaţi de flacăra luptei, şi începu să-şi verse asupra doctorului tot năduful sufletului ei jignit – o adevărată erupţie vulcanică, însoţită de tunete şi fulgere, vifore şi cutremure, pietre şi zgură. Era tocmai reacţia pe care-o dorise doctorul şi care-o făcu să se vindece. Da, acesta era doctorul McDowell, al cărui nume ajunsese atât de celebru şi de onorat în valea fluviului Mississippi cu un deceniu înainte de izbucnirea Războiului Civil.

        Dincolo de drumul pe care se însoreau şerpii, se întindea o pădurice deasă şi tânără, tăiată cale de-un sfert de milă de o cărăruie slab luminată; apoi ieşeai brusc din întuneric într-un şes întins, acoperit de tufe de zmeură sălbatică, înstelat cu garoafe de câmp, şi străjuit în toate părţile de păduri dese. Zmeura era gustoasă şi parfumată, iar noi copiii ne duceam s-o culegem, în răcoarea zorilor, când boabele de rouă încă mai străluceau în iarbă şi pădurea răsuna de primele cântări ale păsărelelor.

        Când coborai spre stânga, la poalele pădurii, găseai leagănele făcute din scoarţa nucilor tineri. Când se usca scoarţa, leagănele deveneau primejdioase; de obicei se rupeau tocmai când vreun copil ajungea la o înălţime de patruzeci de picioare în văzduh, ceea ce explică de ce atâtea oase trebuiau să fie reparate în fiece an. Eu unul n-am avut acest nenoroc, dar niciunul din verii mei n-a scăpat. Erau opt la număr şi şi-au rupt, la un loc, vreo paisprezece braţe. Dar reparatul costa o nimica toată, fiindcă doctorul lucra cu anul – primea douăzeci şi cinci de dolari pe an pentru întreaga familie, îmi aduc aminte de doi doctori din Florida – Chowning şi Meredith. Nu numai că îngrijeau o familie întreagă pentru douăzeci şi cinci de dolari pe an, dar procurau şi medicamentele. Şi încă în cantităţi mari. Persoanele mai corpolente erau în stare să înghită câte o doză întreagă. Uleiul de ricin era principala licoare; doza era de câte o jumătate de lingură, la care se adăuga altă jumătate de lingură de melasă din New Orleans, menită să facă uleiul mai gustos şi mai uşor de înghiţit, ceea ce nu reuşea niciodată. Al doilea leac de nădejde era calomelul; apoi reventul şi „barba-împăra-tului”. Doctorii obişnuiau, de asemenea, să ia sânge pacientului şi să-i pună prişniţe cu muştar. Era un tratament îngrozitor, şi totuşi mortalitatea nu era ridicată. Calomelul te făcea aproape sigur să salivezi şi te costa câţiva dinţi. Dentişti nu existau. Când pacientului începeau să i se strice dinţii sau să-l doară, doctorul ştia una şi bună: îşi aducea cleştele şi i-i scotea. Dacă falca rămânea, nu era vina lui.

        Pentru bolile obişnuite nici nu era chemat doctorul: bunica familiei avea grijă. Orice bătrână era doctoriţă şi-şi culegea leacurile în pădure, ştiind să prepare nişte doze care-ar fi fost în stare să răscolească măruntaiele unui bivol. Mai era, apoi, şi „doftorul indian” – un sălbatic solemn, unicul supravieţuitor al tribului său, om profund iniţiat în tainele naturii şi în secretele însuşiri ale ierburilor; mai toţi locuitorii acelor ţinuturi păduroase aveau deplină încredere în puterile lui şi povesteau despre vindecările miraculoase pe care le săvârşise. Pe Insula Mauritius, situată în pustietăţile Oceanului Indian, există un om care seamănă cu doftorul indian de odinioară. E un negru, care n-are nici un fel de studii medicale, dar se pricepe să vindece o anumită boală, pe care doctorii nu-s în stare s-o trateze. Ei trimit după omul acela când au un caz. E vorba de o boală stranie şi mortală, a copiilor, iar negrul acela o tămăduieşte cu ajutorul unor ierburi de leac, preparate după o reţetă moştenită de la tatăl şi de la bunicul său. Nu lasă pe nimeni să i-o vadă; ţine secretă compoziţia leacului şi există temeri că va muri fără s-o divulge, ceea ce ar provoca o profundă consternare în Insula Mauritius. Locuitorii insulei mi-au vorbit despre aceste lucruri în 1896, când am fost pe acolo. [.]

        Doctorul Meredith s-a mutat la un moment dat în Hannibal şi a devenit medicul nostru de casă. Mi-a salvat de mai multe ori viaţa, deşi era un om de treabă şi bine intenţionat. Să trecem peste asta.

        Mi s-a spus întotdeauna că am fost un copil bolnăvicios, plăpând, sâcâitor şi capricios, şi că în timpul primilor şapte ani de viaţă m-am ţinut mai ales cu doctorii alopa-tice. Am întrebat-o pe maică-mea despre asta, când era bătrână – în al optzeci şi optulea an.

        — Presupun că în toţi acei ani erai îngrijorată de soarta mea, i-am spus.

        — Da, tot timpul.

        — Te temeai că n-o să trăiesc?

        După ce rămase pe gânduri câteva clipe – cumpănind pesemne faptele – mi-a răspuns:

        — Nu, mă temeam c-o să trăieşti.

        Sună ca un plagiat, dar probabil că nu era.

        Şcoala de ţară se afla la vreo trei mile de ferma unchiului meu, într-un luminiş din pădure, şi adăpostea vreo douăzeci şi cinci de băieţi şi fete. Frecventam şcoala mai mult sau mai puţin regulat, o dată sau de două ori pe săptămână vara, mergând pe jos în răcoarea dimineţii pe potecile pădurii, pentru a ne întoarce pe întuneric la sfârşitul zilei. Toţi elevii îşi aduceau în taşcă prânzul -turte de mălai, urdă şi alte bunătăţi – şi se aşezau să le mănânce la amiază, în umbra copacilor. Aceasta e o parte din educaţia mea la care-mi întorc privirile cu cea mai mare plăcere. Prima mea vizită la şcoală a avut loc la şapte ani. O fată voinică, de vreo cincisprezece ani, îmbrăcată în obişnuita rochie de stambă, cu la fel de obişnuita pălărie de soare pe cap, m-a întrebat dacă „folosesc tabac” – adică dacă mestec tutun. I-am răspuns că nu, ceea ce a făcut-o să mă dispreţuiască, m-a pârât la toţi colegii, spunându-le:

        — Uite un băiat de şapte ani care nu-i în stare să mestece tutun.

        După ocheadele şi comentariile provocate de aceste vorbe, mi-am dat seama că sunt un obiect vrednic de plâns; şi m-am simţit teribil de ruşinat de mine însumi. M-am hotărât să mă schimb. Dar am reuşit doar să mi se facă greaţă; n-am fost în stare să învăţ să mestec tutun. Am învăţat în schimb să fumez binişor, dar asta nu mi-a atras simpatia nimănui, încât am rămas, în ochii tuturor, un nenorocit lipsit de caracter. Deşi doream aprig să fiu respectat, n-am fost în stare să cresc în stima lor. Copiii nu prea simt milă pentru defectele celor de-o seamă cu ei.

        Cum spuneam, îmi petreceam o parte a anului la fermă. Viaţa pe care o duceam acolo printre verii mei – până am împlinit doisprezece sau treisprezece ani – era plină de farmec şi aşa mi-a rămas şi azi în amintire. Îmi amintesc de amurgurile maiestuoase şi de misterul pădurilor adânci, de miresmele pământului, de parfumul discret al florilor de câmp, de strălucirea frunzişurilor spălate de ploi, de răpăiala stropilor ce cădeau din copacii scuturaţi de vânt, de ciocăniturile depărtate ale ciocănitoarelor şi de fâlfâitul fazanilor în adâncurile pădurii, de sălbăticiunile speriate întrezărite prin iarba înaltă prin care fugeau -îmi amintesc de toate acestea şi le pot face să pară la fel de reale şi la fel de binecuvântate precum erau. Îmi amintesc de prerie, de pustietatea şi de paceaei, îmi amintesc de un şoim uriaş atârnat parcă în văzduh, cu aripile întinse, prin ale căror pene de pe margini se străvedea albastrul bolţii. Văd şi acum pădurile în veşmântul lor autumnal, de purpură la stejari, stropit cu aur la nuci, strălucitor ca focul la arţari şi la oţetari, şi aud foşnetul frunzelor căzute prin care ne croiam drum. Văd ciorchinii albăstrii de struguri sălbatici atârnaţi prin frunzişul lăstarilor şi-mi amintesc de gustul şi de mireasma boabelor. Ştiu cum arătau şi ce gust aveau murele sălbatice, şi boabele de „papaya”, şi alunele, şi prunele; simt şi acum ploaia de nuci şi de alune ce se abăteau asupra capului meu, când ne duceam în răcoarea zorilor să le culegem, bătându-ne cu porcii pentru ele, la poalele pomilor zgâlţâiţi de vântoase. Ştiu cum arată petele făcute de mure, nişte pete de toată frumuseţea; le ştiu şi pe cele făcute de coaja nucilor, nişte pete care desfid apa şi săpunul – le ştiu dintr-o experienţă amară şi într-un caz şi în celălalt. Cunosc gustul sevei de arţar şi ştiu când anume trebuie s-o storci; ştiu cum trebuie aşezate jgheaburile şi ţevile de scurgere, cum se cuvine fiartă seva asta şi cum trebuie pus la uscat zahărul scos din ea, un zahăr mult mai bun la gust decât oricare altul, orice-ar spune tipicarii. Ştiu cum arată un pepene verde când îşi prăjeşte la soare trupul rotofei printre vrejurile dovlecilor; ştiu să spun când e copt, fără a-i face „dop”; ştiu cât de îmbietor pare când îl pui să se răcească într-un lighean cu apă, sub pat, şi aştepţi; ştiu cum arată când e pus pe masă, în veranda acoperită dintre casă şi bucătărie, iar copiilor adunaţi pentru a asista la marea jertfă le lasă gura apă; ştiu cum trosneşte pepenele când cuţitul pătrunde în el şi văd tăietura zburând parcă înaintea cuţitului ce-şi croieşte drum spre cealaltă margine; văd cum cele două jumătăţi se desfac, dezvăluind miezul roşu, bogat şi sâmburii negri, precum şi „inima”, hărăzită aleşilor; ştiu cum arată un copil şi ce simte când are în faţă o felie lungă din pepenele acela – ştiu toate astea pentru că am fost eu însumi acolo. Cunosc gustul pepenelui dobândit prin mijloace cinstite şi cunosc gustul celui dobândit prin vicleşug. Amândoi au gust bun, dar numai cei cu experienţă pot spune care-i mai bun. Ştiu cum arată merele, perele şi piersicile verzi pe crengile lor, şi ştiu ce grozave sunt când îţi lunecă pe gâtlej. Ştiu cum arată cele coapte, când sunt stivuite în piramide sub pomi, ştiu ce frumoase şi vii li-s culorile. Ştiu cum arată un măr degerat, în butoiul ţinut peste iarnă în pivniţă, ştiu cât de greu e să muşti din el şi ce bun e totuşi, deşi îţi îngheaţă dinţii. Cunosc înclinarea oamenilor în vârstă de a alege pentru copii merele pătate şi am cunoscut cândva unele mijloace de a o zădărnici. Ştiu cum arată un măr care sfârâie pe sobă într-o seară de iarnă şi ştiu ce plăcere e să-l mănânci fierbinte, cu puţin zahăr şi frişcă. Cunosc arta rafinată şi taina spargerii nucilor şi alunelor cu un ciocan pe-un fier de călcat, în aşa fel ca miezul lor să iasă întreg, şi ştiu că nucile, mâncate laolaltă cu merele de iarnă, cu gogoşile şi cu cidrul, fac să sune plăcut poveştile şi glumele răsuflate ale bătrânilor, dându-le prospeţime şi vigoare, încât uiţi cât de repede trece timpul. Ştiu cum arăta bucătăria „unchiului Daniel” în serile privilegiate ale copilăriei mele; mai văd şi acum copiii albi şi negri buluciţi în faţa căminului, ale cărui flăcări jucăuşe le luminau obrajii şi proiectau umbre tremurătoare pe pereţi, până-n bezna adâncă din fund, şi-l aud pe „unchiul Daniel” povestind nemuritoarele poveşti pe care „Unchiul Remus” Harris3 avea să le adune în cărţile sale, încântând lumea cu ele; simt din nou bucuria înfiorată ce vibra în mine când sosea momentul să ascultăm povestea cu „Braţul de aur” – o bucurie amestecată cu părere de rău, fiindcă povestea asta venea totdeauna la urmă, iar între ea şi patul nesuferit nu mai era nici o piedică.

        3 Joel Chandler Harris (1848-1908), autorul mai multor culegeri de povestiri scrise în dialectul negrilor şi având ca narator pe „Unchiul Remus”.

        Îmi amintesc de scara de lemn din casa unchiului meu, de cotul pe care-l făcea spre stânga deasupra palierului, de grinzile şi de acoperişul înclinat pieziş deasupra patului meu, de dreptunghiurile luminoase proiectate pe podea de razele lunii şi de recea şi alba lume a zăpezii întrezărită prin fereastra fără perdele. Îmi amintesc cum urla vântul şi cum se zbuciuma casa în nopţile furtunoase şi cât de bine ne simţeam sub pături, cu urechea la pândă; ţin minte cum se strecura pe sub cercevele zăpada, a cărei pulbere albă clădea deluşoare pe podea, făcând ca odaia să pară cam rece a doua zi dimineaţa, ceea ce ne tăia pofta de a ne scula – dacă aveam cumva o asemenea poftă. Ţin minte cât de întunecoasă era odaia în nopţile de iarnă şi cât de adâncă şi lugubră era liniştea când ne trezeam din întâmplare în toiul nopţii; păcatele uitate ieşeau atunci din cămările tainice ale memoriei şi-ţi cereau să le dai ascultare, deşi momentul ales de ele pentru o asemenea treabă era cam nepotrivit; ţin minte cârâitul jalnic al cucuvelei şi urletul lupilor, răzbind până la noi pe aripile vântului noptatic.

        Ţin minte cum izbea ploaia în acoperiş, în nopţile de vară, şi ce plăcut era s-o asculţi, în pat, şi să te bucuri de alba splendoare a fulgerului şi de straşnicele bubuituri ale tunetului. Aveam o odaie care-mi plăcea foarte mult, iar lângă fereastră se afla un paratrăznet, un obiect minunat, pe care te puteai căţăra în sus şi-n jos în nopţile de vară, când anume treburi se cuveneau împlinite fără a fi văzut de careva.

        Îmi amintesc de vânătorile nocturne de ratoni şi opo-sumi, făcute împreună cu negrii, şi de lungile marşuri prin bezna adâncă a pădurilor; ţin minte emoţia ce ne cuprindea pe toţi când auzeam lătratul depărtat al unui câine, vestind că vânatul a fost încolţit; urma goana turbată prin tufişuri şi bălării, cu poticnelile ei, pentru a ajunge la locul cu pricina; apoi aprindeam un foc şi doboram copacul în care se cocoţase prada, privind frenetica vânzoleală a câinilor şi a negrilor – o privelişte bizară în lumina roşiatică a flăcărilor; ţin minte totul cât se poate de limpede, inclusiv încântarea pe care-o simţeam cu toţii, în afară de bietul raton. Îmi amintesc de vremea când porumbeii luau cu asalt copacii, făcând să se frângă sub greutatea lor crengile; îi omoram cu câte un băţ, nu era nevoie de arme, şi nici nu le foloseam. Ţin minte vânătoarea de veveriţe, vânătoarea de găinuşe de câmp, vânătoarea de curcani sălbatici – ţin minte cum porneam în aceste expediţii în zori, când încă mai era întuneric şi frig, încât regretam adesea că-s îndeajuns de sănătos pentru a merge şi eu. Chemarea unei goarne aducea de două ori mai mulţi câini decât era nevoie, iar câinii ăştia goneau fericiţi, trântindu-i la pământ pe copii şi făcând o gălăgienemaipomenită. La un semn, o luau la fugă spre pădure, iar noi porneam în tăcere după ei, prin bezna mohorâtă. Deodată, însă, zorile cenuşii se furişau peste lume, păsărelele ciripeau, iar soarele răsărea, împrăştiind de jur împrejur lumină şi pace; totul era proaspăt, înrourat şi înmiresmat, iar viaţa redevenea o binefacere. După trei ore de umblet, ne întorceam acasă copleşiţi de-o oboseală sănătoasă, încărcaţi de vânat, hămesiţi – taman la timp pentru micul dejun.

        Tatăl meu era John Marshall Clemens din Virginia, iar mama Jane Lampton din Kentucky. Înapoia Clemensilor din Virginia se întindea un alai ceţos de strămoşi, coborând până la epoca lui taica Noe. Potrivit tradiţiei, unii dintre ei au fost piraţi şi neguţători de sclavi pe vremea reginei Elizabeta. Dar asta nu-i o ruşine, deoarece şi Drake, Hawkins şi ceilalţi se îndeletniceau cu acelaşi lucru. Pe vremea aceea era un negoţ onorabil, la care participau şi monarhii. La vremea mea, eu însumi am dorit să mă fac pirat. Dacă cititorul va privi în adâncul inimii sale, va descoperi că. Dar să lăsam asta; nu scriu autobiografia cititorului, ci pe-a mea. Ulterior, potrivit tradiţiei pomenite, unul din strămoşi a fost ambasador în Spania, sub domnia lui Iacob I sau a lui Carol I, s-a căsătorit acolo şi ne-a lăsat moştenire un şuvoi de sânge spaniolesc, ca să ne fie mai cald. Tot potrivit unei tradiţii de familie, acel strămoş, sau altul – un anume Geoffrey Clement – a contribuit la condamnarea la moarte a lui Carol.

        N-am stat să cercetez personal aceste tradiţii, în parte fiindcă eram indolent, în parte fiindcă eram ocupat cu lustruirea capătului dinspre mine al şirului de strămoşi, încercând să-l fac mai arătos; dar ceilalţi Clemensi pretind c-au cercetat şi că tradiţia a rezistat examenului. De aceea, am socotit întotdeauna ca sigur faptul că l-am ajutat pe Carol să scape de necazuri, prin mijlocirea strămoşilor mei. Propriul meu instinct m-a convins de acelaşi lucru. Ori de câte ori avem un instinct puternic şi stăruitor, cu neputinţă de dezrădăcinat, putem fi siguri că nu-i o creaţie originală a noastră, ci ceva moştenit – moştenit de la străbuni şi întărit şi perfecţionat de influenţa Timpului care împietreşte totul. Eu, unul, am avut întotdeauna pică pe Carol şi sunt sigur că acest simţământ implacabil a ajuns până la mine prin vinele strămoşilor drept din inima acelui judecător; căci nu-mi stă în caracter să port pică unora, pe temeiuri personale. Nu-i port pică nici judecătorului Jeffreys. Ar trebui, dar nu-i port pică. Asta dovedeşte că strămoşii mei de pe vremea lui Iacob II îl priveau cu indiferenţă; nu ştiu de ce, n-am fost niciodată în stare să pricep de ce; dar e clar că asta dovedeşte. De asemenea am nutrit întotdeauna simpatie pentru Satan. De bună seamă că e un sentiment ancestral – îl am în sânge, fiindcă n-aş fi putut să-l născocesc singur.

        Iată deci că, potrivit mărturiei instinctului, întărite prin declaraţiile Clemensilor care pretind c-au cercetat documentele, m-am simţit întotdeauna obligat să cred că Geoffrey Clement, fabricantul de martiri, mi-a fost strămoş, şi să-l privesc cu simpatie, ba chiar cu mândrie. Asta n-a avut un efect bun asupra mea, căci m-a făcut să mă umflu în pene, iar vanitatea e un cusur. Ea m-a făcut să mă consider superior unor oameni mai puţin norocoşi cu strămoşii lor decât mine şi m-a împins să le dau uneori peste nas, spunându-le, de faţă cu lumea, nişte lucruri jignitoare. [.]

        Maică-mea era o Lambton – dar numele era scris cu p, căci unii dintre Lambtonii americani nu prea ştiau să scrie corect în vremurile de demult, astfel încât numele a avut de suferit în mâinile lor, devenind Lampton. Ea s-a căsătorit cu tatăl meu la Lexington, în 1823, când avea douăzeci de ani, iar el douăzeci şi patru. Niciunul nu era excesiv de bogat. Maică-mea i-a adus ca zestre doi sau trei negri, dar nimic altceva, cred. S-au mutat la Jamestown, un sat pierdut în munţii din răsăritul statului Tennessee. Acolo li s-a născut prima recoltă de copii, dar întrucât eu aveam să fiu dintr-o recoltă mai târzie, nu-mi amintesc nimic despre prima. Eu, unul, am fost amânat – amânat pentru Missouri. Missouri era un stat nou şi necunoscut, şi avea nevoie de atracţii. Cred că fratele meu mai mare, Orion, şi surorile mele Pamela şi Margaret, ca şi fratele meu Benjamin s-au născut în Jamestown. Poate că au fost şi alţi copii, dar nu sunt sigur. Cătunul acela a crescut mult prin sosirea părinţilor mei. Se spera că vor rămâne în sat şi că, astfel, acesta se va transforma într-un oraş. Presupunerea că vor rămâne a determinat o înviorare a economiei; dar după un timp ei plecară şi atunci preţurile se prăbuşiră. Abia peste mulţi ani avea satul să înceapă iar a se ridica. Am scris despre Jamestown în Epoca aurită, dar am scris din auzite, nu din propria mea experienţă.

        4 Se pare că avea o suprafaţă de peste 100000 acri. (M. T. în 1906).

        Taică-meu a lăsat moştenire o moşie frumoasă în regiunea din jurul Jamestownului – o moşie de vreo 75000 de acri4. La moartea lui, în 1847, o stăpânea de vreo douăzeci de ani. Impozitele erau o nimica toată (cinci dolari pe an, pentru toată moşia), iar el le plătise regulat, păstrându-şi astfel titlul de proprietar. Ne tot spunea că pământul acesta nu avea preţ în timpul vieţii sale, dar că într-o bună zi va deveni o comoară pentru copiii săi. Pământul conţinea cărbune, aramă, fier şi cherestea; potrivit tatălui meu, drumul de fier avea să ajungă cu timpul acolo, şi atunci moşia va fi o proprietate adevărată, nu numai cu numele. Pământul producea, de asemenea, nişte struguri promiţători, deşi dintr-o viţă sălbatică; tata îi trimisese câteva mostre lui Nicholas Longworth din Cincinnati, pentru a-i afla părerea, iar domnul Longworth spusese că strugurii tatei vor da un vin la fel de bun ca şi cel obţinut din strugurii de soiul Catawba. Pământul conţinea toate aceste bogăţii, plus petrol, ceea ce tata nu ştia, şi chiar dacă ar fi ştiut tot nu s-ar fi sinchisit, în epoca aceea de demult. Petrolul avea să fie descoperit abia prin 1895. Tare aş vrea să stăpânesc astăzi5 vreo doi acri din pământul acela, căci n-aş mai fi nevoit să-mi câştig existenţa scriind autobiografii. Îndemnul rostit de taică-meu pe patul morţii a fost: „Păstraţi pământul şi aşteptaţi -nimic să nu vă facă să-l înstrăinaţi!” Vărul preferat al maică-mi, James I.ampton, care apare în Epoca aurită sub numele de colonelul Sellers, spunea întotdeauna cu un entuziasm febril despre această moşie: „Ascunde milioane-milioane!” E adevărat că spunea asta în legătură cu orice – şi se înşela întotdeauna, dar în cazul de faţă nu a greşit; ceea ce dovedeşte că un om care umblă înarmat cu puşca prorocirilor nu trebuie niciodată să se descurajeze. Dacă îşi păstrează curajul şi trage în tot ce vede, până la urmă nimereşte el în ceva.

        Scris în 1897-1898.

        Mulţi au văzut în colonelul Sellers o ficţiune, o invenţie, o imposibilitate extravagantă, şi mi-au făcut cinstea de a-l numi o „creaţie”; dar se înşelau. Eu n-am făcut altceva decât să-l pun pe hârtie aşa cum era; nu era un personaj pe care să-l poţi exagera. Întâmplările care au părut cele mai extravagante, atât în carte, cât şi pe scenă, n-au fost născocite de mine, ci luate din viaţa lui; iar eu am fost de faţă când, s-au petrecut. Spectatorii piesei interpretate de John T. Raymond mureau de râs la scena ospăţului cu napi; dar, oricât de extravagantă ar fi fost scena, ea era fidelă realităţii până în cele mai mici detalii absurde. Întâmplarea s-a petrecut în casa lui Lampton, iar eu am fost de faţă; de fapt, eu însumi am fost musafirul care a mâncat napii. Jucată de un mare actor, această scenă penibilă ar fi umplut de lacrimi ochii oricărui spectator, făcându-l în acelaşi timp să se prăpădească de râs. Dar Raymond era un actor mare doar în caracterizarea hazlie a unui personaj. În această privinţă era superb, era admirabil – într-un cuvânt era mare; în toate celelalte era un pigmeu. Adevăratul colonel Sellers, aşa cum l-am cunoscut eu în persoana lui James Lampton, era un bărbat curajos, cu un suflet frumos şi patetic, un om drept şi cinstit, cu o inimă mare, nebună şi generoasă, un om născut pentru a fi iubit; şi era iubit de toţi prietenii săi şi adorat de familie. Adorat – acesta e cuvântul. Pentru familia lui era aproape un zeu. Colonelul Sellers cel adevărat nu a apărut niciodată pe scena unui teatru. Doar jumătate din el apărea pe scenă. Raymond nu putea să interpreteze cealaltă jumătate – era peste puterile lui. Jumătatea aceea era făcută din nişte calităţi ce-i lipseau cu desăvârşire lui Raymond. Căci Raymond nu era un bărbat curajos, nici om de onoare sau cinstit; era vanitos, egoist, vulgar, ignorant şi stupid, iar în locul unde ar fi trebuit să aibă o inimă, avea un gol.

        Trăim într-o lume plină de surprize. Acestea se produc tocmai acolo unde te aştepţi mai puţin să apară. Când l-am introdus pe Sellers în carte, Charles Dudley Warner, colaboratorul meu, a propus să schimbăm numele de botez al lui Sellers. Cu zece ani înainte, într-un colţ depărtat din Vest, întâlnise un om cu numele de Eschol Sellers şi numele Eschol i se părea potrivit pentru Sellers-ul nostru, deoarece era straniu, bizar şi aşa mai departe. Ideea nu-mi displăcea, dar l-am prevenit că omul acela ar putea să apară şi să ridice obiecţii. Warner m-a asigurat că aşa ceva era cu neputinţă, că individul murise, desigur, între timp şi că, mort sau viu, numele lui ne trebuia: era exact numele de care aveam nevoie şi nu ne puteam lipsi de el. Drept care am operat schimbarea. Individul cunoscut de Warner era un fermier modest şi sărac. La o săptămână după apariţia cărţii, un domn cu maniere elegante şi podoabe ducale, educat desigur într-un colegiu, a sosit la Hartford într-o stare de spirit morocănoasă şi cu privirile însufleţite de dorinţa de a intenta un proces de calomnie: se numea Eschol Sellers! Nu auzise niciodată de celălalt Eschol. Planul acestui aristocrat jignit era destul de net şi de comercial: editura trebuia să suprime tirajul tipărit şi să schimbe numele personajului; în caz contrar, ne-ar fi dat în judecată, cerând o despăgubire de 10000 de dolari! Individul a obţinut promisiunea editurii şi multe scuze, iar noi am schimbat numele, care-a redevenit Mulberry Sellers. Se pare că în lumea asta se poate întâmpla orice;până şi existenţa a doi oameni străini unul de celălalt, dar blagosloviţi cu acelaşi nume imposibil de Eschol Sellers e un lucru posibil.

        6 George Washington Cable (1844-1925), prozator american, autor al unor povestiri pitoreşti despre lumea din Louisiana de altădată.

        James Lampton a plutit toată viaţa în ceaţa colorată a unor vise grandioase, şi a murit până la urmă fără să-şi fi văzut măcar unul împlinit. L-am întâlnit ultima oară în 1884, douăzeci şi şase de ani după ce fusesem ospătat în casa lui cu napi cruzi, pe care-i dădusem pe gât cu ajutorul unei găleţi cu apă. Ajunsese om bătrân, cu părul alb, dar mi-a vorbit în acelaşi mod ceţos despre viaţa lui de odinioară – continua să o trăiască în toate amănuntele; nimic nu lipsea, nici strălucirea bucuriei din ochii lui, nici speranţa uriaşă din inimă, nici vorba convingătoare, nici imaginaţia născătoare de miracole. Şi, până să fac eu o mişcare, el îşi şi frecă lampa lui Aladin, punându-mi sub ochi comorile tainice ale inimii. Mi-am spus atunci în gând: „Nu l-am exagerat nici cu o iotă, l-am zugrăvit întocmai aşa cum era, şi a rămas la fel şi astăzi. Cable6 îl va recunoaşte.” L-am rugat să mă scuze o clipă şi m-am dus în odaia alăturată, unde se afla Cable. Eu şi cu Cable cutreieram Statele Unite într-un turneu de conferinţe. I-am zis lui Cable: „O să las uşa deschisă, ca să poţi asculta ce vorbim. E acolo un tip care-o să te intereseze.”

        M-am întors în odaia mea şi l-am întrebat pe Lampton cu ce se îndeletniceşte. El a început prin a-mi vorbi despre o „mică afacere” pe care-o iniţiase la New Mexico, prin fiul său; „o afacere mititică – o nimica toată – ia, acolo, ca sa mă distrez un pic şi ca să nu-mi las capitalul să lenevească, dar mai ales ca să-l fac pe băiat să se dezvolte, da, să se dezvolte. Roata norocului se învârteşte mereu; s-ar putea ca într-o bună zi băiatul să fie nevoit să muncească pentru a-şi câştiga existenţa – da, asemenea lucruri stranii s-au mai văzut în lumea asta. Dar îţi repet că-i o afacere mică, o nimica toată.”

        Şi aşa şi părea să fie, la început. Dar sub mâinile lui dibace afacerea asta crescu, înflori şi se întinse, întrecând orice închipuire. După o jumătate de ceas, îşi sfârşi vorba – îşi sfârşi vorba cu o remarcă rostită pe un ton adorabil de lânced:

        — Da, e o bagatelă, aşa cum sunt afacerile în zilele noastre – o bagatelă, dar amuzantă. Te ajută să-ţi treacă timpul. Băiatul îşi face gânduri mari în legătură cu ea, dar e tânăr, ştii, şi plin de fantezie; îi lipseşte experienţa, care vine din mânuirea unor afaceri mari şi care domoleşte imaginaţia şi perfecţionează judecata. Presupun că-i o afacere de două milioane, poate trei, dar nu mai mult, cred; totuşi, pentru un băiat care abia păşeşte în viaţă, nu e rău. N-aş vrea să facă avere – are timp mai târziu. Ar putea să i se urce la cap dacă ar face-o în această etapă a vieţii şi i-ar dăuna în multe privinţe.

        Pe urmă, mi-a spus că şi-a uitat portofelul pe masa din sufrageria de-acasă şi că, întrucât băncile sunt acum închise, el.

        L-am întrerupt şi l-am poftit să ne facă, mie şi lui Cable, onoarea de a fi prezent la conferinţa noastră, împreună cu toţi ceilalţi prieteni dispuşi să ne-asculte. A acceptat invitaţia. Şi mi-a mulţumit aşa cum ne-ar fi mulţumit un prinţ pentru favoarea ce ne-o făcea. Motivul pentru care nu l-am lăsat să-miţină un discurs despre biletele de intrare era că-mi dădeam seama că-mi va cere să-l păsuiesc până a doua zi; şi ştiam că, dacă s-ar fi socotit dator să mi le plătească, ar fi fost în stare să-şi amaneteze şi hainele de pe el. După ce-am mai stat niţel de vorbă, mi-a strâns mâna cu putere şi afecţiune, şi a plecat. Cable şi-a vârât capul pe uşă, spunându-mi:

        — Era colonelul Sellers!

        [.] Tata a cumpărat imensa suprafaţă de 100000 de acri dintr-o dată. Întregul teren trebuie să-l fi costat în jur de patru sute de dolari. Era o sumă mare pentru zilele acelea – cel puţin aşa era considerată în pădurile de pini şi-n tihărăile Munţilor Cumberland din districtul Fentress, din răsăritul statului Tennessee. Când taică-meu a achitat suma aceea mare şi a ieşit în pragul judecătoriei din Jamestown, s-a oprit locului şi a spus privind spre întinsa lui moşie:

        — Orice mi s-ar întâmpla, urmaşii mei sunt la adăpost de-aci înainte. Nu voi apuca ziua când pământurile astea vor da aur şi argint, dar copiii mei o vor apuca.

        Şi astfel, însufleţit de cele mai bune intenţii faţă de noi, tata ne-a pus pe umeri blestemul greu al iluziilor de îmbogăţire. Şi a intrat în mormânt, convins că ne făcuse un mare bine. Se înşela amarnic, dar din fericire n-a ştiut asta niciodată.

        — Terenul ăsta, mai spunea el, e bogat în minereu de fier şi în alte minereuri. Pe mii de acri găseşti cel mai fin lemn de pin galben din America şi-l poţi plutări pe râul Obeds la vale până-n Cumberland, apoi pe Cumberland până-n Ohio, iar de pe Ohio pe Mississippi, de unde poţi expedia lemnul în orice localitate e nevoie. Pădurile astea vor produce cantităţi nesfârşite de răşină, gudron şi terebentină. Terenul e prielnic şi viţei de vie – nu găseşti nicăieri în America viţă sălbatică sau de cultură, care să dea struguri ca ăştia care cresc sălbatici pe-aici. Mai sunt şi păşuni, şi lanuri de porumb şi de grâu, şi locuri bune pentru cultura cartofului, şi tot felul de copaci – terenul ăsta conţine în el, şi pe el, tot ceea ce poate da preţ pământului. Statele Unite au paisprezece milioane de locuitori; populaţia lor a crescut cu unsprezece milioane în patruzeci de ani şi va creşte şi mai repede de aci înainte. Copiii mei vor apuca ziua când imigranţii îşi vor croi drum până-n districtul Fentress din Tennessee, şi atunci, cu 100000 de acri de pământ excelent în stăpânirea lor, vor deveni fabulos de bogaţi!

        Tot ce spunea tatăl meu în legătură cu posibilităţile acelui pământ era perfect adevărat; ar fi putut să adauge, cu aceeaşi îndreptăţire, că pământul conţinea zăcăminte inepuizabile de cărbune, dar probabil că ştia foarte puţin despre acest articol, căci nevinovaţii locuitori din Tennessee nu erau obişnuiţi să scormonească pământul pentru a găsi combustibil. Taică-meu ar fi putut să adauge la lista meritelor acelui teren că se afla la o distanţă de numai o sută de mile de Knoxville, taman pe locul prin care avea să treacă viitoarea cale ferată pornită din Cincinnati spre miazăzi. El, însă, nu văzuse în viaţa lui o cale ferată şi probabil că nici n-auzise de aşa ceva. Oricât de curios ar putea să pară, auexistat în apropiere de Jamestown nişte oameni care, până-n 1860, n-auziseră niciodată de tren şi nu puteau fi convinşi să creadă în existenţa vaselor cu aburi. În districtul Fentress oamenii trăiesc încă în vremea lui Washington. O venerabilă doamnă din localitate spunea despre fiul ei:

        — Jim s-a întors din Kentucky şi-a adus de-acolo o fată amorezată lulea de el. Să vezi însă ce idei noi le trec prin cap şi vor să ni le vâre şi nouă pe gât! O cabană de lemn nu-i destul de bună pentru dumnealor – nu! Şi-au căptuşit pereţii cu nu-ş-ce scârboşenie, de-i zice „plasterină”, şi care cică le place la nebunie bogătaşilor din Kentucky!

        Fratele meu mai mare avea patru sau cinci ani în momentul când taică-meu a cumpărat pământul acela, iar soră-mea mai mare era copil de ţâţă. Ceilalţi copii – adică grosul familiei – au venit după aceea, născându-se la diferite intervale în decursul următorilor zece ani. Patru ani după marea achiziţie s-a produs crahul financiar din 1834, a cărui furtună a măturat şi averea tatălui meu. De unde fusese respectat şi pizmuit în calitate de cel mai bogat cetăţean al districtului Fentress – căci pe lângă întinsele lui moşii dispunea, pe cât spunea lumea, de minimum trei mii cinci sute de dolari – iată că într-o dimineaţă s-a trezit redus la mai puţin de un sfert din acea sumă. Era un om mândru, taciturn şi auster, nu o persoană capabilă să rămână în decorul măreţiei sale spulberate, pentru a deveni ţinta compătimirii obşteşti. Adunându-şi familia şi catrafusele, a pornit-o la drum şi a pribegit zile-ntregi prin pustietăţi, către ceea ce se numea pe atunci „Vestul îndepărtat”, şi în cele din urmă şi-a înălţat cortul în târguşorul Florida din Missouri. A ţinut prăvălie acolo vreme de mai mulţi ani, dar n-a avut alt noroc decât că m-am născut eu. La un moment dat s-a mutat în Hannibal, unde a propăşit oarecum, ajungând chiar să fie numit judecător de pace şi ales secretar al tribunalului, când a primit somaţia de la care nici un om nu poate da înapoi. În primii ani ai şederii sale la Hannibal îi mersese binişor pentru acea epocă, dar nenorocul îl mai jumulise o dată. Îi făcuse unui anume Ira Stout serviciul prietenesc de a se pune chezaş pentru el, iar Ira se folosise cu bună ştiinţă de avantajul unei noi legi privitoare la falimente şi încetase plăţile – faptă ce avea să-i îngăduie să trăiască uşor şi confortabil până la moarte, dar care avea să-l ruineze pe taică-meu, trimiţându-l sărac în mormânt şi osândindu-i urmaşii la o îndelungă şi descurajantă luptă pentru existenţă. Dar taică-meu se lumina la faţă şi-şi recăpăta curajul chiar pe patu-i de moarte când se gândea la pământul din Tennessee. Spunea atunci că acesta ne va face în curând bogaţi şi fericiţi. În credinţa asta a şi murit.

        Şi într-adevăr, ne-am îndreptat privirile spre Tennessee. În toate peregrinările şi în toate vicisitudinile vieţii noastre, priveam într-acolo, chiar de peste mări şi ţări, pătrunşi de speranţa întemeiată pe o veche obişnuinţă şi pe o credinţă dintre cele care se ridică şi cad, dar nu mor niciodată.

        După moartea tatălui meu, ne-am reorganizat economia domestică, însă pe o bază provizorie, intenţionând s-o aşezăm pe temelii durabile abia după vânzarea pământului din Tennessee. Fratele meu a împrumutat cinci sute de dolari şi şi-a cumpărat o gazetă săptămânală lipsită de orice valoare, socotind,ca noi toţi de altfel, că n-are rost să se ocupe de ceva serios înainte de a vinde pământul şi a întreprinde o treabă inteligentă. Am luat cu chirie o casă spaţioasă la început, dar spre dezamăgirea noastră n-am putut vinde moşia (unuia care ar fi vrut să cumpere doar o parte din ea şi căruia, după multe tocmeli, ne-am decis să-i vindem ori totul, ori nimic), aşa că am fost nevoiţi să ne mutăm într-o locuinţa mai puţin costisitoare.

        După cum spuneam, terenul acela întins din Tennessee fusese păstrat intact de taică-meu vreme de douăzeci de ani. La moartea lui, în 1847, am început să-l gospodărim noi înşine. Patruzeci de ani mai târziu n-avea să mai rămână din terenul gospodărit de noi decât o suprafaţă de 10000 de acri, deşi de pe urma vânzării restului nu ne alesesem cu nimic vrednic de luare aminte. În 1887 – sau poate ceva mai înainte – s-au dus şi ultimii 10000 de acri. Fratele meu a găsit atunci ocazia de a-i vinde în schimbul unei case şi al unui petec de pământ în orăşelul Corry, din regiunea petroliferă a Pennsylvaniei. Prin 1894, avea să vândă această proprietate pentru suma de două sute cincizeci de dolari. Aşa s-a dus pe apa sâmbetei moşia din Tennessee.

        Nu-mi amintesc ca din investiţia înţeleaptă făcută de taică-meu să mai fi ieşit măcar un gologan, în afară de suma pomenită. Ba nu, am uitat un amănunt. Terenul acela mi-a oferit cadrul pentru o carte şi pentru personajul ei, colonelul Sellers. Partea mea din acea carte mi-a adus un câştig de 70000 sau 80000 de dolari – cam câte un dolar pentru fiecare acru de pământ. Ce ciudat! Deşi n-am fost pe lume când taică-meu a făcut investiţia, şi deci nu-l pot suspecta de vreo intenţie de părtinire, totuşi am fost singurul membru al familiei care-a profitat vreodată de pe urma ei. Voi mai avea prilejul de a pomeni de moşie, care ne-a influenţat viaţa într-un fel sau altul, în decurs de mai bine de-o generaţie. Ori de câte ori orizontul ni se întuneca, pământul acela se înălţa sub ochii noştri şi, întinzând o mână dătătoare de speranţă – mâna colonelului Sellers – ne ridica moralul, spunându-ne parcă: „Nu vă temeţi – aveţi încredere în mine şi aşteptaţi.”

        Ne-a ţinut plini de speranţă timp de patruzeci de ani, după care ne-a părăsit. Ne adormise energiile şi făcuse din noi nişte vizionari – visători şi indolenţi. Ne aşteptam mereu să devenim bogaţi – la anul – aşa că n-avea rost să muncim. E bine să-ţi începi viaţa sărac; e bine să-ţi începi viaţa bogat – şi într-un caz şi în celălalt e ceva sănătos; dar a-ţi începe viaţa sărac, însă bogat în perspectivă! Nici un om care nu a trecut prin asta nu-şi poate închipui ce blestem înseamnă!

        Când a murit, în octombrie 1890, maică-mea aproape că împlinise 88 de ani, o vârstă impunătoare, remarcabilă încununare a luptei cu viaţa, pentru o femeie care, la patruzeci, era atât de şubredă la trup, încât trecea drept o invalidă cu prea puţine zile de trăit. Am cunoscut-o îndeaproape în primii mei douăzeci şi cinci de ani de viaţă, dar după aceea am văzut-o doar la intervale rare, fiindcă locuiam la o distanţă de multe zile. Nu-mi propun să scriu, ci numai să vorbesc despre ea; nu-mi propun să-i reconstitui biografia, ci doar să dau extrase pilduitoare din ea – ca să zic aşa, să arunc lumini de reflector asupra caracterului ei, nu să-i dezvălui cariera la lumina unui alai de torţe. Ladrept vorbind, n-a avut nici un fel de carieră; a avut însă caracter, un caracter frumos, original şi simpatic.

        7 Scris în 1890.

        Ce devin numeroasele fotografii pe care mintea noastră le face semenilor cu care venim în contact? Din milioanele pe care aparatul meu mintal le va fi făcut acestui prieten dintâi şi cel mai intim, rămâne o singură fotografie clară şi cu contururi precise; e veche de patruzeci şi şapte de ani – pe atunci maică-mea avea deci patruzeci de ani, iar eu aveam opt7. Mă ţinea de mână şi stăteam amândoi în genunchi lângă patul fratelui meu mort, al fratelui meu cu doi ani mai în vârstă decât mine; pe obraji îi curgeau şiroaie de lacrimi şi suspina. Semnul acela mut de durere era poate ceva nou pentru mine, dacă m-a impresionat atâta – e o impresie ce s-a păstrat odată cu fotografia, la a cărei intensitate a contribuit din plin. Mama avea un trup firav şi gingaş, dar o inimă mare – atât de mare, încât cuprindea cu dărnicie necazurile şi bucuriile tuturor. Principala deosebire dintre ea şi ceilalţi oameni pe care i-am cunoscut, o deosebire remarcabilă, mi se pare următoarea: ceilalţi simţeau un interes puternic pentru câteva lucruri, pe când ea a nutrit, până-n ultima clipă, un interes puternic pentru întreaga lume, pentru toate lucrurile şi fiinţele ei. Nu a arătat niciodată o jumătate de interes oamenilor sau lucrurilor, sau un interes capabil să tragă o linie despărţitoare faţă de alte lucruri şi fiinţe, privite cu indiferenţă. Invalidul care manifestă un interes puternic şi indestructibil pentru orice şi oricine în afară de el însuşi şi care nu cunoaşte şi nu concepe măcar o clipă de plictiseală e un duşman formidabil al bolii şi o fiinţă greu de biruit. Sunt sigur că tocmai această trăsătură a caracterului ei a făcut-o pe mama să trăiască până la aproape nouăzeci de ani.

        Interesul pe care-l arăta oamenilor şi altor dobitoace era cald, personal, prietenos. Găsea întotdeauna câte ceva de scuzat şi mai ales de iubit, până şi la cele mai rele fiinţe – chiar dacă punea de la ea. Era aliata şi prietena firească a celor lipsiţi de prieteni. Se spunea că, deşi prezbiteriană, s-ar fi putut lăsa amăgită să pună o vorbă bună pentru însuşi Diavolul, încercarea a fost făcută. Conspiratorii au început să-l hulească pe Satan; unul după altul îşi adăugau insulta, reproşul amar, critica necruţătoare, până când victima păcălelii a căzut în capcană, fără să bănuiască nimic. Maică-mea recunoştea că criticile sunt întemeiate, că Satan este cu adevărat ticălos şi pierdut, întocmai cum spuseseră oamenii aceia; dar putea oare cineva să pretindă că Satan fusese tratat într-un mod echitabil? Un păcătos e un păcătos, iar Satan este un simplu păcătos, ca şi ceilalţi. Ce anume îi poate salva pe ceilalţi? Doar propriile lor strădanii? Nu – căci în felul ăsta n-ar putea nimeni să se mântuie. La slabele lor eforturi se adaugă puternicul sprijin al credincioşilor, ale căror rugăciuni fierbinţi şi patetice se înalţă zilnic din toate bisericile creştinătăţii şi din nenumărate inimi compătimitoare. Dar pentru Satan cine se roagă? Cine oare a vădit, în decurs de optsprezece veacuri, destulă omenie ca să se roage pentru singurul păcătos care avea cel mai mult nevoie de-aşa ceva, pentru singurul nostru semen şi frate care avea cel mai mult nevoie de un prieten, fiindcă n-avea niciunul, pentru singurul păcătos dintre noi care avea dreptul, limpede şisuprem, la rugăciunile diurne şi nocturne ale fiecărui creştin, pentru simplul şi inatacabilul motiv că nevoia lui de rugăciuni era cea dintâi şi cea mai mare nevoie dintre toate, deoarece era supremul păcătos?

        Această prietenă a lui Satan era o fiinţă cât se poate de blândă, iar patosul – un patos nestudiat şi inconştient era graiul ei natal. Când mila sau indignarea îi erau zgândărite de vreo jignire sau vătămare adusă unei fiinţe lipsite de apărare, devenea persoana cea mai elocventă pe care mi-a fost dat vreodată s-o aud vorbind. Era o elocinţă rareori înflăcărată ori violentă, ci mai adesea blajină, compătimitoare, persuasivă, rugătoare şi atât de emoţionantă, încât de multe ori reuşea să câştige elogiul splendid al lacrimilor chiar din partea celor mai refractari. Ori de câte ori vreun om sau vreun animal era asuprit, temerile proprii sexului şi trupului ei firav se retrăgeau, iar însuşirile ostăşeşti ieşeau prompt la iveală. Într-o zi am văzut în satul nostru cum un corsican, un diavol împieliţat care era spaima satului, îşi fugărea fiica sub ochii speriaţi ai unor bărbaţi în toată firea, zbierând c-o să rupă pe ea funia groasă pe care-o ţinea în mână. Maică-mea a deschis larg uşa casei noastre ca să intre fata, iar apoi, în loc s-o închidă şi s-o zăvorască, a rămas în prag, întinzându-şi braţele în chip de barieră. Individul a început s-o înjure şi s-o ameninţe cu funia aceea, dar ea nu s-a clintit şi n-a trădat nici un semn de spaimă; a stat în prag, dreaptă şi mândră, făcându-l de două parale şi sfidându-l cu nişte vorbe care nu puteau fi auzite de oamenii din mijlocul străzii, ci numai de conştiinţa adormită a individului; acesta a sfârşit prin a-i cere iertare şi, dându-i funia, i-a spus (folosind o expresie tare) că-i cea mai curajoasă femeie pe care-a văzut-o vreodată; şi s-a dus în drumul lui, fără să mai scoată un cuvânt, şi n-a mai necăjit-o nici după aceea. Ba au rămas chiar prieteni după această întâmplare, fiindcă găsise în maică-mea un om de care simţea de mult nevoie – cineva care să nu se teamă de el.

        Într-o zi maică-mea, umblând pe o stradă din St. Louis, l-a luat prin surprindere pe-un căruţaş voinic care-şi bătea calul cu codirişca biciului drept în cap: i-a smuls biciul din mâini şi a început să-i vorbească atât de convingător despre bietul cal, încât omul a sfârşit prin a bâigui că el însuşi era de vină; ba a mai făcut şi o promisiune, pe care fireşte nu o putea împlini, deoarece nu-i stătea în fire aşa ceva, şi anume că nu-şi va mai maltrata niciodată calul.

        Asemenea intervenţii în favoarea unor animale prigonite au fost lucru obişnuit pentru ea, toată viaţa; şi pesemne că purtarea îi era lipsită de agresivitate, iar intenţiile bune erau străvezii, căci îşi atingea întotdeauna scopul, ba se mai alegea şi cu complimente, şi adesea chiar cu aplauzele prieteneşti ale inamicului. Întreaga seminţie a vietăţilor necuvântătoare avea într-însa un prieten. După nu ştiu ce semn subtil, hărţuitul, murdarul şi discreditatul motan o recunoştea dintr-o privire ca apărătoare şi ca gazdă înnăscută a neamului său, şi o urma până acasă. Instinctul lui nu greşea, căci în casa ei era la fel de binevenit ca fiul risipitor. Prin 1845 aveam nouăsprezece pisici. Şi niciuna din ele n-avea caracter, niciuna n-avea vreun alt merit în afară de meritul ieftin şi mult trâmbiţat al nefericirii. Pisicile erau o povară greapentru noi toţi -inclusiv pentru maică-mea – dar fiind nişte fiinţe nefericite, trebuiau neapărat să rămână la noi. Totuşi, mai bine pisicile decât nici o lighioană; copiii au nevoie de animale. Nouă însă nu ni se permitea să ţinem animale închise în cuşti. O fiinţă închisă în cuşcă, o, nici nu putea fi vorba să avem aşa ceva – maică-mea n-ar fi îngăduit să lipsim de libertate nici măcar un şobolan!

        În târguşorul Hannibal din Missouri, unde am copilărit, toţi oamenii erau săraci, dar nu ştiau, şi toţi o duceau bine, dar n-aveau habar. Existau şi categorii sociale -oameni de familie bună, oameni din familii greu de clasat şi oameni fără familie. Toţi se cunoşteau între ei şi erau amabili unii cu alţii şi nimeni nu-şi dădea aere; totuşi, graniţele de clasă erau trasate destul de clar, iar viaţa socială şi familială a fiecărei clase se limita la clasa respectivă. Era o mică democraţie, plină de libertate, egalitate şi spiritul zilei de 4 iulie – da, şi într-un mod foarte sincer; totuşi simţeai pecetea aristocraţiei prezentă. Era acolo şi nimeni nu era contrariat de existenţa ei, după cum nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că prezenţa ei e o contradicţie.

        Presupun că această stare de lucruri se datora în primul rând faptului că locuitorii târguşorului veniseră din statele sclavagiste şi continuau să întreţină instituţia sclaviei în noua lor reşedinţă. Deşi, prin firea-i generoasă şi prin simţămintele-i liberale, maică-mea nu era o aristocrată, avea în sânge aristocraţia. Puţini ştiau acest lucru şi cred că era mai degrabă un instinct decât un principiu. De aceea, manifestarea lui exterioară era de obicei rezultatul unei întâmplări, niciodată al unei intenţii deliberate. Eu, însă, cunoşteam acest punct slab. Ştiam că maică-mea era mândră în sinea ei că Lambtonii, actualmente conţi de Durham, ocupaseră timp de nouă sute de ani pământurile familiei, că erau stăpânii feudali ai Castelului Lambton şi că deţinuseră înaltul rang de strămoşi ai ei încă de pe vremea când cuceritorii normanzi descălecaseră în Anglia. Eu îi replicam – dar cu băgare de seamă şi pe ocolite, fiindcă trebuia să fii prudent când călcai pe acel teren sacru şi să nu ţopăi prea tare – îi replicam că nu-i cine ştie ce scofală să ocupi timp de nouă sute de ani un petec de pământ cu ajutorul unei moşteniri; orice om, fie el inteligent sau nu, ar fi în stare; de aceea, moştenirea era prilej de mândrie, numai moştenirea şi nimic altceva; aşa că ea, maică-mea, descindea dintr-o moştenire şi ar fi putut la fel de bine să găsească un temei de mândrie în afirmaţia că descinde dintr-o ipotecă. Pe când ascendenţa mea era altceva, ceva superior, deoarece avea un element în plus, şi anume un strămoş – un Clemens care făcuse efectiv ceva, o faptă foarte lăudabilă pentru el şi capabilă să mă satisfacă pe mine: fusese membru al tribunalului care-l judecase pe Carol I şi-l dăduse pe mâna călăului.

        În aparenţă toate astea erau nişte fleacuri, dar ascundeau un fond serios. Aveam un foarte mare respect pentru strămoşul acela, un respect care cu timpul avea să sporească, nu să se micşoreze. Strămoşul meu a făcut ce-a putut ca să reducă lista impostorilor încoronaţi de pe vremea lui. Totuşi, pot spune despre mama că n-am auzit-o niciodată pomenind de ascendenţa ei nobiliară în prezenţa vreunei persoane care să nu facă parte din familie – căciavea mult bun simţ americănesc. Altceva era însă cu ceilalţi Lamptoni pe care i-am cunoscut. Colonelul Sellers era un Lampton şi o rudă destul de apropiată a mamei; pe când trăia, bietul de el, unul din primele lucruri pe care un străin le auzea ieşind din gura lui era o aluzie la „întemeietorul familiei noastre”, aluzie trântită cu o dezinvoltură studiată, care era sub orice critică dacă o priveai ca operă de artă. Fireşte, ea suscita întrebări – tocmai asta şi urmărea, să le suscite. Urma atunci întreaga poveste, dezastruoasa poveste a moştenitorului Lampton care venise în această ţară cu vreo sută cincizeci de ani în urmă, scârbit de aristocraţia ereditară şi de pretenţiile-i nesăbuite, şi care se însurase şi se izolase de lume într-un fund de ţară, unde se apucase să zămislească strămoşi ai viitorilor pretendenţi americani, în timp ce acasă la el, în Anglia, era dat mort, iar titlurile şi moşiile lui încăpeau pe mâna fratelui său mai mic, un uzurpator, vinovat personal de existenţa uzurpatorilor perfizi şi inatacabili din zilele noastre. Colonelul vorbea întotdeauna cu o deferenţă studiată şi curtenitoare despre pretendentul din vremea lui – un văr de-al doilea pe care-l numea, cât se poate de serios, „contele”.

        „Contele” acesta era un om capabil, şi ar fi putut desigur să realizeze ceva în viaţă, dacă n-ar fi avut ghinionul unei obârşii atât de nefericite. Era un kentuckian bine intenţionat, dar n-avea bani şi nici timp ca să-i câştige, deoarece îşi irosea tot timpul încercând să ne stoarcă mie şi altor membri ai tribului fonduri menite să-i îngăduie a-şi susţine pretenţiile în Camera Lorzilor. Avea toate documentele, toate dovezile şi ştia că poate să câştige. Aşa şi-a irosit toată viaţa, ca-n vis, trăind mereu în sărăcie, ba uneori într-o adevărată mizerie, şi până la urmă a murit departe de casă, într-un spital, pentru a fi înmormântat de nişte străini care nu ştiau că-i „conte”, fiindcă nici n-avea aerul să fie. Nefericitul acela obişnuia să-şi semneze scrisorile „Durham”; în unele din cele pe care mi le-a trimis, mă mustra că votez cu partidul republican, zi-cându-mi că e o atitudine nearistocratică şi, în consecinţă, ne-Lamptoniană. La un moment dat am primit şi o scrisoare de la un virginian fanatic, descendent al celeilalte ramuri a famil iei mele, care mă făcea cu ou şi cu oţet pentru acelaşi vot, sub motivul că partidul republican e un partid aristocratic şi că nu se cădea ca descendentul unui regicid să se amestece printre astfel de animale. Aproape că ajunsesem să-mi doresc să n-am nici un fel de strămoşi – prea îmi dădeau bătaie de cap.

        După cum spuneam, trăiam într-o comunitate sclavagistă; până în momentul când sclavia a fost desfiinţată, mama fusese în contact zilnic cu instituţia ei timp de şaizeci de ani. Dar, deşi inimoasă şi miloasă din fire, cred că nici nu-şi dădea seama că sclavia e o impostură crasă, grotescă şi lipsită de acoperire. Nu auzise niciodată vreun cuvânt de condamnare a sclaviei rostit de pe amvon, ci dimpotrivă auzise, de pe mii de amvoane, cuvinte care-o apărau şi o sanctificau; urechile îi erau familiarizate cu texte biblice care o aprobau, iar dacă existau şi texte dezaprobatoare, pastorii nu le citeau; potrivit experienţei ei, oamenii înţelepţi, buni şi pioşi erau unanimi în convingerea că sclavia e dreaptă, legitimă, sacră, pe placul Domnului, ba chiar o stare pentru care sclavul însuşi ar trebui să fie zi şi noapte recunoscător. E limpede că educaţia şimediul pot săvârşi miracole stranii. În general, sclavii noştri erau convinşi şi mulţumiţi. La fel sunt, desigur, şi sclavii mult mai inteligenţi ai unei monarhii; ei îşi adoră şi-şi aprobă stăpânii – monarhul şi nobilimea -şi nu văd nici o înjosire în faptul de a fi sclavi, sclavi nu cu numele, dar mai vrednici de dispreţ decât erau sclavii noştri negri, dacă a te supune de bunăvoie e mai josnic decât a fi sclav cu forţa, cum fără îndoială că este.

        Totuşi, în regiunea de lângă Hannibal instituţia sclaviei nu avea nimic care să trezească din somn instinctele umanitare ale oamenilor. Era o sclavie blândă, domestică, nu varianta ei brutală, practicată pe plantaţii. Actele de cruzime erau rare şi, slavă Domnului, nepopulare. Despărţirea silnică a membrilor unei familii de sclavi, pentru a fi vânduţi la diferiţi stăpâni, nu era pe placul oamenilor şi de aceea se întâmpla destul de rar, îndeosebi cu ocazia lichidării unor averi. Nu-mi amintesc să fi asistat vreodată la o licitaţie de sclavi în târguşorul acela; dar bănuiesc că de vină e faptul că asemenea licitaţii erau un spectacol obişnuit, nu unul neobişnuit, ieşit din comun. Mi-a rămas vie în amintire imaginea a vreo doisprezece bărbaţi şi femei, legaţi în lanţuri unul de celălalt, zăcând pe caldarâm, în aşteptarea corabiei ce urma să-i ducă spre un târg de sclavi din miazăzi. Sunt cele mai triste feţe pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Priveliştea unor sclavi înlănţuiţi nu putea să fie o imagine obişnuită, altfel nu mi s-ar fi întipărit în minte cu atâta forţă şi nu m-ar fi impresionat atâta.

        „Negustorul de negri” era detestat de toată lumea. Era privit ca un soi de diavol cu chip de om, care cumpăra nişte nişte biete fiinţe omeneşti şi le expedia în iad – căci plantaţiile din sud erau socotite atât de albii, cât şi de negrii noştri, un adevărat iad; era singurul nume ce li se potrivea. Dacă ameninţarea de a-l vinde „în josul fluviului” nu-l făcea pe un sclav recalcitrant să se cuminţească, nimic altceva nu-l putea cuminţi – însemna că era un caz incurabil. Ţin minte totuşi că, într-un rând, când un alb a omorât un negru pentru nu ştiu ce fleac, toată lumea s-a arătat indiferentă – faţă de sclav – deşi stăpânul lui a fost privit cu multă compătimire; fusese pasămite văduvit de un bun preţios, din pricina unui netrebnic care nici nu era în stare să-l despăgubească. [.]

        Am început să merg la şcoală cam la vârsta de patru ani şi jumătate. În zilele acelea de demult nu existau în Missouri şcoli publice, ci numai şcoli particulare – la Hannibal erau două; ca să fii admis, trebuia să plăteşti o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săptămână, deşi plata se făcea pe apucate. Doamna Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o bojdeucă de bârne, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Domnul Sam Cross îi învăţa pe copiii mai măricei într-o şandrama de scânduri, cocoţată pe deal. Pe mine m-au dat la şcoala doamnei Horr şi-mi amintesc de prima mea zi de şcoală în bojdeuca aceea, de parc-ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de-atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întâmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, fiindcă pedeapsa pentru recidivă e bătaia. Totuşi, am greşit din nou, iar doamna Horr mi-a poruncit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am fostbucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă socoteam că-s mai în măsură decât oricare altul să aleg o nuia potrivită pentru acea ocazie.

        Am găsit în noroi o surcea dintr-o doagă veche, de stejar, lată de două degete, groasă de-un sfert de deget şi îndoită uşor la un capăt. Mai erau pe-acolo şi alte surcele, mult mai bune, dar am ales-o tocmai pe asta, deşi era putredă, şi i-am adus-o doamnei Horr. I-am înmânat-o şi am rămas în faţa ei, cu o mutră smerită şi resemnată, menită să-mi asigure simpatia şi îngăduinţa, ceea ce însă nu s-a întâmplat. Doamna Horr mi-a aruncat, mie şi surcelei, o privire lungă, dezaprobatoare, apoi m-a strigat pe numele întreg – Samuel Langhorne Clemens (îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime şi dintr-o singură suflare) – şi mi-a spus că-i este ruşine de mine. Aveam să învăţ mai târziu că atunci când un dascăl îl strigă pe-un elev pe numele lui întreg e semn de bucluc. Mi-a mai zis că are să trimită un băiat mai priceput la nuiele decât mine, şi mă cuprinde şi acum jalea când îmi amintesc câte feţe s-au luminat de speranţă că vor primi această misiune. Până la urmă, i-a încredinţat-o lui Jim Dunlap, iar când acesta s-a întors cu nuiaua aleasă, a trebuit să recunosc că era expert.

        Doamna Horr era o femeie de vârstă mijlocie, originară din Noua Anglie, crescută în obiceiurile şi principiile Noii Anglii, aşa că îşi începea întotdeauna ora cu câte o rugăciune şi cu câte un capitol din Noul Testament, pe care ni-l explica pe scurt după ce ni-l citea. O dată ne-a comentat textul „Cere şi ţi se va da”, zicându-ne că oricine se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta un lucru, poate fi sigur că rugăciunea îi va fi ascultată.

        Am fost atât de impresionat şi de încântat de posibilităţile oferite de acest îndemn, încât bănuiesc că auzeam pentru prima oară de el. Şi m-am gândit să încerc şi eu. Aveam deplină încredere în doamna Horr şi nu mă îndoiam de eficacitatea metodei. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica brutarului, venea în fiece dimineaţă la şcoală cu o bucată de turtă dulce; de obicei, o ţinea ascunsă, dar în ziua aceea, când mi-am sfârşit rugăciunea şi mi-am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta era la îndemână şi că fetiţa se uita în altă parte. Cred că în viaţa mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la o rugăciune mai mult decât m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea şi m-am convertit de îndată. Aveam nenumărate dorinţe de tot felul care până atunci nu se împliniseră niciodată, dar în clipa aceea m-am hotărât să mi le împlinesc singur, şi încă din belşug, acum când aflasem calea.

        Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte vise cu care ne legănăm în viaţă, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în târguşorul nostru; m-am rugat din inimă şi cu toată seriozitatea, dar n-a ieşit nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugăciune nu e în stare să-mi procure din nou turtă dulce şi am ajuns la încheierea că dacă un om îşi păzeşte bine bucata de turtă dulce şi nu o slăbeşte din ochi, n-are de ce să se teamă de rugăciunile cuiva.

        Ceva din felul meu de a fi şi de a mă purta o nelinişti pe maică-mea, căci mă luă deoparte şi începu să mă des-coasă cu multă grijă. De teamă să nu-iamărăsc sufletul atât de bun, n-aş fi vrut să-i dezvălui schimbarea petrecută în adâncul fiinţei mele, dar în cele din urmă i-am mărturisit, cu lacrimi în ochi, că încetasem să fiu creştin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat de ce.

        I-am răspuns că-mi dădusem seama că fusesem creştin doar de dragul câştigurilor şi că nu mai puteam suporta acest gând, prea era josnic.

        Atunci, ea m-a strâns la piept şi m-a ogoit. Din vorbele ei am priceput că dacă voi continua să simt astfel, nu voi rămâne niciodată singur.

        Mama avea multă bătaie de cap cu mine, dar cred că-i făcea plăcere. Fratele meu mai mic, Henry, care era cu doi ani mai mic decât mine, nu-i dădea nici o bătaie de cap, şi cred că bunătatea, cuminţenia şi supunerea lui atât de monotone ar fi fost o povară pentru dânsa, dacă eu nu i-aş fi oferit atâta varietate în cealaltă direcţie. Eram ca un tonic pentru ea. Nu mă gândisem la asta mai înainte, dar acum îmi dau seama. Nu ţin minte ca Henry să-mi fi făcut vreodată un rău – mie sau altcuiva – dar făcea deseori „fapte bune”, care mă costau la fel de mult. Se simţea dator să mă pârască de câte ori era cazul şi de câte ori uitam să mă pârăsc singur, şi-şi făcea foarte conştiincios datoria în această privinţă. Henry e Sid din Aventurile lui Tom Sawyer. Dar Sid nu-i chiar Henry. Henry era un băiat mult mai bun şi mai drăguţ decât a fost vreodată Sid.

        Henry e cel care i-a atras maică-mi atenţia asupra faptului că aţa cu care îmi cususe gulerul, ca să mă împiedice să mă duc la scăldat, îşi schimbase culoarea. Maică-mea n-ar fi descoperit singură schimbarea şi şi-a cam ieşit din fire când şi-a dat seama că o dovadă atât de măruntă, dar clară scăpase ochiului ei ager. Detaliul acela a făcut-o probabil să-mi dea o pedeapsă ceva mai grea decât s-ar fi cuvenit. E în firea omului să pună pe seama altuia pro-priile-i lipsuri, când le poate găsi o scuză – dar să lăsăm asta. Eu, unul, m-am răzbunat pe Henry. Oamenilor nedreptăţiţi le rămâne întotdeauna o compensaţie. Îl puneam adesea pe el să plătească – uneori anticipat, pentru o faptă pe care încă n-o făcusem. În anumite împrejurări ispita era prea mare, şi trebuia neapărat să mă asigur pentru viitor. Nu cred că am împrumutat de la maică-mea această idee, mai mult ca sigur c-am născocit-o eu însumi; e drept că în anumite ocazii mama insista asupra acestui principiu.

        Un exemplu în acest sens îl oferă incidentul cu za-harniţa spartă – nu mai ţin minte precis dacă l-am descris sau nu în Tom Sawyer. Henry nu fura niciodată zahăr; şi-l lua din zaharniţă, pe faţă. Maică-mea ştia că el n-ar fi luat niciodată zahăr pe ascuns, dar avea unele îndoieli în privinţa mea. Adică, nu îndoieli: ştia precis că aş fi fost în stare de aşa ceva. Într-o zi, când ea nu era de faţă, Henry a luat zahăr din vechea şi preţioasa zaharniţa englezească, moştenită din bătrâni, şi a izbutit s-o spargă. Mi se ivea pentru prima oară prilejul de a-l pârî şi mă simţeam nespus de bucuros. I-am spus că o să-l pârăsc, dar el nu s-a arătat tulburat. Când a intrat în încăpere şi a văzut pe podea cioburile zaharniţei, mama a rămas un minut mută. Am lăsat tăcerea să-şi facă efectul – socoteam că-l va spori pe cel urmărit de mine. Aşteptam ca mama să întrebe: „Cine-a făcut isprava?” – pentru ca să-i pot comunica apoi marea veste. Dar socoteala mea era greşită. Când a ieşit din tăcerea ei, maman-a întrebat nimic, dar m-a pocnit în cap cu degetarul, de-am simţii că mă-nfior până-n călcâie. I-am spus că-s nevinovat, aşteptându-mă s-o văd cum îi pare rău că mă pedepsise degeaba. Credeam c-o să facă un gest patetic, că-şi va exterioriza într-un fel remuşcarea. I-am spus că nu eu, ci Henry spărsese za-harniţa. Dar vestea asta n-a produs nici o senzaţie. „Nu face nimic”, mi-a răspuns ea. „Meritai scărmăneala, pentru vreo ispravă pe care-o s-o faci fără ştirea mea.”

        În afara casei era o scară care ducea spre partea din dos a primului etaj. Într-o zi, Henry a fost trimis cu-o găleată s-aducă ceva. Ştiam c-o să se întoarcă pe scara din dos, aşa că m-am dus sus şi am încuiat uşa pe dinăuntru, apoi am coborât în grădină, care tocmai fusese săpată -erau acolo o sumedenie de bulgări tari de pământ negru. M-am înarmat cu o grămadă de bulgări şi m-am aşezat la pândă. Am aşteptat ca Henry să urce scara şi să ajungă sus, pe palier, de unde nu mai putea să scape, apoi am început să-l bombardez cu bulgări; el a încercat să se apere cu găleata, dar fără prea mult succes, căci eram un ţintaş foarte bun. Auzind zgomotul făcut de bulgării ce se izbeau de şindrila acoperişului, mama a ieşit să vadă ce se întâmplă; i-am explicat că încerc să-l distrez pe Henry. Peste câteva clipe amândoi erau pe urmele mele, dar cunoşteam drumul, aşa că de data aceea am scăpat sărind peste gardul înalt. După vreo două ore, când m-am încumetat să mă întorc, nevăzând pe nimeni, mi-am spus că incidentul e închis. Dar nu era aşa. Henry mă pândea; cu o precizie neobişnuită pentru el, mi-a aruncat o piatră în cap, făcându-mi un cucui mare cât Matterhornul. M-am dus glonţ la mama ca să i-l arăt, dar ea nu s-a emoţionat prea tare. Avea, pare-se, impresia că asemenea incidente au să mă schimbe în bine cu timpul, dacă ar fi îndeajuns de numeroase. Era, deci, o problemă pur şi simplu de educaţie. Eu însă am văzut-o atunci într-o lumină mult mai sumbră.

        Acum îmi dau seama că n-a fost frumos din parte-mi să-i dau motanului leacul numit „Moartea durerilor”; n-aş mai face-o astăzi. Dar în acea epocă, a Aventurilor lui Tom Sawyer, încercam o satisfacţie mare şi sinceră văzându-l pe motan sub influenţa pomenitului leac, iar dacă faptele sunt la fel de grăitoare ca vorbele, faptele lui dovedesc că şi el arăta acelui leac un interes la fel de mare. „Moartea durerilor”, născocită de Perry Davis, era o doctorie îngrozitoare. Servitorul negru al domnului Pavey, care era un om cu judecată, dar extrem de curios, mi-a cerut să-i dau să guste din doctorie şi i-am dat. Negrul mi-a spus că, după părerea lui, era făcută din flăcările iadului.

        Era în zilele epidemiei de holeră din 1849. Locuitorii din valea fluviului Mississippi erau paralizaţi de spaimă. Cei care puteau să fugă, au fugit. Şi mulţi dintre ei au murit de frică, în toiul fugii. Frica omora trei oameni, pe când holera numai unul. Cei care nu puteau fugi, se îmbuibau cu hapuri preventive, iar maică-mea alesese pentru mine „Moartea durerilor”. Pentru ea, nu-şi făcea griji, şi evita acea doctorie preventivă. M-a pus însă să-i promit că voi lua zilnic câte o linguriţă din „Moartea durerilor”. La început intenţionasem să mă ţin de cuvânt, dar pe vremea aceea nu ştiam despre „Moartea durerilor” atât cât aveam să ştiu după prima mea experienţă cu doctoria. Mama nu se uita lasticla pe care i-o dăduse lui Henry – în Henry putea avea încredere; dar făcea zilnic câte un semn cu creionul pe eticheta de pe sticla mea şi se uita să vadă dacă nivelul lichidului mai scăzuse cu o linguriţă. Duşumeaua odăii mele era neacoperită şi avea crăpături, aşa că hrăneam crăpăturile cu „Moartea durerilor” şi rezultatele au fost cât se poate de bune – sub scânduri n-a bântuit holera.

        Într-una din aceste ocazii s-a ivit motanul, dând prietenos din coadă şi cerându-mi „Moartea durerilor”, pe care a căpătat-o; după aceea l-a apucat o criză de isterie care s-a sfârşit prin ciocnirea lui de toate mobilele din odaie şi printr-un salt pe fereastră; glastrele cu flori au fost bineînţeles răsturnate, iar când a apărut maică-mea şi a privit pe deasupra ochelarilor prăpădul, a exclamat împietrită de uimire:

        — Ce-a păţit motanul?

        Nu-mi amintesc precis ce explicaţie i-am dat, dar s-ar putea ca răspunsul din carte8 să nu fie cel adevărat.

        Ori de câte ori purtarea mea depăşea limitele cuviinţei în aşa măsură încât mama socotea că pedepsele ei erau insuficiente, îşi amâna judecata până duminică; mă trimitea, adică, la biserică duminică seara – pedeapsă uneori suportabilă, poate, dar îndeobşte nu prea, şi pe care căutam cu orice preţ s-o evit. Maică-mea nu mă credea niciodată c-am fost la biserică, decât după ce mă supunea la un examen. Mă întreba, anume, ce text se citise? Era un lucru foarte simplu, care nu-mi dădea nici o bătaie de cap. Nu trebuia să mă duc la biserică pentru a găsi un text. Mi-l alegeam singur. Treaba asta a mers straşnic, până-ntr-o zi când textul meu nu s-a potrivit cu cel indicat de un vecin care fusese la biserică. După acest incident, mama a recurs la alte metode. Nu le mai ţin minte, însă.

        Aventurile lui Tom Sawyer.

        Pe vremea aceea bărbaţii şi băieţii purtau, iarna, un fel de pelerine lungi şi negre, căptuşite cu pleduri scoţiene foarte pestriţe şi strălucitoare. Într-o seară de iarnă, când mă duceam la biserică pentru a ispăşi nu ştiu ce fărădelege săvârşită în acea săptămână, mi-am ascuns pelerina lângă poarta bisericii şi m-am dus să mă joc cu ceilalţi băieţi până la terminarea slujbei, după care m-am întors acasă. Dar, pe întuneric, mi-am pus pelerina pe dos şi, intrând în casă, am scos-o şi m-am pregătit să fac faţă examenului obişnuit. M-am descurcat binişor, până când maică-mea a adus în discuţie problema temperaturii din biserică.

        — Bănuiesc c-a fost greu să te-ncălzeşti în biserică pe-o vreme ca asta, mi-a zis maică-mea.

        N-am priceput viclenia observaţiei şi am fost destul de neghiob ca să-i spun că purtasem pelerina tot timpul cât stătusem în biserică. Maică-mea m-a întrebat atunci dacă o purtasem şi în drumul de întoarcere de la biserică spre casă. I-am răspuns că da, neînţelegând rostul întrebării.

        — Ai purtat pelerina cu căptuşeala aia roşie în afară? Păi, n-au întors toţi capul după tine?

        A continua un asemenea dialog ar fi fost fireşte plicticos şi zadarnic, aşacă l-am abandonat, suportând consecinţele.

        Asta se întâmpla prin 1849. Tom Nash era un băiat de vârsta mea – fiul dirigintelui poştei. M-am dus cu el într-o noapte să patinăm pe Mississippi, care îngheţase de la un mal la celălalt. Ne-am dus, probabil, fără voia părinţilor.

        Nu văd de ce ne-am fi dus la patinaj noaptea dacă am fi avut permisiunea părinţilor, fiindcă nu poate fi o plăcere deosebită să te duci la patinaj în toiul nopţii, dacă nu-ţi stă nimeni împotrivă. Pe la miezul nopţii, când ajunsesem la peste o jumătate de milă de malul dinspre Illinois, am auzit deodată bubuituri şi trosnete undeva, între noi şi malul de pe care pornisem, şi ne-am dat seama că fluviul îşi spărgea gheaţa. Am pornit spre casă, cu moartea în suflet. Patinam de zor, ori de câte ori lumina lunii, stre-curându-se printre nori, ne îngăduia să deosebim gheaţa de apă. Între timp aşteptam şi o porneam din nou când vedeam vreo punte solidă de gheaţă; iar când ajungeam la un ochi de apă ne opream şi iar aşteptam deznădăjduiţi ca vreun sloi să facă o punte. Ne-a trebuit o oră ca să străbatem drumul – un drum plin de spaime, dar în cele din urmă am ajuns la o foarte mică distanţă de mal. Şi iar am aşteptat – era un ochi de apă care avea nevoie să fie astupat. În jurul nostru gheaţa trosnea şi clădea adevăraţi munţi, grămădindu-i spre mal; primejdiile nu se micşorau ci, dimpotrivă, sporeau. Eram nerăbdători să ajungem pe uscat, aşa că n-am mai stat, ci am început să sărim din sloi în sloi. La un moment dat, Tom a calculat greşit distanţa şi a căzut în apă. A făcut o baie bună, dar ajunsese atât de aproape de ţărm, încât n-a trebuit să dea din mâini decât de vreo două-trei ori, apoi a atins fundul şi s-a târât pe mal. Eu am ajuns ceva mai târziu, fără nici o vătămare. Eram amândoi gârlă de sudoare, iar baia făcută de Tom a fost un dezastru pentru el. A căzut la pat, şi bolile s-au ţinut scai de el. Ultima a fost scarlatina, de pe urma căreia a rămas surd, iar după un an sau doi şi-a pierdut şi graiul. Peste câţiva ani a învăţat să vorbească într-un fel, dar nu prea deosebeai totdeauna ce voia să spună. Neputând să se-audă vorbind, nu-şi putea modula glasul. Iar când îşi închipuia că vorbeşte în şoaptă, pe un ton confidenţial, putea fi auzit până hăt departe în Illinois. Acum patru ani am fost invitat de Universitatea din Missouri să mă înfăţişez acolo pentru a primi titlul onorific de Doctor în Literatură. M-am folosit de prilej pentru a petrece o săptămână în Hannibal – târguşorul devenise între timp un oraş mare. Trecuseră cincizeci şi cinci de ani din ziua când eu şi cu Tom Nash avusesem aventura aceea. Mă aflam la gară, în aşteptarea unui tren cu care să plec din Hannibal, când deodată l-am zărit, prin mulţimea adunată acolo, pe Tom Nash: se apropia de mine. M-am îndreptat spre el, căci îl recunoscusem numaidecât. Era bătrân şi cu părul alb, dar băiatul de cincisprezece ani încă mai era vizibil. A venit la mine şi, dând din cap către oamenii din jur, şi-a făcut mâinile căuş lângă urechea mea şi mi-a spus confidenţial – cu un zbieret ca de trâmbiţă:

        — Am rămas aceiaşi nebuni, Sam!

        În 1849, când aveam paisprezece ani, locuiam tot la Hannibal, pe malul fluviului Mississippi, în casa nouă de bârne construită de taică-meu cu cinci ani înainte. De fapt, unii dintre noi locuiau în aripa nouă, ceilalţi însă continuau să stea în partea veche, din fund, legată de cea nouă. Toamna, soramea a dat o petrecere la care i-a invitat pe toţi tinerii şi fetele de vârsta măritişului. Eu eram prea mic pentru societatea lor şi prea sfios ca să mă amestec printre fete, aşa că n-am fost poftit – cel puţin nu pentru toată seara. Participarea mea se reducea la zece minute. Urma să joc rolul unui urs într-o scenetă. Trebuia să mă deghizez într-o pufoaică lungă şi păroasă, ca o blană de urs. Pe la orele zece şi jumătate mi s-a spus să mă duc în odaia mea, să mă îmbrac, şi să fiu gata într-o jumătate de ceas. Am început să mă îmbrac, dar mi-am schimbat gândul, fiindcă aş fi vrut să repet niţel rolul, iar odăiţa era prea mică. M-am dus în casa încăpătoare şi neocupată din colţul Străzii Mari, fără să-mi dau seama că vreo câţiva dintre tinerii musafiri se duceau şi ei acolo să se costumeze pentru rolurile lor. Îl luasem cu mine pe negrişorul Sandy; am ales împreună o odaie mare şi goală de la etaj, în care am intrat fără să ne oprim din vorbit, ceea ce ne-a făcut să nu observăm prezenţa a două fete, pe jumătate dezbrăcate, care s-au ascuns numaidecât după un paravan. Rochiile şi celelalte lucruri le erau atârnate de cârlige în spatele uşii, dar nu le-am zărit; cel care-a închis uşa a fost, de altfel, Sandy, însă el, fiind cu gândul numai la teatru, era la fel de puţin capabil ca şi mine să le observe.

        Era un paravan şubred, cu multe găuri, dar cum n-aveam habar că în spatele lui se ascund nişte fete, detaliul nu m-a deranjat. Să fi ştiut, nu m-aş fi dezbrăcat în lumina crudă a razelor de lună ce se revărsau pe ferestrele fără perdele; aş fi murit de ruşine. Netulburat de temeri, m-am dezbrăcat până la piele şi am început să-mi repet rolul. Eram plin de ambiţie, hotărât să dau o lovitură, ardeam de nerăbdare să-mi dobândesc celebritatea ca urs şi să obţin astfel noi angajamente – drept care m-am pus pe treabă cu o dăruire de sine ce făgăduia lucruri mari. Am început să ţopăi şi să mă târăsc de-a buşilea de la un capăt la altul al încăperii, în aplauzele entuziaste ale lui Sandy; umblam drept, mormăind şi arătându-mi colţii, mă aşezam cu capul în jos şi mă dădeam peste cap, pentru a mă legăna apoi într-un dans greoi, cu labele îndoite şi cu imaginarul meu bot amuşinând – am făcut tot ce poate face un urs şi multe alte lucruri, pe care nici un urs nu le-ar fi putut face vreodată, şi pe care, oricum, nici un urs cu oarecare demnitate n-ar fi dorit să le facă; şi fireşte nu bănuiam că mă dau în spectacol în faţa altor fiinţe, în afară de Sandy. În cele din urmă m-am oprit cu capul pe duşumea, ca să-mi trag sufletul o clipă. Atunci Sandy a sfâşiat liniştea ce se lăsase, cu o întrebare pusă pe un ton aţâţat:

        — Domnu' Sam, ai văzut vreodată o scrumbie uscată?

        — Nu. Ce-i aia?

        — Păi, un peşte.

        — Ei, şi ce-i cu asta? E ceva deosebit?

        — Păi, sigur că este. Se mănâncă cu oase cu tot!

        De după paravan se auziră chicotelile înfundate ale unor fete! Simţind că mă părăsesc puterile, m-am prăbuşit ca un turn şubred peste paravan, dărâmându-l sub greutatea mea şi prăvălindu-l peste fetele de dincolo. În spaima lor, ele scoaseră vreo două sau mai multe ţipete ascuţite -nu am stat să le număr. Apucându-mi hainele în goană, am zbughit-o pe scări în jos, sprevestibulul întunecos, cu Sandy după mine. Într-o jumătate de minut eram îmbrăcat şi ieşeam pe uşa din fund. L-am pus pe Sandy să jure că va păstra o tăcere veşnică, apoi ne-am dus într-un loc unde am stat ascunşi până la terminarea petrecerii. Ambiţia mă părăsise cu totul. După întâmplarea aceea, n-aş mai fi fost în stare să dau ochi cu petrecăreţii, deoarece în mijlocul lor se aflau două actriţe care-mi cunoşteau taina şi ar fi râs tot timpul de mine. Ceilalţi m-au căutat, dar nu m-au găsit, iar rolul ursului a trebuit să fie jucat de un june îmbrăcat în straie de oraş. Când m-am încumetat în sfârşit să mă întorc, toţi ai casei dormeau. Eram cu sufletul greu, copleşit de un sentiment amar de ruşine. Punându-mi capul pe pernă, am dat peste un bileţel care nu mi-a uşurat sufletul, dar mi-a aprins flăcări în obraji. Bileţelul cuprindea aceste cuvinte batjocoritoare, mâzgălite de o mână ce se căznise să-şi schimbe scrisul: „Probabil că n-ai fi fost bun în rolul de urs ce ţi s-a-ncredinţat, dar în schimb foarte bine gol ai jucat.”

        Se spune că băieţii ar fi răi şi nesimţitori din fire, dar nu e aşa în toate cazurile. Fiecare băiat ascunde în el câteva puncte sensibile, pe care, dacă reuşeşti să le găseşti, trebuie doar să le atingi pentru a-l face să sară ca ars. Am suferit cumplit în urma acelei întâmplări. Mă aşteptam ca vestea să se lăţească în tot satul a doua zi dimineaţa, dar n-a fost aşa. Taina a rămas împărţită între mine, Sandy şi cele două fete. Gândul acesta, deşi mă consola oarecum, era departe de a-mi putea stinge oful, căci principalul necaz rămânea: eram privit de patru ochi batjocoritori, şi puteau foarte bine să fie şi o mie, fiindcă pentru mine toate fetele puteau fi acelea care mă văzuseră. Timp de mai multe săptămâni n-am fost în stare să mă uit în ochii nici unei fete; ori de câte ori vreuna din ele mă saluta, zâmbind, îmi lăsam ochii în jos, ruşinat, şi-mi spuneam: „Asta e una din alea două!” şi o ştergeam grabnic. Dădeam peste tot de fetele cu pricina, dar nu eram destul de isteţ să surprind la ele vreun indiciu, dacă lăsau cumva să le scape vreunul. Când am plecat din Hannibal, patru ani mai târziu, secretul rămăsese secret: nu putusem ghici care anume fete fuseseră şi nici nu mai trăgeam nădejdea să le ghicesc vreodată.

        Una dintre cele mai drăguţe şi mai simpatice fete din târguşor pe vremea păţaniei mele era una pe care o voi numi Mary Wilson, deşi altul îi era numele. Era o fată dulce şi drăgălaşă, de douăzeci de ani, frumoasă foc, plină de graţie şi cu un caracter ales. Mi-era teamă de ea, fiindcă mi se-părea că-i făcută dintr-o plămadă îngerească şi că un băiat păgân şi obişnuit ca mine nu se putea apropia de dânsa. Probabil că pe ea n-o bănuisem niciodată. Iată însă că.

        Scena se deplasează la Calcutta, cu patruzeci şi şapte de ani mai târziu. Era în 1896. Sosisem acolo într-un turneu de conferinţe. Când am intrat în hotel, tocmai ieşea pe uşa lui o nălucă, învăluită în strălucirea soarelui indian: era Mary Wilson, fata din demult apusa mea copilărie! Am rămas mut de uimire. Până să-mi revin din plăcuta surpriză şi să-i pot spune ceva, plecase. M-am gândit că văzusem poate chiar o nălucă, dar nu, era o fiinţă vie în carne şi oase. Era o nepoată a celeilalte Mary! Cealaltă Mary, acum văduvă, se afla sus în hotel şi, la un moment dat, a trimis după mine. Era o femeie bătrână, cu părul cărunt, dar arăta încă tânără şi foarte frumoasă. Ne-am aşezat la taclale.Ne-am răcorit sufletele însetate cu vinul tonic al trecutului, al pateticului, frumosului, iubitului şi regretatului trecut; am rostit nume rămase mute pe buzele noastre vreme de cincizeci de ani, iar ele ne-au răsunat ca o muzică în urechi; ne-am dezgropat cu mâini pioase morţii – prietenii din tinereţe – şi i-am dezmierdat cu vorbele noastre; ne-am scotocit cămările întunecoase ale memoriei, scoţând din ele întâmplare după întâmplare, incident după incident, şotie după şotie, şi râzând cu lacrimi asupra lor. În cele din urmă, Mary îmi spuse brusc, fără nici o pregătire:

        — Spune-mi, care-i trăsătura distinctivă a scrumbiilor uscate?

        Părea o întrebare stranie într-un moment atât de solemn. Şi cam nesăbuită. Am rămas perplex. Şi totuşi simţeam că, undeva în adâncul memoriei, s-a stârnit ceva. Dus pe gânduri, am căutat să-mi amintesc. Scrumbii uscate? Scrumbii uscate? Trăsătura distinctivă a scrum. M-am uitat la Mary. Faţa ei era gravă, dar avea în ochi o lucire vagă, care. Deodată mi-am amintit, auzind din adâncurile trecutului bătrân un glas cunoscut care şoptea: „Se mănâncă cu oase cu tot!”

        — În sfârşit, am găsit-o pe una dintre voi! Care-a fost cealaltă fată?

        Ea, însă, n-a vrut să-mi spună cine fusese cealaltă.

        Dar viaţa unui băiat nu e doar comedie: în ea încap şi multe întâmplări tragice. Vagabondul beat care-a ars de viu în închisoarea târguşorului mi-a apăsat conştiinţa o sută de nopţi la rând după noaptea aceea, umplându-mi-le cu coşmaruri oribile, în care-i vedeam faţa rugătoare, întocmai cum o zărisem în patetica realitate – o faţă lipită de gratiile celulei şi care părea a-mi spune, în timp ce flăcările iadului străluceau îndărătul ei: „Dacă nu mi-ai fi dat chibriturile, focul n-ar fi izbucnit – tu eşti răspunzător de moartea mea!” Nu eram eu răspunzător de moartea lui, fiindcă nu-i voisem decât binele când îi adusesem chibriturile; dar n-are a face, aveam o adevărată conştiinţă prezbiteriană, care ştia una şi bună – să-şi hărţuiască şi să-şi chinuie sclavul sub orice pretext şi în orice împrejurare, mai ales când n-avea nici un rost s-o facă. Vagabondul – care era vinovat – a suferit doar zece minute: eu, care nu eram vinovat, m-am perpelit trei luni.

        Împuşcarea lui moş Smarr ziua-n amiaza mare pe strada principală a târguşorului mi-a furnizat alte coşmaruri, în care revedeam scena finală atât de grotescă: voluminoasa Biblie deschisă şi întinsă de un tembel pios pe pieptul bătrânului păgân, săltând şi coborând în ritmul respiraţiei chinuite, pentru a spori cu greutatea ei de plumb suferinţele muribundului. E ceva ciudat în alcătuirea noastră. În toată mulţimea aceea de gură-cască nu s-a găsit nici măcar un om înzestrat cu destul bun-simţ ca să-şi dea seama că o nicovală ar fi fost mult mai puţin deplasată acolo decât Biblia – mai puţin vrednică de sarcasm şi mai rapidă în efectele-i atroce. În coşmarurile mele m-am zvârcolit multe nopţi în şir, simţind că mă înăbuş sub greutatea acelei cărţi enorme.

        În decurs de numai doi ani am mai avut parte de alte câteva tragedii şi de fiecare dată ghinionul a făcut să mă nimeresc prea aproape de ele. Întâi, sclavul care-a fost doborât cu un drug de fier pentru o abatere neînsemnată

        — L-am văzut murind. Apoi, tânărul emigrant californian înjunghiat c-uncuţit de un camarad beat – i-am văzut viaţa scurgându-i-se ca un şuvoi roşu din piept. Apoi întâmplarea cu cei doi fraţi zurbagii şi bătrânul lor unchi neajutorat: unul din ei încălecase pe pieptul bătrânului, ţinându-l strâns sub genunchi, în vreme ce celălalt tot încerca să-l împuşte c-un revolver Allen care nu voia să tragă. Bineînţeles, tocmai atunci treceam şi eu pe-acolo.

        Pe urmă a fost întâmplarea cu un alt tânăr emigrant californian, care s-a îmbătat criţă şi şi-a propus să jefuiască de unul singur Casa Velşului, într-o noapte neagră şi ameninţătoare. Casa se afla la jumătatea drumului ce urca spre dealul numit Holliday's Hill. Şi era locuită doar de o văduvă săracă, dar destul de respectabilă, şi de fiica ei, o fată neprihănită. Derbedeul a trezit tot satul cu zbieretele lui neruşinate şi cu ameninţările-i grosolane. M-am dus şi eu acolo, cu un prieten – cu John Briggs, cred

        — Ca să privesc şi să ascult. Faţa individului se zărea vag prin întuneric: femeile ieşiseră în prag şi nu se vedeau în umbra adâncă a acoperişului, dar auzeam vocea bătrânei: îşi încărcase cu gloanţe o puşcă veche şi-l avertiza pe individ că dacă mai stă acolo după ce numără ea pân-la zece, s-a zis cu el. Şi începu să numere încet: el râdea. La „şase” încetă să râdă; apoi, în tăcerea adâncă, a urmat restul – cu un glas care vestea pe un ton egal: „Şapte. Opt. Nouă”. O pauză lungă, în timpul căreia ne-am ţinut răsuflarea, şi pe urmă: „Zece!” Un şuvoi de flacără roşie ţâşni prin noapte, şi individul se prăbuşi la pământ, cu pieptul ciuruit de gloanţe. Apoi se porni o ploaie cu fulgere, în lumina căreia târgoveţii curioşi dădură buzna spre deal, ca o armată de furnici. Oamenii aceia au văzut restul scenei; eu îmi primisem porţia, şi eram mulţumit. M-am întors acasă pentru a visa şi n-am rămas dezamăgit.

        Învăţătura şi educaţia primite mă făceau să pătrund mai adânc în aceste tragedii decât erau în stare nişte oameni neştiutori. Eu ştiam de ce se întâmplau. Încercam să-mi ascund rostul lor, dar undeva în tainiţele adânci ale sufletului meu tulburat ştiam – şi eram conştient că ştiu. Aceste întâmplări erau scornite de Providenţă anume pentru a mă convinge să mă îndrept. Afirmaţia sună ciudat de candidă şi de orgolioasă, dar pe vremea aceea n-avea nimic straniu pentru mine: se potrivea în bună măsură cu înţeleptele şi dreptele căi ale Providenţei, aşa cum le înţelegeam pe atunci. Nu m-aş fi mirat şi nu m-aş fi simţit din cale-afară de măgulit dacă Providenţa ar fi ucis întreaga populaţie a târguşorului, pentru a salva un bun atât de preţios ca persoana mea. Cu educaţia pe care-o primisem, mi s-ar fi părut un lucru perfect normal şi care ar fi meritat cheltuiala. De ce să manifeste Providenţa un interes atât de pasionat pentru un asemenea bun de valoare – iată o întrebare care nu mi-a trecut niciodată prin minte, şi nimeni din târguşorul acela n-ar fi visat măcar să şi-o pună. Pentru bunul motiv că nimeni nu avea echipamentul mintal necesar.

        Da, e adevărat, acaparam singur toate tragediile şi le bifam pe rând, spunându-mi de fiecare dată cu un oftat: „Altul care s-a dus în contul meu! Ar fi cazul să mă pocăiesc – răbdarea Domnului nu ţine veşnic.” Şi totuşi, în sinea mea, credeam că va ţine. Credeam, adică, ziua, dar nu şi noaptea. Când apunea soarele, convingerea mă cam părăsea, şi spaime reci mi se lipeau de inimă.Atunci, mă pocăiam. Erau nişte nopţi îngrozitoare, nopţi de deznădejde, nopţi pline de amărăciunea morţii. După fiecare tragedie înţelegeam avertismentul, şi mă pocăiam; mă pocăiam şi mă rugam; mă rugam ca un laş, ca un câine fricos; şi nu de dragul bieţilor oameni care pieriseră pentru binele meu, ci numai în interesul meu. Acum, când mă gândesc, îmi pare ceva egoist.

        Pocăinţele mele erau foarte reale, foarte sincere; după fiecare tragedie, ele mă copleşeau multă vreme, noapte de noapte. Dar, de obicei, n-apucau lumina zilei, n-o puteau înfrunta. Se stingeau şi păleau, mistuindu-se în vesela splendoare a soarelui. Erau nişte odrasle ale spaimei şi întunericului, şi nu puteau trăi în afara propriului lor mediu. Ziua îmi aducea bucurie şi pace, dar noaptea mă pocăiam din nou. Nu cred că am încercat vreodată, în toată copilăria mea, să mă îndrept ziua sau măcar s-o fi dorit. Acum, la bătrâneţe, nici nu m-aş gândi să doresc aşa ceva. Dar chiar la bătrâneţe, ca şi în tinereţea mea, noaptea îmi aduce multe remuşcări adânci. Îmi dau seama că, începând din leagăn, am fost la fel ca toţi ceilalţi fii ai neamului omenesc, adică niciodată întreg la minte în timpul nopţii. Când a murit Joe Indianul. Dar să lăsăm asta. Am descris altundeva iadul de remuşcări prin care am trecut atunci. Cred că luni şi luni în şir am fost la fel de neprihănit ca neaua. Fireşte, doar după ce se lăsa întunericul.

        La Hannibal, când aveam vreo cincisprezece ani, am fost pentru scurt timp membru al Ligii Temperanţei, o organizaţie care a fiinţat probabil pe întreg teritoriul Statelor Unite vreme de un an, dacă nu şi mai mult. Ca membru, trebuia să făgăduieşti că nu vei pune tutun în gură. Calitatea de membru consta atât în această făgă-duială, cât şi în portul unei eşarfe de lână roşie; acesta era, de fapt, lucrul principal. Băieţii intrau în Liga Temperanţei anume pentru a dobândi privilegiul de a purta eşarfa -partea cu tutunul n-avea nici o importanţă. Era atât de puţin importantă, încât, în comparaţie cu eşarfa, părea de-a dreptul inexistentă. Organizaţia era anemică şi avea o activitate sporadică, deoarece nu existau suficiente sărbători pentru a o putea sprijini. Puteam mărşălui cu eşarfa la gât în ziua de 1 mai, alături de elevii şcolilor de duminică, sau la 4 iulie, împreună cu şcolile de duminică, cu asociaţia independentă a pompierilor şi cu compania de miliţie. Dar numai cu două ocazii pe an de a-ţi arăta eşarfele nu poţi ţine în viaţă o organizaţie de tineret cu scopuri morale. Ca membru de rând n-aş fi putut rezista mai mult de o defilare, dar fiind „secretar onorific” şi „străjer regal”, aveam privilegiul de a inventa parolele şi de a purta o rozetă pe eşarfă. În aceste condiţii, am putut rezista până ce m-am ales cu gloria a două defilări – la 1 mai şi la 4 iulie. După aceea, mi-am dat demisia şi am părăsit Liga Temperanţei.

        Nu fumasem vreme de trei luni în şir şi nu există cuvinte care să poată descrie pofta de fumat care mă mistuia acum. Fumam de pe la nouă ani – pe ascuns în primii doi ani, dar pe faţă după aceea, adică după moartea tatălui meu. La nici treizeci de paşi de uşa Ligii, mi-am aprins un trabuc şi m-am simţit fericit. Nu mai ţin minte ce fel de trabuc era. Probabil unul ieftin, căci altminteri posesorul lui de mai înainte nu l-ar fi azvârlit aşa de repede. Mi-am dat însă seama că era cel mai grozav trabuc fabricat vreodată. Fumătorul cupricina ar fi simţit la fel dacă s-ar fi abţinut să fumeze timp de trei luni. Am fumat chiştocul fără pic de ruşine. N-aş mai fi în stare să fumez aşa ceva fără ruşine, deoarece acum sunt mai rafinat decât pe vremea aceea. Dar l-aş fuma, oricum. Mă cunosc bine şi cunosc neamul omenesc îndeajuns de mult ca să ştiu asta.

        În zilele acelea trabucurile erau atât de ieftine, încât oricine îşi putea permite să fumeze. Domnul Garth avea o mare fabrică de tutun şi mai avea şi o prăvălioară în târguşor, pentru desfacerea cu amănuntul a produselor sale. Vindea şi un sort de trabucuri pe care până şi cei mai săraci şi le puteau cumpăra. Trabucurile astea arătau bine pe dinafară, dar pe dinăuntru se cam uscaseră şi se risipeau ca un abur când le tăiai în două, fiindcă era un stoc vechi de ani de zile. Totuşi, fiind atât de ieftine, erau foarte cerute. Domnul Garth avea şi alte sorturi ieftine, unele foarte proaste, dar sortul despre care vorbesc le întrecea pe toate. Le poreclisem „Garth extrainfame”. Pentru a le procura, obişnuiam să dăm în schimb ziare vechi.

        În târguşor mai era o prăvălie, în care băieţilor fără bani li se creau condiţii prielnice. O ţinea un cocoşat trist şi solitar, care-ţi dădea totdeauna câteva trabucuri dacă-i aduceai o găleată cu apă de la fântână, fie că avea sau nu nevoie de apă. Într-o zi l-am găsit adormit în jilţul lui -era un obicei al lui să doarmă aşa – şi am aşteptat răbdători sa se trezească – era obiceiul nostru. El, însă, a dormit atâta, încât de data asta ne-am pierdut răbdarea şi am încercat să-l trezim – dar cocoşatul era mort. Ţin minte şi azi ce şoc am avut.

        În tinereţea şi în anii mei maturi obişnuiam să mă chinui din când în când, încercând să mă schimb. Nu regretam niciodată, căci plăcerea pe care-o simţeam la reluarea viciului cu pricina îmi răsplătea din plin abstinenţa, fie ea de scurtă sau de lungă durată.

        În acele zile de demult a venit la noi Jim Wolf. Originar din Shelbyville, un cătun situat cu vreo treizeci-patruzeci de mile mai departe, aducea cu el, pe lângă farmecul dulce al acelui fund de ţară, o mare naivitate. Era un băiat adorabil, de vreo şaptesprezece ani, grav şi subţirel, încrezător şi cinstit. Şi de o incredibilă timiditate. A stat la noi multă vreme, dar nu şi-a putut învinge niciodată această sfială – se simţea stânjenit în prezenţa oricărei femei, chiar şi în prezenţa bunei şi delicatei mele mame; cât despre fete, îi era cu neputinţă să le vorbească.

        Tocmai unor astfel de oameni li se întâmplă lucrurile cele mai neobişnuite. Sora mea a dat într-o seară de iarnă o petrecere la care eram prea tânăr ca să iau parte. Cât despre Jim, n-avea curajul să se ducă. În consecinţă, am fost trimis la culcare devreme, iar Jim m-a urmat de bună voie. Odaia lui se afla în aripa cea nouă a casei, iar fereastra dădea spre acoperişul în formă de L al acestei anexe. Pe acoperiş căzuse un strat de zăpadă gros de vreo şase degete şi zăpada prinsese o pojghiţă de gheaţă lunecoasă ca sticla. Prin coama acoperişului răzbea un horn scurt, care servea drept loc de întâlnire pisicilor sentimentale în nopţile cu lună – şi era şi de data asta o noapte cu lună. Sub hornul acela, peste streşini, se întindea un baldachin de viţă uscată, prinsă de nişte araci; era un fel de adăpost natural foarte confortabil. După vreo oră-două, tinerele şi tinerii petrecăreţi se strânseră în acest adăpost, pentru a-şi pune pe jos la răcit farfurioarele cu melasă fierbinte. Se auzeau râsete şi vorbe vesele.

        Între timp, doi bătrâni motani nărăviţi se urcaseră pe horn şi începuseră o discuţie aprigă pe nu-ştiu-ce temă; cam în acelaşi timp eu am renunţat să mai dorm şi m-am dus în odaia lui Jim. Acesta era treaz şi furios la culme pe motani pentru mieunatul lor insuportabil. L-am întrebat, în glumă, de ce nu iese pe acoperiş ca să-i alunge? Aţâţat la culme, mi-a răspuns că ar face-o, pentru doi cenţi.

        Era o vorbă nesăbuită şi probabil că s-a căit c-o spusese chiar înainte de a-i ieşi de pe buze. Dar era prea târziu -acum „intrase-n horă”. Îl cunoşteam – ştiam că ar prefera să-şi frângă gâtul decât să dea înapoi, mai ales dacă îl manevram cu dibăcie.

        — Sigur c-ai fi în stare! I-am zis. Cine s-ar îndoi de asta?

        — Te pomeneşti că tu te îndoieşti! Exclamă el, scos din sărite.

        — Eu? A, nicidecum. N-aş putea crede una ca asta. Păi, tu eşti totdeauna viteaz. la gură.

        Nemaiputând îndura, îşi puse la repezeală ciorapii şi se apucă să deschidă fereastra.

        — Crezi, aşadar, că n-am curajul s-o fac! Spuse cu o voce tremurătoare. N-ai decât să crezi ce pofteşti. Nu-mi pasă ce crezi. O să-ţi arăt eu!

        Fereastra nu voia să stea deschisă – ceea ce îl înfurie şi mai rău.

        — Lasă c-o ţin eu, i-am zis.

        Aş fi făcut orice ca să-l ajut. Eram doar un băieţaş şi abia aşteptam să văd ce se întâmplă – îmi sticleau ochii de nerăbdare. Jim ieşi cu grijă pe fereastră, se agăţă de cer-cevea până-şi propti zdravăn picioarele, apoi începu să se târască de-a buşilea în drumul lui primejdios pe coama acoperişului lunecos, ţinându-se cu câte o mână şi câte un picior. Am impresia că, deşi au trecut de-atunci aproape cincizeci de ani, simt aceeaşi bucurie la gândul celor întâmplate. Vântul îngheţat făcea să-i fluture cămaşa de noapte în jurul picioarelor sfrijite; acoperişul sticlea ca marmura lustruită, în lumina intensă a lunii; motanii şedeau pe horn neştiind ce-i aşteaptă, zbârnâind din cozi şi vărsându-şi năduful. Jim se târa încetişor, cu băgare de seamă, cu cămaşa fluturându-i, în vreme ce tinerii petrecăreţi de sub baldachinul de viţă pângăreau cu râsetele lor deplasate acest ritual solemn. Ori de câte ori Jim aluneca, mi se aprindea în suflet o speranţă, dar el mi-o spulbera numaidecât, târându-se mai departe. În cele din urmă, Jim ajunse aproape de ţintă. Se opri, îşi îndreptă cu grijă spatele, calculă distanţa cu atenţie, apoi îşi întinse brusc mâna spre motanul cel mai apropiat – şi nu-l nimeri. Fireşte că-şi pierdu echilibrul; călcâiele îi alunecară şi, căzând pe spate, se prăvăli ca o rachetă pe acoperiş, cu picioarele în jos, printre viţele moarte, şi ateriză, dezbrăcat cum era, drept pe cele paisprezece farfurioare cu melasă fierbinte, în mijlocul petrecăreţilor! Băiatul acesta, care nu cuteza să privească în ochii unei fete nici măcar îmbrăcat, era acum aproape gol în faţa lor! Urmă o zăpăceală de nedescris şi o furtună de ţipete, iar Jim o zbughi pe scări în sus, călcând pecioburile farfuriilor.

        Incidentul luase sfârşit, dar eu unul încă nu terminasem cu el, deşi îmi închipuiam că terminasem. Cu vreo optsprezece sau douăzeci de ani mai târziu, am ajuns la New York, venind din California, dar pe vremea aceea, dând greş în toate celelalte întreprinderi, mă rătăcisem fără voie în literatură. Era pe la începutul anului 1867. Mi s-a oferit o sumă mare de bani ca să scriu ceva pentru „Sunday Mercury” şi am scris atunci povestirea Jim Wolf şi motanii, pentru care am căpătat douăzeci şi cinci de dolari. Era o sumă exagerată după părerea mea, dar n-am spus nimănui nimic, fiindcă pe atunci n-aveam scrupulele pe care le am astăzi.

        Cu un an sau doi mai târziu, Jim Wolf şi motanii a apărut într-o gazetă din Tennessee, dar într-o formă nouă în ce priveşte ortografia: transcrisă, anume, într-un dialect din sud. Cel care-o transcrisese astfel avea o mare faimă în vest, unde era extrem de popular, şi cred că pe merit. Era autorul unora dintre cele mai aiurite şi mai comice povestiri din câte mi-a fost dat să citesc, şi le scria cu o remarcabilă graţie şi uşurinţă. I-am uitat însă numele.

        Peste vreo doi ani povestirea mea ieşi iar la iveală, răspândindu-se în forma ei iniţială, sub semnătura mea. Curând, întâi un ziar, apoi altul mă atacară vehement pentru că „furasem” de la tipul din Tennessee povestirea Jim Wolf şi motanii. Mi-au tras o praftură grozavă, dar nu-mi păsa. Aşa era jocul. Şi apoi, învăţasem, cu mult înainte, că nu e bine să ţii focul aprins sub o calomnie, decât dacă poţi scoate vreun folos. Puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii.

        9 Scriitorul Joel Chandler Harris şi personajul creat de el -Unchiul Remus.

        10 Scris la 16 octombrie 1906.

        Unchiul Remus9 trăieşte încă şi trebuie să aibă peste o mie de ani. Cred că atâta o fi având, fiindcă acum o lună şi ceva10 am văzut în ziare o nouă fotografie de-a lui, în care are un surprinzător şi distinct aer geologic, încât se vede clar că moşul se gândeşte la mastodonţii şi plesiozaurii cu care obişnuia să se joace când era copil.

        Se împlineşte un sfert de veac de când l-am văzut ultima oară pe Unchiul Remus. Ne-a făcut o vizită acasă la Hartford, unde ochii mari ai lui Susan şi ai Clarei11 l-au devorat cu adânc respect: fetiţele – care îi ştiau pe de rost cartea, deoarece le citeam seară de seară poveşti din ea -s-au arătat foarte impresionate când le-am spus, în taină, că el este Unchiul Remus cel adevărat, numai că se spoise bine, ca să poată intra în casele oamenilor prin uşa din faţă.

        Era cel mai sfios om matur din câţi am întâlnit vreodată. Când se aflau în preajmă alţi oameni, rămânea mut şi părea că suferă în tăcere până când plecau. Era însă un om adorabil, cu ochii plini de blândeţea şi drăgălăşenia nemuritorului său Unchi Remus, iar firea lui sinceră, de o cuceritoare naivitate, i se citea pe faţă.

        Se prea poate ca Jim Wolf să fi fost la fel de sfios ca şi Harris. E greu de imaginat, totuşi, întorcându-mă cu cincizeci şi şase de ani în urmă şi gândindu-mă la Jim Wolf, sunt aproape convins că era la fel de sfios. Băiatulacesta avea pe atunci şaptesprezece ani şi, totuşi, era de vreo patru ori mai sfios decât mine, care n-aveam decât paisprezece ani. Lua masa şi dormea la noi, dar rămânea întotdeauna mut în prezenţa surorii mele, iar când buna mea mamă îi vorbea, nu-i putea răspunde decât în monosi-labele spaimei. Nu ţi-ar fi intrat cu nici un chip într-o încăpere unde se afla o fată – nimic pe lume nu l-ar fi putut convinge s-o facă.

        11 Susan şi Clara sunt fiicele lui Twain. Hartford este oraşul din statul Connecticut unde Twain şi familia sa au locuit mai bine de două decenii.

        Într-o zi, pe când stătea singur în salonaşul nostru, două fete bătrâne şi maiestuoase au intrat în încăpere şi s-au aşezat în aşa fel încât bietul Jim nu putea ieşi fără să treacă pe lângă ele. El, însă, mai degrabă s-ar fi încumetat să treacă pe lângă unul dintre plesiozaurii lungi de 30 de metri ai lui Harris. La un moment dat, am intrat şi eu în încăpere şi, încântat de situaţie, m-am aşezat într-un colţ, ca să văd cum se canoneşte Jim şi să mă bucur de suferinţa lui. Peste câteva clipe a venit şi maică-mea şi s-a aşezat la taclale cu cele două musafire. Jim a rămas ţeapăn pe scaunul lui şi nu s-a clintit vreme de un sfert de ceas – nici generalul Grant şi nici măcar o statuie de bronz n-ar fi putut să stea într-o nemişcare atât de perfectă. Mă refer la trupul şi la membrele sale, căci cu faţa era altceva. După expresia feţei, mi-am dat seama că se întâmplă ceva, ceva neobişnuit. Muşchii feţei îi zvâcneau brusc, dar în clipa următoare încordarea dispărea fără urme. Aceste spasme deveneau din ce în ce mai dese, dar niciunul din muşchii trupului său nu-şi pierdea rigiditatea, trădând vreun interes faţă de cele ce se petreceau cu Jim. Ceva se întâmplă într-adevăr cu Jim, iar eu ştiam foarte bine ce anume. În cele din urmă, două lacrimi începură să i se prelingă încetişor pe obrajii scuturaţi de spasme, dar Jim continua să stea ţeapăn, lăsându-le să curgă; am văzut apoi cum mâna dreaptă i se furişează pe lângă şold până aproape de genunchi şi înşfacă zdravăn cracul pantalonului. Dădea să prindă o viespe. O colonie întreagă de viespi i se căţărau pe picioare, prospectând terenul de jur împrejur şi, ori de câte ori Jim tresărea, însemna că îl înţepau amarnic; vreme de un sfert de ceas, un roi întreg de viespi s-a tot căţărat pe pulpele lui, supărându-se pentru cea mai mică mişcare sau tresărire pe care şi-o îngăduia în durerea lui. Când această distracţie deveni aproape insuportabilă, Jim se gândi să le strivească între degete şi să le scoată astfel din circulaţie. Izbuti să omoare multe dintre ele, dar plătind scump, deoarece, neputând să le vadă, se întâmplă să le apuce de unde nu trebuia, şi atunci viespea muribundă îl înţepa ca s-o ţină minte.

        Dacă doamnele venite în vizită ar fi rămas toată ziua şi dacă toate viespile din Missouri s-ar fi strâns şi s-ar fi căţărat pe pulpele lui Jim, n-ar fi ştiut nimeni în afară de Jim şi de viespi şi de mine. El ar fi rămas locului până la plecarea cucoanelor.

        După ce acestea au plecat, noi doi ne-am dus sus şi Jim şi-a scos hainele; picioarele lui arătau grozav! Parc-ar fi fost împânzite cu nasturi – fiecare nasture cu câte o gaură roşie la mijloc. Jim simţea o durere insuportabilă, ba nu, nu era insuportabilă în comparaţie cu chinul de neîndurat de a sta în prezenţa acelor cucoane, şi faţă de care împunsăturileviespilor i se păreau aproape plăcute.

        Jim nu putea să sufere viespile. Ţin minte o întâmplare care-mi întăreşte această convingere – o întâmplare petrecută înainte de păţania istorisită adineauri. În acele zile ale copilăriei, nu-mi dădeam seama că a juca un renghi cuiva e o distracţie meschină şi ruşinoasă, fiind pe deasupra şi lipsită de haz, de obicei. Pe vremea aceea nu mă gândeam, fireşte, la asta, ci făceam farse cu nemiluita, fără să mă sinchisesc de aspectul lor moral. Trei sferturi din viaţa mea i-am privit cu scârbă şi dispreţ fără margini pe oamenii care se ţin de farse; i-am dispreţuit cum cred că n-am dispreţuit nici o altă categorie de criminali, iar când îmi exprim părerea despre ei, gândul că am fost eu însumi un asemenea farsor mai degrabă îmi sporeşte furia decât mi-o micşorează.

        Într-o după-amiază, am găsit ferestruica de sus a dormitorului lui Jim acoperită de un strat gros de viespi. Jim dormea totdeauna în latura dinspre fereastră a patului. Am avut atunci ceea ce mi s-a părut a fi o inspiraţie fericită: am întors aşternutul şi, sacrificându-mă să primesc câteva înţepături, am dat jos viespile, îngrămădind vreo câteva sute din ele pe cearceaful din jumătatea aceea de pat, apoi am pus pătura deasupra, făcându-le astfel prizoniere. Am avut grijă să clădesc o cută adâncă în mijlocul patului, ca să preîntâmpin o invazie a viespilor în cealaltă jumătate, iar în noaptea aceea i-am propus lui Jim să dorm în patul lui. A acceptat.

        Am avut grijă să mă vâr primul în pat, ca să văd dacă partea mea era un culcuş sigur. Era. Niciuna din viespi nu trecuse graniţa. De îndată ce Jim s-a arătat dornic să se culce, am stins lumânarea şi l-am lăsat să intre în pat pe întuneric. Sporovăia, ca de obicei, numai că eu nu-i puteam răspunde, fiindcă mă înăbuşeam de râs în aşteptarea celor ce aveau să se întâmple, şi deşi îmi astupasem gura cu un colţ al cearşafului, mă simţeam tot timpul gata să explodez. Jim s-a întins în tihnă, sporovăind mai departe; apoi, vorbele au început să fie cam dezlânate, întrerupte de pauze dese, fiecare pauză fiind subliniată de o zvâcnire mai mult sau mai puţin bruscă şi violentă a trupului, care-mi dădea de ştire că viespile se puseseră pe treabă. Îmi dădeam seama că s-ar fi cuvenit să-i arăt oarecare înţelegere şi să-l întreb ce se întâmplă, dar nu mă simţeam în stare, căci dac-aş fi făcut-o aş fi pufnit în râs. Deodată Jim încetă să vorbească – vreau să spun încetă să vorbească despre subiectul de până atunci – şi zise:

        — E ceva în patul ăsta!

        Ştiam şi eu, dar mi-am ţinut gura.

        — Sunt câteva mii! Adăugă el.

        Mi-a spus apoi că va cerceta, ca să vadă despre ce-i vorba. A întins mâna şi a început să exploreze. Viespile, contrariate de amestec, începură să-l înţepe peste tot. După câteva clipe, Jim mă înştiinţa că a capturat una şi mă rugă să aprind un chibrit. L-am aprins, iar când Jim s-a dat jos din pat, am văzut că toată cămaşa îi era neagră de viespi pe jumătate strivite, care atârnau bălăbănin-du-se, iar în mâinile lui împreunate am văzut vreo duzină de prizoniere ce-l înţepau şi-l împungeau de zor, numai că el nu se lăsa şi le ţinea zdravăn. La lumina lumânării, Jim şi-a dat seama despre ce era vorba, căci aţipat:

        — Viespi!

        A fost ultima lui remarcă în noaptea aceea. N-a mai adăugat nimic. Şi-a dezvelit în tăcere partea lui de pat şi, cu o satisfacţie sinceră şi vindicativă, a început să azvârle pe podea viespile, duzină după duzină, făcându-le zob cu încălţătorul, în vreme ce eu mă cutremuram de râs, pe înfundate – un râs care nu era pe de-a-ntregul vesel, căci simţeam că tăcerea lui e rău prevestitoare. Când, în cele din urmă, masacrul s-a încheiat, Jim a suflat în lumânare şi s-a întors în pat, cu aerul că se pregăteşte să doarmă; de fapt, a stat mai liniştit decât oricare alt om într-o astfel de situaţie. Am rămas treaz cât am putut şi m-am străduit din răsputeri să nu zgudui patul cu râsetele mele, ca să nu-i stârnesc bănuielile; dar nici temerile astea nu m-au putut ţine treaz multă vreme, aşa că am adormit în cele din urmă, dar pentru a mă trezi în curând, sub presiunea anumitor împrejurări. Jim se aşezase cu genunchii pe pieptul meu şi mă lovea cu amândoi pumnii peste obraz. Mă durea, dar loviturile lui sfărâmară zăgazurile râsului; nemaifiind în stare să mă stăpânesc, am râs până ce mi-am simţit faţa făcută terci, iar trupul sleit de atâta zvârcolire.

        Jim nu mi-a pomenit niciodată despre întâmplarea cu pricina, iar eu n-am fost atât de neghiob, încât să-i aduc singur aminte, fiindcă Jim, deşi nu mai lat în umeri, era cu un cap mai înalt decât mine.

        I-am jucat multe renghiuri asemănătoare, toate pline de cruzime şi lipsite de haz. Orice secătură fără minte le-ar fi putut născoci. Când un om în toată firea face asemenea farse e o dovadă limpede că e sărac cu duhul şi n-are pic de inimă.

        Un eveniment tulburător în viaţa târguşorului nostru a fost sosirea „mesmerizatorului”. Cred că era prin anul 1850. Nu sunt sigur, dar ştiu precis că era în luna mai; amănuntul acesta a dăinuit în mintea mea vreme de cincizeci de ani. Câteva mici întâmplări din luna aceea m-au ajutat să-l păstrez viu în amintire în tot acest răstimp. Întâmplările erau fără importanţă, nevrednice să fie îmbălsămate, şi totuşi memoria mea le-a păstrat cu grijă, alungând, spre a le face loc şi a le asigura confortul necesar, nişte lucruri de o reală valoare. Adevărul este că memoria unui om e la fel de lipsită de noimă, ca şi conştiinţa lui, şi n-are nici un criteriu pentru stabilirea valorilor şi a proporţiilor. Dar să trecem peste aceste fleacuri şi să ne ocupăm de întâmplarea cu „mesmerizatorul”.

        Individul a început numaidecât să facă reclamă spectacolului său, promiţând tot felul de minuni. Intrarea costa, ca de obicei, 25 de cenţi, pentru copii şi pentru negri ce-rându-se jumătate de preţ. Târguşorul auzise ceva despre mesmerism, dar încă nu avusese de-a face cu el. În prima seară nu s-au înghesuit prea mulţi spectatori, dar aceştia au avut de povestit, a doua zi atâtea minunăţii, încât curiozitatea tuturor a fost aţâţată, iar după aceea magicianul a avut săli pline două săptămâni în şir. Aveam pe atunci paisprezece sau cincisprezece ani, adică vârsta la care un băiat e dornic să îndure orice, să înfrunte toate primejdiile (afară de aceea a morţii prin foc), dacă în felul acesta ar putea să se fălească şi să se cocoşească în faţa lumii; iată de ce, când amvăzut cum se scălâmbăiau pe scenă persoanele alese ca „mediu”, stârnind râsetele şi aplauzele admirative ale publicului, m-a cuprins o dorinţă arzătoare de a deveni eu însumi mediu.

        Trei seri la rând am stat printre candidaţii îngrămădiţi pe scenă, ţinând în palmă „discul magic”, zgâindu-mă la el şi încercând zadarnic să adorm; am rămas treaz şi a trebuit să mă retrag învins, ca mai toţi ceilalţi. Ba mai mult, am fost nevoit să stau în sală şi să-l urmăresc, plin de invidie, pe Hicks, lucrătorul nostru tipograf, care, când magicianul Simmons exclama: „Uite şarpele, uite şarpele!” – începea să ţopăie şi să alerge de colo până colo; sau îl auzeam strigând: „Tii, ce frumos!” când magicianul îi băga în cap că priveşte un neasemuit apus de soare – şi aşa mai departe, toate trucurile neghioabe. Nu puteam nici să râd, nici să aplaud: mă umplea de amărăciune gândul că lumea râde, aplaudă şi-l socoteşte un erou pe Hicks, îmbulzindu-se în jurul lui după terminarea spectacolului, ca să afle de la el noi şi noi amănunte în legătură cu minunile pe care, chipurile, le văzuse în starea de transă. Toţi se arătau în fel şi chip mândri că-l cunoşteau. Ce idee, să se fălească cineva că-l cunoaşte pe Hicks! Nu puteam răbda una ca asta, simţeam că plesneşte fierea-n mine.

        La cea de-a patra reprezentaţie s-a ivit ispita şi n-am fost destul de tare ca să-i ţin piept. După ce m-am zgâit câtva timp la „discul magic”, m-am prefăcut că mi-e somn şi că moţăi. „Profesorul” s-a apropiat îndată de mine şi s-a apucat să facă „pase” deasupra capului şi de-a lungul trupului, picioarelor şi braţelor mele, încheindu-şi fiecare „pasă” cu un pocnet din degete, chipurile pentru a descărca prisosul de electricitate; apoi începu să mă „magnetizeze” cu discul pe care-l ţinea între degete şi să mă „sugestioneze” că, oricât m-aş strădui, nu-mi mai pot lua ochii de la el; m-am ridicat atunci încetişor şi, mergând încovoiat şi cu ochii ţintă la disc, întocmai cum văzusem că făcuseră şi ceilalţi, l-am urmat de colo până colo. După aceea, am fost supus la alte încercări. M-am lăsat sugestionat să fug de şerpi, să car găleţi cu apă spre a stinge un incendiu, să asist cu emoţie la o cursă de vaporaşe, să mă îndrăgostesc şi să sărut nişte fetişcane imaginare, să pescuiesc de pe scenă şi să prind nişte somni mai mari decât mine, şi aşa mai departe, toate minunile obişnuite. Dar nicidecum în modul obişnuit. La început am fost prevăzător, de teamă ca nu cumva „profesorul” să-şi dea seama că mă prefac şi să mă alunge de pe scenă, făcându-mă de ocară; dar îndată ce-am simţit că nu mă paşte nici o primejdie, m-am pus serios pe treabă, pentru a demonstra că Hicks nu face nici două parale ca mediu şi pentru a-i uzurpa astfel locul.

        Era o treabă destul de uşoară. Hicks era cinstit din fire, iar pe mine cinstea nu mă stânjenea defel, cel puţin aşa pretindeau unii. Hicks spunea doar ceea ce vedea aievea, pe când eu vedeam mai mult decât se putea vedea, şi adăugam pe ici, pe colo câte un amănunt ce mi se părea de folos. Hicks era lipsit de imaginaţie, pe câtă vreme mie mi se hărăzise o porţie dublă. El era bleg din fire, pe când eu venisem pe lume neastâmpărat. Hicks nu se lăsa extaziat de nici o vedenie şi, pe deasupra, mai era şi împiedicat la limbă, în timp ce eu, când mi se năzărea o vedenie, deşertam întregul dicţionar, pierzându-mi şi puţina minte ce-mi mai rămăsese.

        După o jumătate de ceas, Hicks şi reputaţia lui aparţineau trecutului – nu mai era decât un erou prăbuşit, un idol sfărâmat, iar eu ştiam asta şi-mi spuneam fericit: „Mârşăvia a reuşit!” Hicks n-ar fi fost niciodată în stare să se lase hipnotizat în aşa măsură încât să sărute în public o fată, reală sau imaginară, pe când eu mă pricepeam. Mi-am pus în gând să realizez, cu preţul oricăror jertfe fizice sau morale, tot ceea ce nu izbutise să facă Hicks. Observam greşelile săvârşite de el şi le ţineam minte. Bunăoară, dacă magicianul îl întreba: „Ce vezi?” şi-l lăsa să născocească singur o „vedenie”, Hicks rămânea mut şi orb, incapabil să vadă sau să spună ceva, pe câtă vreme eu mă descurcam şi fără ajutorul magicianului când venea vorba de scornit vedenii miraculoase şi bune de pus în comerţ – el însuşi avea să-şi dea seama curând de asta.

        Şi mai era ceva: în ce priveşte sugestia, Hicks nu făcea nici cât o ceapă degerată. Ori de câte ori Simmons se proţăpea în spatele lui şi, privindu-l ţintă în ceafă, încerca să-i vâre în cap ceva prin sugestie, Hicks rămânea impasibil şi nu bănuia niciodată nimic. Dacă ar fi luat aminte, ar fi putut citi pe feţele aţâţate ale oamenilor că în spatele lui se întâmpla ceva care cerea un răspuns. Fiind un impostor, mă temeam să trec prin această încercare, deoarece ştiam că „profesorul” îmi va „porunci” să fac un lucru pe care, neştiind despre ce e vorba, n-aş fi fost în stare să-l fac – ceea ce m-ar fi dat de gol. Totuşi, când mi-a venit rândul, mi-am încercat norocul. Dându-mi seama, după expresia încordată şi nerăbdătoare a spectatorilor, că Simmons stă în spatele meu şi-mi „porunceşte” ceva cu toată puterea, m-am străduit să-mi închipui ce-o fi vrând, dar nu mi-a trecut nimic prin minte. Mă simţeam ca vai de lume şi-mi crăpa obrazul de ruşine. Credeam că sosise ceasul demascării mele şi că peste o clipă voi fi nevoit să părăsesc sala, huiduit. Ar trebui să-mi fie ruşine s-o mărturisesc, dar în clipa aceea primul meu gând a fost nu în ce fel aş putea să stârnesc mila oamenilor inimoşi, părăsind sala cu coada-ntre picioare şi plin de smerenie şi părere de rău, ci cum aş putea să ies într-un chip cât mai senzaţional şi mai spectaculos.

        Pe masă, în „recuzita” folosită în cursul reprezentaţiilor, se afla şi un revolver vechi, ruginit şi neîncărcat. Cu două sau trei săptămâni înainte, de 1 mai, avusese loc o serbare şcolară, la care mă certasem cu un găligan, zurbagiul şcolii, iar cearta nu se sfârşise bine pentru mine. Băiatul acela şedea acum în mijlocul sălii, cam la jumtatea culoarului principal. M-am îndreptat tiptil şi solemn spre masă, cu mutra fioroasă a unui bandit dintr-un roman popular, am apucat brusc revolverul, l-am fluturat în aer, am strigat numele zurbagiului, am sărit de pe scenă, m-am năpustit spre el şi l-am fugărit afară din sală, mai înainte ca spectatorii, înmărmuriţi, să poată interveni ca să-l salveze. A urmat o furtună de aplauze, iar magicianul le-a spus spectatorilor, pe un ton grav:

        — Ca să vă daţi seama cât de remarcabilă este această performanţă şi ce mediu admirabil avem în persoana acestui băiat, vă asigur că, fără ca eu să fi pronunţat măcar un cuvânt spre a-l dirija, el a îndeplinit întocmai, până în cele mai mici amănunte, ceea ce i-am poruncit cu mintea. Printr-un simplu impulsal voinţei mele aş fi putut să-l opresc, totuşi, în orice clipă din goana lui răzbunătoare, aşa că flăcăul care-a fugit adineaori din sală n-a fost nici o clipă în primejdie.

        Prin urmare, nu mă făcusem de ruşine. M-am întors pe scenă ca un erou, simţindu-mă mai fericit decât aveam să fiu vreodată pe lumea asta. Toate temerile mele în legătura cu sugestia se risipiră. Am înţeles că în cazul când n-aş fi în stare să ghicesc poruncile „profesorului”, aş izbuti oricând să născocesc ceva care să se brodească la fel de bine. Nu greşeam, iar exhibiţiile de sugestionare fără cuvinte deveniră numerele preferate ale publicului. Ori de câte ori simţeam că mi se porunceşte să fac un lucru, mă ridicam şi făceam ceva – orice îmi trecea prin minte – iar magicianul, care nu era un prost, nu mă dezminţea niciodată. Când spectatorii mă întrebau: „Dar cum poţi ghici ce-ţi porunceşte el?”, eu le răspundeam: „Păi, foarte uşor!” Iar ei exclamau atunci cu admiraţie: „E peste puterile noastre să pricepem cum faci!”

        Hicks se arătase destul de slab şi în alte privinţe. Când, după ce-i făcea „pase”, magicianul anunţa: „Corpul lui e nesimţitor acum, poftiţi de vă convingeţi, doamnelor şi domnilor”, doamnele şi domnii se repezeau să se convingă şi înfigeau ace în el, iar dacă acestea intrau adânc, Hicks tresărea, şi bietul „profesor” se vedea silit să explice că Hicks „nu e destul de adânc influenţat”. Eu, însă, nu tre-săream; sufeream în tăcere şi lăcrămam în sinea mea. Câte chinuri nu-i dispus să îndure un băiat îngâmfat pentru a-şi păstra „reputaţia”?! La fel şi bărbaţii în toată firea – o ştiu din proprie experienţă şi am constatat acelaşi lucru la sute de mii de oameni îngâmfaţi. M-aş fi aşteptat, uneori, ca „profesorul” să mă apere, când încercările la care mă supunea erau neobişnuit de grele, dar nu mă apăra. Se prea poate să fi fost amăgit la fel ca toţi ceilalţi, deşi nu-mi vine a crede. Oamenii aceia erau foarte cumsecade, dar cred că împingeau prea departe naivitatea şi credulitatea. Îmi înfigeau în braţ câte un ac şi apăsau până ce aproximativ o treime din lungimea lui îmi intra în carne, apoi rămâneau muţi de uimire, nepricepând cum de putea „profesorul”, printr-un simplu efort de voinţă, să-mi prefacă braţul într-o bucată de fier nesimţitoare la durere. De fapt, braţul meu nu era deloc nesimţitor: mă durea cumplit!

        După cea de-a patra seară, după acea seară măreaţă şi triumfală, am rămas singurul „mediu”. Simmons n-a mai invitat alţi candidaţi pe scenă. De atunci, am „lucrat” singur seară de seară, până la încheierea turneului de două săptămâni al magicianului. Până atunci scepticismul celor zece-doisprezece bătrâni înţelepţi, care alcătuiau elita intelectuală a târguşorului, se dovedise ireductibil. Eu vedeam în acest scepticism o jignire personală, de parcă m-aş fi îndeletnicit într-adevăr cu o meserie cinstită. Nu-i nimic surprinzător în asta. Uneori, oamenii se simt cel mai adânc jigniţi tocmai când o merită. Cei zece-doisprezece bătrâni înţelepţi au continuat să clatine din cap neîncrezători până la sfârşitul primei săptămâni, spunând că n-au văzut nici o minune care să nu poată fi săvârşită prin complicitatea partenerilor; pe deasupra, neîncrederea lor îi făcea să se grozăvească şi să se umfle în pene în faţa celor ignoranţi şi creduli. Îndeosebi bătrânul doctor Peake, care era căpetenia scepticilor, se arătagrozav: nu degeaba era un descendent al primilor colonişti, un om învăţat, venerabil, cu părul alb, îmbrăcat elegant, după moda unei epoci mai timpurii şi mai distinse; era voinic şi impunător, şi nu numai că părea, dar chiar era cu adevărat înţelept. El exercita o mare influenţă asupra concetăţenilor săi, iar părerea lui în orice chestiune era preţuită mai mult decât aceea a oricărui alt cetăţean din târguşorul nostru. Când, în cele din urmă, l-am cucerit şi pe el, mi-am dat seama că sunt stăpân absolut pe situaţie; iar acum, după mai bine de cincizeci de ani, recunosc, cu câteva lacrimi vechi şi uscate, că m-am bucurat fără pic de ruşine de acest triumf.

        În 1847, locuiam într-o casă mare, albă, la colţul dintre Strada Mare şi Strada Colinei – o casă care mai stă în picioare şi astăzi, cu toate că nu mai e chiar aşa de mare, măcar că nu-i lipseşte nici o scândură; am văzut-o acum un an şi am băgat de seamă că s-a împuţinat. Tatăl meu a murit în casa asta în luna martie a pomenitului an, dar familia noastră nu s-a mutat din ea decât peste câteva luni. Nu eram singurii locatari ai casei; mai locuia acolo familia doctorului Grant. Într-o zi, nu ştiu din ce pricină, doctorul Grant şi doctorul Reyburn s-au bătut pe stradă cu bastoanele, iar doctorul Grant a fost adus acasă lovit zdravăn. Bătrânul doctor Peake i-a oblojit rănile şi, un timp, a venit zilnic să-l îngrijească.

        Ca şi Peake, familia Grant era de fel din Virginia, iar într-o zi, când Grant se înzdrăvenise îndeajuns ca să umble prin casă şi să stea la taclale în iatac, a venit vorba despre Virginia şi despre vremurile de altădată. Eram şi eu pe-acolo, dar ceilalţi pesemne că nu m-au băgat în seamă, fiindcă nu eram decât un prichindel, o cantitate neglijabilă. Doi dintre cei prezenţi – doctorul Peake şi doamna Crawford, mama doamnei Grant – care se aflaseră în sala teatrului din Richmond când acesta luase foc în urmă cu treizeci şi şase de ani, au adus vorba despre memorabila tragedie, dând amănunte înfricoşătoare. Cu ochii acestor martori oculari am văzut atunci întreaga privelişte, cu o intensitate insuportabilă: am văzut fumul negru răsucin-du-se şi învârtejindu-se spre cer, am văzut limbile de foc care sfâşiau fumul şi-l înroşeau, am auzit ţipetele oamenilor, le-am zărit feţele la ferestre, prin perdeaua de fum, i-am văzut sărind în gol pentru a-şi găsi moartea sau o mutilare mai groaznică decât moartea. Acest tablou e încă viu în faţa ochilor mei şi nu se va şterge niciodată.

        La un moment dat, au început să vorbească şi despre vechea reşedinţă a familiei Peake – un conac colonial, cu coloane masive şi cu încăperi spaţioase, iar din amănuntele răzleţe pe care le-am aflat mi-am făcut o imagine destul de clară despre el. Am ascultat cu nesaţ, deoarece auzeam pentru prima oară detalii despre asemenea palate, din gura unor oameni care le văzuseră cu propriii lor ochi. Un amănunt, aruncat la întâmplare atunci, mi-a izbit îndeosebi imaginaţia: în zid, lângă intrarea principală, se afla o gaură rotundă, mare cât un blid, făcută de o ghiulea englezească în timpul războiului nostru pentru independenţă. Era un amănunt sugestiv, care dădea viaţă istoriei, iar pentru mine istoria nu fusese vie niciodată până atunci.

        Ei bine, trei sau patru ani mai târziu, devenisem – după cam am mai spus – vedeta şi unicul mediu în spectacolele acelui hipnotizator; era pe laînceputul celei de-a doua săptămâni a turneului; spectacolul ajunsese cam la jumătatea lui, când în sală îşi făcu apariţia impunătorul doctor Peake, cu plastronul şi manşetele scrobite, şi cu bastonu-i cu măciulie de aur. Un cetăţean respectuos i-a cedat numaidecât locul lângă familia Grant. Asta s-a întâmplat tocmai când încercam să născocesc o vedenie, ca răspuns la îndemnul „profesorului”:

        — Concentrează-ţi puterile! Uită-te cu atenţie! Spune, vezi ceva? Concentrează-te, concentrează-te! Şi acum, descrie ce vezi!

        Fără ca doctorul Peake să bănuiască ceva, intrarea lui în sală îmi amintise de discuţia pe care-o ascultasem cu peste trei ani în urmă. Doctorul îmi furniza astfel materie primă şi devenea complice la şarlatania mea. Am început, aşadar, să descriu o viziune vagă şi ceţoasă (asta era o regulă a jocului: n-are nici un rost să ai de la început o viziune prea clară – ar putea să dea de bănuit c-ai venit cu ea pregătită de-acasă). Viziunea s-a înfiripat treptat, câştigând în intensitate şi dramatism. Era vorba de incendiul din Richmond. Doctorul Peake asculta cu răceală şi frumoasa lui faţă vădea un dispreţ politicos; dar când a început să recunoască incendiul, expresia feţei i s-a schimbat şi ochii i s-au aprins. De îndată ce mi-am dat seama de asta, am deschis larg supapa şi am lăsat să ţâşnească din plin aburul, oferind spectatorilor un regal de grozăvii şi de flăcări, ca să-l ţină minte cât or trăi! Iar când am încheiat, oamenii rămăseseră fără grai, parcă se prefăcuseră în stane de piatră. Doctorul Peake se ridică şi am văzut că răsuflă foarte greu.

        — Îndoielile mele s-au risipit, a rostit el cu glas tare. Un asemenea miracol nu putea fi săvârşit prin nici o complicitate. Băiatul n-avea de unde să cunoască aceste amănunte, şi, totuşi, le-a descris cu precizia unui martor ocular şi cu o autenticitate de netăgăduit, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

        Am păstrat conacul colonial pentru ultima seară, când am desăvârşit convertirea doctorului Peake cu ajutorul găurii făcute de ghiulea în zidul clădirii. Doctorul a explicat apoi publicului că nu aveam de unde să cunosc acest mic amănunt, care deosebea conacul familiei sale de toate celelalte conace din Virginia, astfel încât era limpede că văzusem detaliul în halucinaţia mea. Ptiu, drace!

        Curios lucru: când s-a încheiat turneul magicianului, în târguşor nu mai rămăsese decât un singur om care nu credea în mesmerism – şi acela eram eu. Toţi ceilalţi fuseseră convertiţi; eu, însă, aveam să rămân vreme de cincizeci de ani un adversar implacabil şi ireductibil al mesmerismului şi al hipnotismului. Nu voiam să mai am de-a face cu ele cât oi trăi. Subiectul însuşi mă revolta. Poate din pricină că-mi aducea aminte de un episod din viaţa mea pe care, din trufie, aş fi vrut să-l uit, deşi socoteam, sau mă sileam să cred, că nu voi fi pus niciodată în faţa vreunei „probe” care să nu fie ieftină şi inconsistentă, şi care să nu aibă în spatele ei vreun şarlatan de teapa mea.

        Adevărul este că n-a trebuit să aştept mult pentru a mă plictisi de triumful meu. Cred că nici treizeci de zile. O glorie clădită pe minciuni devine curând o povară nesuferită. Fără îndoială că, o vreme, m-am bucurat să-i aud pe alţii povestindu-mi şi repovestindu-mi isprăvile cu exclamaţii admirative, darţin minte destul de limpede că, după un timp, subiectul mi-a devenit odios şi n-am mai putut îndura scârba pe care mi-o provoca. Îmi dau perfect de bine seama că şi omul ilustru care săvârşeşte o faptă cu adevărat măreaţă trece prin aceeaşi experienţă; ştiu că se bucură timp de trei-patru săptămâni, dar că după aceea începe să-i fie teamă să audă pomenindu-se despre ea, iar în curând îşi doreşte să fi ajuns mai degrabă în iad decât să fi avut ideea de a săvârşi acea faptă. Ţin minte cum generalul Sherman îşi ieşea din sărite şi începea să înjure ori de câte ori auzea cântecul „Pe când mărşăluiam prin Georgia”, cântat anume pentru el oriunde se ducea. Cred însă că eu sufeream ceva mai mult decât suferă un erou adevărat, căci acesta are privilegiul de a-şi îndulci necazul cu gândul că gloria lui e, oricum, autentică şi fără pată, pe când eu eram lipsit de acest privilegiu, neavând nici o posibilitate de a-mi transforma gloria în ceva demn de respect.

        Ce uşor e să-i faci pe oameni să creadă o minciună şi ce greu e să le-o scoţi din cap! Treizeci şi cinci de ani după aceste ticăloase isprăvi, m-am dus în vizită la maică-mea, pe care n-o mai văzusem de vreo zece ani şi, mânat de ceea ce mi se părea a fi un imbold destul de nobil şi poate chiar eroic, m-am hotărât să mă smeresc în faţa ei şi să-i mărturisesc vechiul păcat. Mă hotărâsem cu greu: mă temeam de necazul pe care i l-aş fi putut căşuna şi de ruşinea ce i s-ar fi arătat în ochi; dar după o lungă şi chinuitoare gândire, sacrificiul mi s-a părut necesar, aşa încât mi-am luat inima în dinţi şi i-am mărturisit totul.

        Spre uimirea mea, nu a avut loc nici o scenă dramatică, sentimentală; mama n-a fost câtuşi de puţin mişcată; pur şi simplu n-a vrut să mă creadă şi mi-a şi spus-o! N-am fost numai dezamăgit, m-am simţit chiar jignit, văzând că mărturisirea sinceră, pe care-o făcusem cu preţul unor mari eforturi, era respinsă cu atâta calm şi indiferenţă, când mă aşteptam să mă aleg cu un profit de pe urma ei! I-am repetat de câteva ori, pe un ton din ce în ce mai aprins, că tot ceea ce făcusem în cadrul acelor reprezentaţii de demult era minciună şi înşelătorie; iar când mama a scuturat liniştită din cap, spunând că ştie ea ce ştie, am jurat cu mâna pe inimă şi am întrebat-o:

        — Ei, acum ce mai zici?

        Dar nici asta n-a tulburat-o; a rămas neclintită în convingerea ei. Mi-a fost greu să îndur atitudinea ei, cu atât mai greu cu cât, neţinând seama că jurasem, mi-a mai pus şi sare pe rană, invocând fel de fel de argumente spre a-mi dovedi că nu ştiu ce vorbesc şi că sufăr de halucinaţii. Argumente! Argumente menite să demonstreze că un om din afară ştie mai bine ce se petrece în sinea ta decât ştii tu însuţi! Până atunci nutrisem eu oarecare dispreţ pentru argumente, dar de-atunci respectul meu pentru ele n-a sporit deloc. Mama refuza să creadă că născocisem singur acele vedenii şi zicea că vorbesc prostii; nu eram decât un copil pe vremea aceea şi n-aş fi fost, deci, în stare să născocesc aşa ceva. Şi, amintindu-mi de incendiul din Richmond şi de conacul colonial, mi-a spus că asemenea lucruri nu puteau fi scornite de un copil. Atunci mi-am dat seama unde trebuia să bat. I-am spus că avea dreptate; într-adevăr, nu le născocisem, ci le aflasem de la doctorul Peake. Dar nicilovitura asta n-a avut vreun efect! Mama mi-a răspuns că mărturia doctorului Peake atârna mai greu în cumpănă decât a mea, iar el declarase cât se poate de limpede că n-aveam de unde să cunosc acele amănunte. Ce situaţie imposibilă şi ridicolă: un escroc pocăit, osândit să treacă drept un om cinstit şi achitat prin însăşi mărturia persoanei escrocate!

        Ruşinat şi plin de o neputincioasă indignare, mi-am dat seama că fusesem învins pe toată linia. Nu-mi mai rămânea decât o singură carte – e drept, o carte formidabilă. Am scos-o şi am aşteptat. Mi se părea inuman să dărâm fortăreaţa pe care maică-mea o apărase atât de vitejeşte, dar învinşii nu cunosc mila. Am jucat deci cartea supremă: era povestea cu acele.

        — Îţi jur pe cuvântul meu de onoare că fiecare ac înfipt în braţul meu mi-a pricinuit o durere crâncenă, i-am spus pe un ton solemn.

        Iar ea mi-a răspuns:

        — Au trecut de atunci treizeci şi cinci de ani. După atâta amar de vreme, e firesc să ai această impresie, numai că mă aflam şi eu în sală atunci şi ştiu mai bine decât tine. Află că n-ai tresărit nici măcar o dată.

        Era nespus de calmă! Iar eu, dimpotrivă, simţeam că înnebunesc.

        — O, Doamne! Am exclamat. Lasă-mă să-ţi dovedesc că spun adevărul. Uită-te la braţul meu; înfige un ac în el, înfige-l adânc, n-o să tresar.

        Ea, însă, şi-a clătinat capul cărunt şi mi-a spus cu o convingere naivă:

        — Acum eşti om în toată firea şi te poţi preface că nu te doare, dar pe atunci erai doar un copil şi n-ai fi fost în stare să te prefaci.

        Şi astfel, pentru ea minciuna pe care i-o servisem în copilărie a rămas până la sfârşitul zilelor un adevăr de netăgăduit. Carlyle spunea că „minciunile n-au viaţă lungă”. Asta dovedeşte că nu se pricepea la minciuni. Dacă aş fi încheiat o asigurare pe viaţă în baza acestei minciuni, de mult aş fi dat faliment tot plătind prime.

        * [.] De vreo treizeci de ani primesc în medie câte o duzină de scrisori pe an de la nişte necunoscuţi care pretind că ei personal sau părinţii lor îşi amintesc de mine pe când eram copil sau adolescent. Aproape toate scrisorile mă dezamăgesc. Nu i-am cunoscut pe aceşti oameni, nici pe taţii lor. N-am auzit de numele pomenite de ei; amintirile asupra cărora îmi atrag atenţia n-au jucat nici un rol în existenţa mea. Ceea ce înseamnă că aceşti necunoscuţi m-au confundat cu altcineva. Iată însă că azi dimineaţă12 am primit, în sfârşit, şi o scrisoare de la un om care pomeneşte nişte nume ce mi-au fost familiare în copilărie. Autorul scrisorii adaugă un extras de ziar, o notiţă care a circulat timp de patru-cinci săptămâni şi prin alte gazete, şi mă roagă să-i spun dacă fratele lui, căpitanul Tonkray, a fost modelul real al lui Huckleberry Finn.

        I-am răspuns că Huckleberry Finn a fost Tom Blanken-ship. Cum autorul scrisorii a cunoscut în mod evident târguşorul Hannibal din deceniul al cincilea, îşi va aminti lesne de Tom Blankenship. Tatăl lui Tom a fost într-o vreme „Beţivanul Târgului”, un rang extrem de bine definit, deşi neoficial, în acele zile. Luase locul unui „general” (căruia i-am uitat numele) şi a rămas o vreme unicul deţinător al rangului; după aceea, însă, s-a ivit un rival, în persoana lui Jimmy Finn, care şi-a demonstrat capacităţile, astfel încât am avutdoi beţivani în târguşor – ceea ce dădea aşezării noastre cam tot atâtea necazuri câte a cunoscut creştinătatea în veacul al paisprezecelea, când au existat doi papi în acelaşi timp. În Aventurile lui Huckle-berry Finn l-am zugrăvit pe Tom Blankenship întocmai aşa cum a fost. Era ignorant, nespălat, subnutrit, dar mai bun la inimă decât oricare alt băiat. Se bucura de o libertate fără margini. Era singura fiinţă cu adevărat independentă din târguşor şi, ca atare, era mereu fericit, stârnind invidia tuturor celorlalţi. Noi îl simpatizam şi ne plăcea să stăm cu el. Şi cum părinţii noştri ne interziceau să avem de-a face cu el, această interdicţie făcea ca societatea lui să preţuiască de trei sau chiar de patru ori mai mult decât societatea oricărui alt băiat. Acum vreo patru ani am auzit că a ajuns judecător de pace într-un sat din fundul Montanei şi că-i un cetăţean vrednic şi foarte respectat.

        Scris la 8 martie 1906.

        În timpul domniei sale, Jimmy Finn nu s-a arătat arogant, îngâmfat sau din cale afară de mofturos – era, dimpotrivă, foarte democratic, şi dormea cu porcii în tăbăcăria părăsită a târguşorului. Taică-meu a încercat o dată să-l îndrepte, dar n-a reuşit. Tata nu era un reformator de profesie; spiritul reformei era spasmodic la el: izbucnea doar în răstimpuri, despărţite între ele prin pauze foarte lungi. A încercat într-o vreme să-l schimbe şi pe Joe Indianul, dar şi încercarea asta s-a soldat cu un eşec. A fost un eşec de care noi, băieţii, ne-am bucurat, căci Joe Indianul, în stare de beţie, era interesant şi binefăcător pentru noi, pe când Joe Indianul în stare de trezie era un spectacol întristător. Asistam cu nelinişte la experienţele făcute de taică-meu, dar cum ele dădeau greş, ne linişteam. Joe Indianul se îmbăta mai des decât înainte, devenind astfel interesant la culme, în Aventurile lui Tom Sawyer l-am pus pe Joe Indianul să moară de foame în peşteră, dar am făcut-o, poate, pentru a mă conforma cerinţelor literaturii romantice. Nu mai ţin minte acum dacă Joe Indianul cel adevărat a murit în peşteră sau în afara ei, dar îmi amintesc limpede că vestea morţii lui mi-a parvenit într-un moment cât se poate de nepotrivit, şi anume la ora culcării, într-o noapte de vară, când o furtună cumplită, cu tunete şi fulgere acompaniate de o ploaie torenţială, ce prefăcea străzile şi uliţele în râuri, mă împingea să mă pocăiesc şi să iau hotărârea de a duce o viaţă mai puţin păcătoasă. Îmi amintesc şi acum de tunetele şi de fulgerele înspăimântătoare, întrezărite prin fereastra cu geamurile biciuite de ploaie. Potrivit educaţiei primite, ştiam prea bine ce însemna tot acel tămbălău: Satana venise să-l ia pe Joe Indianul! Nu nutream nici cea mai mică îndoială în această privinţă. Era normal ca un ins ca Joe Indianul să fie chemat în iad, şi aş fi socotit c-ar fi fost straniu şi inexplicabil dacă Satana ar fi venit să-l ia într-un mod mai puţin spectaculos. La fiecare fulger, mă ghemuiam şi mă înfioram, cuprins de o spaimă de moarte, iar în intervalul de beznă neagră care urma, îmi deplângeam starea jalnică şi mă rugam să mi se acorde încă o şansă – mă rugam cu o energie şi cu o sinceritate destul de străine firii mele.

        Dar a doua zi dimineaţa am văzut că fusese o alarmă falsă, aşa că m-am hotărât să-mi reiau activitatea obişnuită, în aşteptarea unui nou avertisment.

        Citez acum un scurt fragment din scrisoarea primită de la domnulTonkray: „Fără îndoială că nu ştiţi cine sunt, de aceea vă voi spune. În tinereţea mea am locuit în Hannibal, Missouri, şi am fost colegi la şcoala domnului Dawson, împreună cu Sam şi Will Bowen, cu Andy Fuqua şi cu alţii ale căror nume le-am uitat. Pe vremea aceea eram, cred, cel mai mic băiat din şcoală şi mi se spunea chiar micul Aleck Tonkray.”

        Nu-l ţin minte pe Aleck Tonkray, dar i-am cunoscut pe toţi ceilalţi, ca şi pe beţivanii târguşorului. Ţin minte perfect şcoala lui Dawson. Dac-aş vrea s-o descriu, aş putea reda aici paginile din Tom Sawyer, făcând astfel economie de efort. Ţin minte freamătul lin şi îmbietor al verii ce răzbătea prin ferestrele deschise ale şcolii, tocmai din acel paradis al băieţilor care era Măgura Cardiff; freamătul acesta se amesteca cu murmurul şcolarilor studioşi, făcân-du-l şi mai monoton, prin contrast. Îl ţin minte pe Andy Fuqua, elevul cel mai vârstnic – avea vreo douăzeci şi cinci de ani. O ţin minte şi pe eleva cea mai mică – o fetiţă de şapte ani, pe nume Nannie Owsley. Îl ţin minte pe George RoBards, un băiat de optsprezece sau douăzeci de ani, singurul dintre noi care studia latina. Îmi amintesc vag de ceilalţi băieţi şi de celelalte fete din clasa noastră de douăzeci şi cinci de elevi.

        Îl ţin bine minte şi pe domnul Dawson, ca şi pe feciorul lui, Theodore, un băiat destul de bun – de fapt, exagerat de bun, agresiv de bun, greţos de bun; avea nişte ochi holbaţi şi aş fi vrut să-l înec şi aş fi făcut-o dacă mi s-ar fi ivit prilejul. În şcoala aceea eram cam toţi egali şi, pe cât îmi amintesc, sentimentul invidiei nu-şi găsea loc în inimile noastre, decât în cazul lui Arch Fuqua – fratele lui Andy.

        Umblam, fireşte, cu toţii desculţi vara. Arch Fuqua era cam de vârsta mea – zece sau unsprezece ani. Iarna ne puteam măsura cu el, fiindcă atunci purta ghete, iar marele său dar era ascuns vederii noastre, putând fi astfel dat uitării. Vara, însă, ne făcea să plesnim de ciuda, pentru că era în stare să-şi îndoaie degetul gros de la picior şi să şi-l pocnească, de-l puteai auzi de la o distanţă de treizeci de paşi. Nici un alt băiat din şcoală n-ar fi putut să se laude cu o performanţă cât de cât asemănătoare. Arch Fuqua n-avea rival în ce priveşte înzestrarea fizică, în afară doar de Theodore Eddy, care era în stare să-şi mişte urechile ca un cal; îl concura, dar nu era un rival serios, fiindcă nu-l puteai auzi mişcându-şi urechile, aşa că superioritatea lui Arch Fuqua rămânea de netăgăduit.

        Vorbesc de nişte lucruri întâmplate acum şaizeci de ani şi mai bine. Ţin minte numele unora dintre foştii mei colegi şi chiar feţele lor îmi apar în câte o străfulgerare de-o clipă – îndeajuns pentru a le putea recunoaşte; după care, chipurile lor dispar iarăşi. Parcă-l văd pe George RoBards, elevul care învăţa latineşte – un băieţaş firav, palid, studios, aplecat peste o carte şi adâncit în lectura ei, cu pletele-i lungi şi negre atârnându-i până pe sub fălci, aidoma unor perdele lăsate peste obraji. Din când în când îşi scutura capul, pentru a da la o parte una dintre perdele ce-l stânjenea la lectură, dar, de fapt, pentru a face pe grozavul. Pe vremea aceea, era mare lucru ca un băiat să aibă un păr atât de mlădios, încât să poată fi azvârlit spre ceafă în felul acesta, printr-o simplă scuturare a capului. George RoBards era invidiat de noi toţi, căci nimenin-avea un păr pe care să-l poată azvârli astfel la spate, afară doar de Will Bowen şi John RoBards, posesori ai unor şuviţe bălaie. Părul meu era un ciuf încâlcit de şuviţe scurte; al fratelui meu Henry, tot aşa. Încercam în fel şi chip să îndreptăm firele astea încâlcite, ca să le putem azvârli spre ceafă, dar nu izbuteam niciodată. Uneori, muindu-ne capul în apă şi pieptănându-ne şi periindu-ne zdravăn şuviţele, până le turteam de scăfârlie, le făceam să atârne un timp, ceea ce ne prilejuia o bucurie vremelnică. Dar în clipa când încercam să-l dăm pe spate, părul se încârlionţa la loc şi gata cu bucuria noastră!

        George era un băiat drăguţ în toate privinţele. Se iubea cu Mary Moss şi-şi juraseră credinţă veşnică, încă de pe vremea când erau nişte copilaşi. Dar domnul Lakenan îşi făcu apariţia în târguşor şi rămase acolo. Izbuti numaidecât să ocupe un loc important, pe care şi-l menţinu -căci aducea cu sine o faimă de mare avocat. Era un om educat, cultivat, grav până la sobrietate, distins în purtări şi în conversaţie. Era socotit un burlac bătrân, potrivit criteriilor de atunci ale burlăciei. Era, oricum, un om în ascensiune. Obştea îl privea cu un amestec de respect şi de teamă, iar ca „partidă bună” avea cota cea mai mare pe piaţă. Mary Moss, bobocul acela de fată, intră în graţiile domnului Lakenan; el porni asediul şi o cuceri. Toată lumea spunea că fata acceptase pentru a le face pe plac părinţilor ei, nu sieşi. Pe scurt, s-au căsătorit. Iar lumea începu să spună că el se ocupa personal de educaţia fetei, încercând să-i ridice nivelul şi să facă din ea o parteneră vrednică de dânsul. Se prea poate să fi fost adevărat, după cum s-ar putea să nu fi fost aşa. Oricum, era ceva interesant, iar asta conta cel mai mult într-un târguşor ca al nostru. La un moment dat, George plecă într-o regiune depărtată, unde muri curând – de inimă rea, pe cât spunea lumea. Se poate: avea şi de ce! Ar fi trebuit să caute mult şi bine ca să găsească o altă fată ca Mary Moss!

        Ce mult a trecut de la acea mică tragedie! Doar cei cu părul alb îşi mai amintesc de ea. Lakenan a murit demult, dar Mary e încă în viaţă şi încă frumoasă, deşi are strănepoţi.

        John RoBards era frăţiorul lui George, un prichindel cu nişte plete aurii, mătăsoase, care-i acopereau faţa şi i se revărsau până pe umeri; şi le putea da pe spate cu uşurinţă! La vârsta de doisprezece ani, a pornit-o împreună cu tatăl lui la drum, printre căutătorii de aur care străbăteau America în 1849. Mai ţin minte şi acum plecarea cavalcadei spre vest. Eram cu toţii acolo, ca să-i privim şi să-i pizmuim. Încă-l mai văd pe prichindelul acela trecând pe un cal mare, cu pletele-i lungi desfăşurate ca un drapel. Peste doi ani aveam să fim din nou cu toţii acolo, ca să-l privim şi să-l pizmuim pe băiat, la întoarcerea lui acasă, acoperit de o glorie inimaginabilă – gloria unuia care călătorise cu adevărat! Niciunul dintre noi nu se depărtase de casă cu mai mult de patruzeci de mile. El, însă, străbătuse un continent întreg! Fusese în minele de aur, acea ţară de basm a imaginaţiei noastre. Şi mai făcuse un lucru şi mai uimitor: navigase. Navigase la bordul unor corăbii adevărate şi nu pe un singur ocean, ci pe trei! Căci după ce călătorise pe Pacific, ocolise Capul Horn, printre aisberguri şi prin furtuni şi viscole cumplite, apoi o pornise spre nord, mânat de alizee, până ajunsese în apele fierbinţi de la Ecuator; faţa lui tuciurie purta semneleexperienţelor prin care trecuse. Iar noi ne-am fi vândut sufletele diavolului pentru privilegiul de-a schimba locul cu-al lui.

        L-am văzut pe John acum patru ani, când m-am dus în Missouri. Era un om bătrân – deşi nu chiar atât de bătrân ca mine – şi părea apăsat de povara existenţei. Mi-a spus că nepoata lui, în vârstă de doisprezece ani, îmi citise cărţile şi ar fi vrut să mă cunoască. Nepoata asta a lui era ţintuită la pat şi osândită să moară. John ştia că fetiţa se stingea repede. Doisprezece ani! Exact vârsta bunicului ei în ziua când pornise călare în acea mare escapadă. Mi se părea că văd în fetiţă băiatul de odinioară. Era ca şi cum s-ar fi întors din acel trecut îndepărtat, înfăţişându-se înaintea mea în straiele de aur ale adolescenţei. Fetiţa era bolnavă de inimă, iar peste câteva zile scurta ei viaţă avea să se curme.

        Un alt coleg de şcoală era John Garth. Iar una dintre colegele cele mai drăguţe era Helen Kercheval. Mai târziu aveau să se căsătorească; el avea să devină un bancher prosper şi un cetăţean cu vază; acum câţiva ani a murit, bogat şi respectat. A murit. Asta am de spus despre atâţia dintre băieţii şi fetele acelea. Văduva încă mai trăieşte şi mai există şi strănepoţii. În zilele copilăriei mele desculţe, am fost coleg cu ea. Am văzut mormântul lui John când am făcut călătoria aceea în Missouri.

        Domnul Kercheval, tatăl fetei, avea – pe vremea când eu eram un băieţaş de nouă ani – un ucenic, precum şi o sclavă, o femeie foarte cumsecade. Dar nu pot simţi nici simpatie, nici recunoştinţă faţă de acel ucenic şi faţă de acea sclavă – nu le pot ierta că mi-au salvat viaţa. Într-o zi, când mă jucam pe-un buştean pe care-l credeam legat de o plută – deşi nu era – buşteanul mă trânti drept în Gârla Ursului. După ce mă scufundasem de două ori în apă şi mă pregăteam să ies la suprafaţă pentru a face apoi cel de-al treilea plonjon, plonjonul fatal, sclava m-a apucat de degete şi m-a scos afară. Peste o săptămână eram din nou în gârlă, iar ucenicul domnului Kercheval, nime-rindu-se pe mal, s-a aruncat în apă şi, dibuind pe fundul ei, m-a găsit, m-a tras afară, a scos apa din mine şi m-a salvat din nou. M-am mai înecat de şapte ori înainte de a învăţa să înot – o dată în Gârla Ursului şi de şase ori în Mississippi. Nu mai ţin minte cine au fost cei care s-au pus împotriva intenţiilor unei Pronii mai înţelepte decât puteau fi ei, dar încă le mai port pică. Când i-am povestit despre aceste uimitoare întâmplări pastorului Burton din Hartford, mi-a răspuns că nu poate crede. Chiar în anul următor, avea să alunece pe gheaţă şi să-şi scrântească o gleznă.

        Un alt coleg era John Meredith, un băiat cu o fire neobişnuit de blândă şi mărinimoasă. Când a izbucnit Războiul Civil, a devenit un soi de căpetenie de guerillă de partea Confederaţiei sudiste şi mi s-a spus că era necruţător în sângeroasele expediţii de jaf făcute asupra familiilor unioniste din regiunile rurale ale districtului Monroe – cândva prieteni şi cunoscuţi ai propriului său tată. Pare aproape de necrezut, şi totuşi e adevărat, căci şi Robespierre fusese în tinereţe la fel de blajin ca şi acel coleg de şcoală al meu. John e în mormânt de foarte, foarte mulţi ani.

        Will Bowen şi fratele lui Sam, cu doi ani mai mic decât el, mi-au fost, deasemenea, colegi. Înainte de izbucnirea Războiului Civil, amândoi deveniseră piloţi, la St. Louis şi la New Orleans. Amândoi au murit demult. În prima lui tinereţe, Sam a avut o aventură ciudată; s-a îndrăgostit de

        0 fată de şaisprezece ani, unica moştenitoare a unui berar neamţ foarte bogat. Ar fi vrut s-o ia de nevastă, dar şi el şi fata erau siguri că „papa” nu numai că nu şi-ar fi dat consimţământul, dar i-ar fi trântit uşa în nas lui Sam. Bătrânul nu nutrea faţă de el asemenea sentimente, dar ei nu ştiau asta; era cu ochii pe ei, dar ochii lui n-aveau nimic duşmănos. Cei doi îndrăgostiţi au plecat să trăiască împreună. Nu peste multă vreme bătrânul muri, iar când

        1 se deschise testamentul, se văzu că-şi lăsase întreaga avere doamnei Samuel A. Bowen. Cei doi făcură atunci o nouă greşeală. Nenorociţii se duseră în mahalaua franceză Carondelet, la un magistrat, pe care-l convinseră să-i cunune şi să le antedateze cununia cu câteva luni. Bătrânul berar avea nişte nepoate, nepoţi, veri şi alte asemenea lifte, care descoperiră falsul, îl dovediră, şi putură astfel intra în posesia moştenirii. Sam a rămas astfel cu o ne-vastă-fetiţă pe cap şi a fost nevoit să-şi câştige pâinea ca pilot. După câţiva ani Sam şi un alt pilot navigau pe un vas de la New Orleans în susul fluviului, când la bord izbucni o epidemie de friguri galbene în rândul echipajului şi al puţinilor pasageri. Ambii piloţi se îmbolnăviră, şi nu era nimeni care să-i poată înlocui la timonă. Vasul fu ancorat la capul Insulei 82, în aşteptarea unor ajutoare. Moartea îi doborî grabnic pe cei doi piloţi, care zac îngropaţi acolo, dacă nu cumva fluviul le-o fi surpat mormintele şi le-o fi furat oasele – ceea ce e probabil că s-a întâmplat de multă vreme.

        O ţin minte pe Mary Miller. N-a fost prima mea iubită, dar cred că e prima care mi-a zdrobit inima. M-am amorezat de ea când avea optsprezece ani, iar eu numai nouă

        — Dar dumneaei mă dispreţuia, făcându-mă să-mi dau seama că lumea asta e o lume rece. Nu-i observasem până atunci temperatura. Cred că mă simţeam la fel de nefericit ca un om în toată firea în asemenea împrejurări. Dar sunt convins că nefericirea asta n-a ţinut mult. Pe cât îmi amintesc, mi-am transferat în curând sentimentele de adoraţie asupra Artimisiei Briggs, care era cu un an mai mare decât Mary Miller. Când i-am destăinuit dragostea ce i-o purtam, n-a râs de mine, nu m-a dispreţuit. S-a arătat foarte înduioşată, dar în acelaşi timp şi foarte fermă, zicându-mi că nu vrea să fie sâcâită de copii.

        O altă iubită a mea a fost Mary Lacy, o colegă de şcoală. Din păcate nici ea nu era de nasul meu, fiind mult mai mare. Era o fată cam sălbatică, dârză şi independentă. Avea o fire greu de stăpânit şi era socotită incorigibilă. Ceea ce nu era deloc adevărat, căci avea să se mărite, iar îndată după măritiş avea să se potolească, devenind o nevastă-model în toate privinţele şi una dintre cele mai respectate femei din târguşor. Acum patru ani13 încă mai trăia; era căsătorită de o jumătate de veac.

        Jimmie McDaniel era un alt coleg de şcoală. Aveam amândoi cam aceeaşi vârstă. Tatăl lui ţinea o prăvălie de dulciuri, iar băiatul era cel mai invidiat copil din târguşor.

        Referire la vizita în Missouri din 1902.

        — După Tom Blankenship – căci deşi nu-l vedeam niciodată sugând bomboane, presupuneam că alcătuiau hrana lui obişnuită. Jimmie pretindea că nu mânca niciodată dulciuri şi că nici nu se dădea în vânt după ele, pentru că nu erau interzise – ar fi putut să mănânce cantităţi uriaşe dac-ar fi vrut. Era însă limpede că dispreţul afişat de el în public faţă de dulciuri nu era decât o „poză”. Jimmie avea nişte dinţi stricaţi cum nu mai găseai în tot târguşorul. Pe cât îmi amintesc, el a fost cel dintâi om din lume căruia i-am spus o poveste umoristică – povestea cu Jim Wolf şi pisicile; i-am spus-o chiar a doua zi după memorabila întâmplare şi-am crezut c-au să-i cadă dinţii din gură de-atâta râs. În viaţa mea nu fusesem atât de mândru şi de fericit şi nici de-atunci încoace n-aveam să mai fiu, decât rareori. L-am revăzut şi pe Jimmie acum patru ani. Lucra la o fabrică de trabucuri. Purta un şorţ ce-i venea până la genunchi şi avea o barbă lungă, dar cu toate astea nu mi-a fost greu să-l recunosc. Era însurat de cincizeci şi patru de ani, avea mulţi copii, nepoţi şi strănepoţi, o întreagă posteritate, şi totuşi băiatul căruia îi spusesem povestea cu pisicile pe vremea când eram amândoi nişte mucoşi, dăinuia încă în persoana acelui moşuleţ vesel.

        Artimisia Briggs s-a măritat curând după ce mă respinsese; s-a măritat cu Richmond, pietrarul, care-mi fusese dascăl la şcoala de duminică metodistă urmată în prima copilărie. Avea o calitate pentru care-l invidiam – una singură: izbindu-şi cândva degetul gros cu ciocanul, îi crescuse o unghie strâmbă şi ascuţită, întocmai ca ciocul unui papagal. Cred că acum n-aş mai vedea în ea o podoabă, dar pe vremea aceea avea mare preţ în ochii mei şi mă fascina, pentru că era singura unghie de acest fel din târguşor. Richmond fusese un dascăl cumsecade şi foarte prevenitor, plin de răbdare şi compasiune – cel mai îndrăgit de noi, copiii. La şcoala de duminică erau folosite nişte cartonaşe lungi, subţiri şi albastre, pe care era tipărit câte un verset din Biblie; puteai căpăta un cartonaş din acelea dacă recitai două versete. Cinci versete îţi aduceau trei cartonaşe albastre, pe care le puteai schimba la biblioteca şcolii pentru dreptul de a împrumuta o carte pe timp de-o săptămână. M-am aflat sub îndrumarea duhovnicească a domnului Richmond vreme de doi sau trei ani, cu întreruperi, şi pot spune că n-a fost niciodată aspru cu mine. În fiecare duminică recitam aceleaşi cinci versete, iar el se arăta întotdeauna mulţumit. Nu părea să bage de seamă că erau aceleaşi versete, pe care le asculta prosteşte în fiece duminică, de luni de zile. Iar eu mă alegeam întotdeauna cu cartonaşele, în schimbul cărora împrumutam câte o carte. Cărţile erau cam plicticoase, ce-i drept, fiindcă în toată biblioteca nu găseai nici un băiat rău. Eroii cărţilor erau toţi băieţi buni şi fete bune, nişte personaje îngrozitor de neinteresante, dar mai bine tovărăşia lor decât niciuna, astfel încât eram bucuros de societatea lor, chiar dacă o dezaprobam.

        Acum vreo douăzeci de ani, domnul Richmond a intrat în stăpânirea peşterii lui Tom Sawyer din dealurile ce se înalţă la câteva mile de târguşor şi a transformat-o într-un centru turistic. În 1849, când căutătorii de aur se scurgeau prin târguşorul Hannibal, mulţi oameni în toată firea de la noi s-au molipsit de febra aurului, ca să nu mai vorbesc de băieţi, care s-au îmbolnăvitcu toţii. În duminicile de vară, obişnuiam să luăm cu împrumut bărcile ai căror proprietari nu erau de faţă şi să mergem cu ele la vale pe fluviu, cale de trei mile, până la peşteră, unde puneam „jaloane” şi ne prefăceam că săpăm, scoţând chipurile minereu în valoare de-o jumătate de dolar în prima zi, apoi de două-trei ori mai mult, iar cu timpul adevărate comori, pe măsură ce imaginaţia noastră se deprindea cu ideea. Neghiobi şi lipsiţi de simţ profetic mai eram! O făceam în joacă, fără să bănuim nimic! Peştera aceea şi toate dealurile dimprejur erau pline de aur, dar noi habar n-aveam! Luam aurul drept ţărână. Lăsându-i neatinse comorile tainice, am crescut în sărăcie şi am pornit apoi să cutreierăm lumea, luptându-ne pentru pâinea zilnică; şi asta, pentru că n-avusesem darul profeţiei. Regiunea aceea era pentru noi numai stâncă şi pământ, când ar fi fost de ajuns ca pământul să fie săpat şi tratat ştiinţific, ca să se prefacă în aur. Întreaga regiune era o mină de ciment, iar acum se fabrică acolo cel mai fin ciment Portland, câte cinci mii de barili zilnic, într-o fabrică a cărei construcţie a costat două milioane de dolari.

        Acum câteva luni14 am primit o telegramă prin care mi se aducea la cunoştinţă că peştera lui Tom Sawyer e transformată în ciment: doream, cumva, să fac vreo declaraţie în legătură cu acest lucru? Eu, însă, n-aveam nimic de declarat, îmi părea rău pentru mina de ciment pierdută, dar n-avea nici un rost să vorbesc despre ea la o oră atât de târzie şi, ca să fiu sincer, era un subiect penibil. Peştera lui Tom Sawyer avea o lungime de şapte mile – culmea înaltă care ascunde peştera întinzându-se pe malul fluviului Mississippi cale de şapte mile în direcţia orăşelului Saverton.

        Reuel Gridley a fost şi el coleg cu mine la şcoala aceea, însă numai pentru scurt timp. Era un elev mai vârstnic -să tot fi avut douăzeci şi doi sau poate chiar douăzeci şi trei de ani. A izbucnit apoi războiul cu Mexicul, iar el s-a angajat voluntar, în târguşor s-a format o companie de infanterie, iar domnul Hickman, un vlăjgan chipeş în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, a devenit căpitanul ei; încins cu o sabie, umbla în nişte pantaloni cenuşii cu vipuşcă galbenă. Când compania mărşăluia pe uliţele târguşorului – de mai multe ori pe zi – evoluţia infanteriştilor îmbrăcaţi în uniforme atât de frumoase era urmărită de toţi băieţii, ori de câte ori le îngăduia orarul şcolii. Văd parcă şi acum compania în marş, şi parcă mă mai încearcă şi azi dorul aprig de a mă alătura soldaţilor. Dar compania n-avea ce face cu nişte băieţi de doisprezece-treisprezece ani; iar până să mi se ivească ocazia unui alt război, dorinţa de a ucide nişte oameni cărora nu le fusesem prezentat avea să se stingă în mine.

        Scris în martie 1906.

        Fiica lui Mark Twain, care a murit în 1896.

        L-am revăzut pe superbul Hickman la bătrâneţe. Mi s-a părut că-i cel mai bătrân om cunoscut de mine vreodată, în trist şi uimitor contrast cu tânărul şi chipeşul căpitan pe care-l văzusem pregătindu-şi războinicii pentru măcel, cu atâţia şi atâţia ani în urmă. Hickman a murit – e vechea poveste. Vorba lui Susy15: „La ce bun toate astea?”

        Reuel Gridley s-a dus la război şi, timp de cincisprezece sau şaisprezece ani, n-am mai auzit nimic despre el. Pe urmă, într-o zi la Carson City, pe cândaveam de furcă pe trotuar cu un ziarist mult mai solid decât mine, am auzit o voce strigându-mi: „Nu te lăsa, Sam! Sunt în spatele tău!” Era vocea lui Reuel Gridley. Zicea că nu m-a recunoscut după chip, ci după felul cum tărăgănam vorba.

        Cam pe vremea aceea s-a dus să-şi încerce norocul în minele de lângă Reese River, iar la un moment dat a pierdut un pariu electoral făcut în tabăra lui minieră, pariu în virtutea căruia a fost nevoit să cumpere un sac cu făină greu de cincizeci de funţi, să-l plimbe prin orăşel, precedat de o fanfară, şi să-l predea apoi celui ce câştigase pariul. Fireşte că întreaga tabără era de faţă, toţi fiind plini de băutură şi entuziasm. Câştigătorul pariului scoase la mezat sacul, în folosul Fondului Sanitar al Statelor Unite, şi-l vându. Cumpărătorul îl scoase la rându-i la licitaţie şi-l vându pentru acelaşi Fond Sanitar. Sacul fu vândut de nu ştiu câte ori pentru Fondul Sanitar, dar până la urmă vestea ajunse prin telegraf la Virginia City. Acolo, ea stârni un mare entuziasm, iar Reuel Gridley fu rugat printr-o telegramă să aducă sacul în Virginia City şi să-l scoată la licitaţie. Aşa că îl aduse. I se puse la dispoziţie o trăsură deschisă şi o fanfară. Sacul fu vândut de nu ştiu câte ori la Gold Hill, apoi către seară fu adus în Virginia City şi vândut şi acolo de mai multe ori, ceea ce procură Fondului Sanitar vreo douăzeci sau treizeci de mii de dolari în plus. Gridley trecu şi în California cu sacul, vânzându-l în diferite oraşe. La Sacramento şi San Francisco obţinu sume mari de bani. Merse apoi cu sacul în răsăritul Statelor Unite, îl vându la New York şi în alte oraşe, apoi îl duse la o mare expoziţie din St. Louis şi continuă să-l vândă; în cele din urmă, făcu din făină o mulţime de plăcinţele, pe care le vându cu un dolar bucata. Una peste alta, acest sac cu făină, care iniţial costase poate zece dolari, a adus Fondului Sanitar peste două sute de mii de dolari. Reuel Gridley a murit demult – e vechea poveste.

        În 1845, când aveam zece ani, a izbucnit în târguşor o epidemie de pojar din care prea puţini copii au scăpat. Aproape în fiece zi aveam câte o înmormântare, iar mamele din târguşor erau înnebunite de spaimă. Maică-mea era foarte tulburată. Îşi făcea griji din pricina Pamelei, a lui Henry şi a mea, şi se silea din răsputeri să ne ferească de orice contact cu molima. Gândindu-mă bine, am ajuns la convingerea că mama greşea; şi aveam impresia că, dacă mi s-ar oferi prilejul, aş putea să-i îndrept greşeala. Nu mai ţin minte dacă eram sau nu speriat de pojar, dar îmi amintesc foarte clar că mă plictisisem rău să tot trăiesc în încordarea pe care mi-o pricinuia ameninţarea morţii, atârnată continuu deasupra capului meu. Ţin minte că ajunsese să-mi fie aşa lehamite de situaţia asta şi că doream cu atâta nerăbdare să ies din ea într-un fel sau altul, dar cât mai repede, încât nu mă mai puteam bucura de nimic. Zilele şi nopţile erau un chin pentru mine. M-am hotărât atunci să pun capăt acestei încordări, rezolvând cumva problema, ca să se isprăvească odată cu ea. Will Bowen se îmbolnăvise grav de pojar, şi-mi spuneam că n-ar strica să mă duc la el şi să mă molipsesc. Am intrat în casa lui pe uşa din faţă, m-am furişat prin odăi şi coridoare, ca să nu fiu văzut, şi în cele din urmă am ajuns în dormitorul lui Will, situat la etaj, în partea din spate a clădirii. Am intrat nestingherit, dar victoria mea s-a redus la atât. Peste o clipă mama lui Will m-a prins şi m-a datafară din casă, nu înainte de a-mi trage o chelfă-neală zdravănă. Era aşa de speriată, încât abia putea să vorbească, iar faţa i se făcuse albă ca varul. Mi-am dat seama că data viitoare trebuia să fiu mai atent – ceea ce am şi făcut. Am dat târcoale pe uliţa din spatele casei lui Will şi m-am tot uitat prin crăpăturile gardului, până ce m-am încredinţat că erau condiţii prielnice. Atunci m-am strecurat prin curtea şi pe uşa dindos şi m-am dus în dormitorul lui Will, unde m-am vârât în patul lui. Nu mai ţin minte cât timp am stat în patul acela. Ţin minte doar că Will Bowen – prea bolnav ca să bage de seamă măcar prezenţa mea acolo – nu mă distra defel. Când am auzit paşii maică-si, mi-am tras pătura – sau cearşaful – dar era prea scurtă, astfel încât oricine putea vedea că dedesubt se ascund două trupuri. N-au rămas două prea multă vreme. Doamna Bowen m-a smuls din pat şi m-a condus până acasă, ţinându-mă de guler, pe care nu l-a lăsat din mână până ce nu m-a predat maică-mi, laolaltă cu opinia ei despre ce fel de băiat eram.

        Rezultatul a fost un pojar zdravăn, care m-a dus la un pas de moarte. M-a adus într-o stare în care nu mă mai sinchiseam de nimic – o totală lipsă de interes, o placiditate şi o linişte de-a dreptul încântătoare. În viaţa mea nu m-am bucurat de o stare mai plăcută decât cea prilejuită de agonia aceea. Căci era o adevărată agonie. Cuvântul „moarte” fusese rostit şi membrii familiei fuseseră convocaţi la căpătâiul meu, ca să-şi ia rămas-bun de la mine. Îi cunoşteam pe toţi, vederea nu mă înşela; toţi plângeau, dar lacrimile lor nu mă mişcau. Le priveam cu un foarte vag interes din pricină că eram în centrul atenţiei tuturor, ceea ce îmi plăcea şi mă umplea de mândrie.

        Când doctorul Cunningham a ajuns la încheierea că nu mai putea face nimic pentru mine, mi-a acoperit tot trupul cu saci plini cu cenuşă fierbinte. Mi i-a pus pe piept, pe încheieturile mâinilor, pe glezne şi astfel, spre marea lui uimire – şi, desigur, şi spre regretul meu – m-a adus înapoi în această lume, punându-mă din nou pe linia de plutire.

        Am fost educat nu numai la şcoala comunală din Hannibal, ci şi în redacţia ziarului fratelui meu Orion, unde am făcut toate muncile, inclusiv aceea de redactor.

        Literatura mea a atras atenţia târguşorului, „dar nu şi admiraţia lui” (potrivit mărturiei fratelui meu).

        Orion Clemens s-a născut la Jamestown, Tennessee, în 1825. A fost primul copil al părinţilor mei. Între el şi mine s-a născut o soră, Margaret, care a murit la vârsta de nouă ani, în 1839, în satul Florida, Missouri, unde m-am născut eu; apoi Pamela, mama lui Samuel E. Moffett, care-a fost toată viaţa ei o invalidă şi care-a murit acum un an16, într-o suburbie a New York-ului, la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Am mai avut şi un frate, Benjamin, care-a murit în 1842, în vârstă de zece ani.

        16 Scris la 28 martie 1906.

        Orion şi-a petrecut copilăria în cătunul Jamestown – o mică aşezare cu cabane de lemn, pierdută printre dealurile din răsăritul statului Tennessee – în mijlocul unei populaţii foarte reduse, de oameni primitivi, la fel de ignoranţi şi de inconştienţi de lumea dinafară ca şi fiarele sălbatice care populau pădureadin jur. Familia noastră s-a strămutat în Florida, de unde a plecat apoi la Hannibal, când Orion avea zece ani. La vârsta de cincisprezece sau şaisprezece ani a fost trimis la St. Louis, unde a învăţat meseria de tipograf. Una din trăsăturile sale de caracter era curiozitatea. În fiece dimineaţă se trezea plin de curiozitate pentru un lucru sau altul; şi curiozitatea asta ţinea toată ziua, dar se stingea peste noapte, când se năştea în sufletul lui interesul pentru un alt lucru, încât a doua zi dimineaţă se trezea înflăcărat de o nouă râvnă, înainte de a-şi pune hainele pe el. Orion experimenta în felul acesta, în fiecare an al vieţii, trei sute şaizeci şi cinci de entuziasme noi, până când, într-o dimineaţă devreme, moartea l-a găsit aşezat la masă, în mână cu o pană, scriind despre incendiul din ziua aceea şi pregătindu-se să-l savureze, până când va fi stins la căderea nopţii. Era în vârstă de şaptezeci şi doi de ani.

        Am uitat să pomenesc de o altă trăsătură caracteristică foarte pronunţată: melancoliile lui adânci, stările de deznădejde, care-şi găseau locul în fiecare zi laolaltă cu entuziasmele. Ziua lui era împărţită – ba nu, nu împărţită, ci bălţată – din zori până la miezul nopţii, de nori negri ce alternau cu lumina strălucitoare a soarelui. În fiece zi, era omul cel mai vesel şi mai plin de speranţă din lume, dar tot în fiece zi era şi cel mai nefericit om de pe pământ.

        În timp ce-şi făcea ucenicia, la St. Louis, a ajuns să-l cunoască bine pe Edward Bates, care avea să facă parte din primul guvern al lui Lincoln. Bates era un om deosebit, înzestrat cu simţul onoarei şi al datoriei, şi un avocat remarcabil, îl lăsa pe Orion să vină la el cu toate noile sale proiecte, le discuta răbdător şi, cu o logică irezistibilă, i le spulbera pe toate cu duşul rece al argumentelor. Asta, la început. Căci, după câteva săptămâni, Bates avea să constate că strădaniile lui nu sunt necesare: proiectele lui Orion se stingeau de la sine, până la căderea serii. Orion s-a gândit la un moment dat să se facă avocat. Domnul Bates l-a încurajat, aşa că Orion a studiat dreptul aproape o săptămână, după care s-a apucat fireşte de altceva. Ar fi vrut acum să devină orator. Domnul Bates i-a dat lecţii de oratorie. Plimbându-se de colo până colo, îi citea cu glas tare dintr-o carte englezească şi traducea repede textul în franceză, exerciţiu pe care i-l recomanda şi lui Orion; cum însă Orion nu ştia franţuzeşte, se lăsă păgubaş după două sau trei zile de studiu entuziast.

        Cât a stat la St. Louis, Orion s-a alăturat rând pe rând unui mare număr de biserici şi a predat la diferite şcoli de duminică – pe care le schimba ori de câte ori îşi schimba religia. Era nestatornic şi în politică – astăzi liberal, peste o săptămână democrat, iar peste o altă săptămână adeptul oricărei platforme proaspete ce se putea găsi pe piaţa politică. Adaug aici că lui Orion i-a plăcut toată viaţa să schimbe decorul, nu numai religiile. Sinceritatea lui era dincolo de orice îndoială, ca şi buna lui credinţă; iar în materie de afaceri şi de bani, cinstea lui n-a fost pusă niciodată sub semnul întrebării. În ciuda veşnicelor sale schimbări şi capricii, principiile îi rămâneau înalte, întotdeauna înalte şi de nezdruncinat. Era cea mai ciudată mixtură turnată vreodată într-un tipar omenesc. Un asemenea om e înclinat să acţioneze din impuls, fără să reflecteze; exact aşa proceda Orion. Tot ce făcea, făcea cu convingere, cu entuziasm şi cuun sentiment de trufie -indiferent despre ce era vorba, şi de fiecare dată se căia amarnic de ce făcuse, fie un lucru bun sau rău – nu treceau nici douăzeci şi patru de ore, şi-şi turna cenuşă-n cap pentru ce făcuse. Oamenii se nasc pesimişti sau optimişti, nu devin. Cred însă că Orion e singurul om cunoscut de mine în care pesimismul şi optimismul convieţuiau în proporţii egale. Cu excepţia principiilor sale solide, era la fel de nestatornic ca apa. Îi puteai doborî moralul cu un singur cuvânt; i-l puteai ridica din nou, până la cer, cu un alt cuvânt. Îi puteai zdrobi inima cu o vorbă dezaprobatoare; cu una aprobatoare îl puteai face fericit ca un înger. Şi n-aveai nevoie să descoperi vreun sens sau vreo rămăşiţă de raţiune în aceste miracole: orice cuvânt era bun.

        Mai avea o trăsătură de caracter, una evidentă, care era sursa acelora pomenite mai înainte. Mă refer la apriga lui nevoie de a fi aprobat. Era atât de dornic să găsească aprobare, atât de copilăreşte nerăbdător să aibă consimţământul oricui şi al întregii lumi, fără discriminare, încât era îndeobşte dispus să se lepede într-o clipită de ideile, opiniile şi convingerile sale, pentru a fi pe placul unuia care n-ar fi fost de acord cu ele. Dar tot timpul îşi păstra nealterate principiile fundamentale; pe acestea nu le abandona niciodată pentru a face pe placul cuiva. Născut şi crescut printre sclavi şi proprietari de sclavi, era totuşi încă din copilărie un aboliţionist, şi aşa avea să rămână până la moarte. A fost toată viaţa un om sincer, cinstit, onorabil şi demn de încredere. Dar în problemele mai puţin importante – cum ar fi religia, politica şi alte asemenea chestiuni – nu a avut niciodată vreo convingere care să poată supravieţui opiniei dezaprobatoare a unui motan.

        Fratele meu Orion visa tot timpul – era visător din născare, iar această înclinaţie îl băga uneori în bucluc. O dată, pe când avea douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, şi devenise tipograf calificat, a conceput ideea romantică de a veni la Hannibal fără să ne dea de ştire, ca să ne facă o surpriză plăcută. Dacă ne-ar fi prevenit, ar fi putut afla că ne schimbasem domiciliul şi că doctorul Meredith, medicul nostru de casă, un om arţăgos, cu o voce de bas ca a unui matelot bătrân, locuia acum în fosta noastră reşedinţă, unde cele două surori ale doctorului, fete bătrâne şi trecute, ocupau odaia de pe vremuri a lui Orion. Orion a sosit la Hannibal cu vaporul în toiul nopţii şi a pornit la drum cu obişnuitul entuziasm, încântat de proiectu-i romantic şi bucurându-se anticipat de surpriza pusă la cale. Totdeauna se bucura cu anticipaţie – asta făcea parte din însăşi fiinţa lui. Nu era în stare să aştepte evenimentul, simţea nevoia să-l işte din materia visului şi să-l savureze anticipat – drept care, când evenimentul se producea aievea, Orion constata uneori că acesta nu era la fel de bun ca evenimentul născocit de închipuirea lui şi că ar fi fost, deci, mai profitabil să-l păstreze pe cel imaginar, renunţând la cel real.

        Când a ajuns la fosta locuinţă, s-a dus la uşa din spatele casei, şi-a scos ghetele şi, fără să trezească pe cineva, s-a furişat pe scări până la odaia celor două fete bătrâne. S-a dezbrăcat pe întuneric, s-a vârât în pat şi s-a ghemuit lângă un trup; s-a mirat, dar nu cine ştie ce, căci îşi închipuia că-i fratele nostru Ben. Era iarnă, patul era confortabil, iar presupusul Ben sporea acest confort – astfel încât Orion era gata să aţipească, foarte mulţumit de rezultatulobţinut până acum şi plin de vise fericite despre cele ce aveau să se întâmple a doua zi dimineaţă. Numai că avea să se întâmple mult mai curând – şi cu totul altceva.

        Bătrâna înghesuită de Orion se zbătu în somn, se trezi pe jumătate şi începu să bodogănească. Orion încremeni la auzul vocii bătrânei. Nu mai putea să se mişte, nu mai putea nici măcar să respire; biata înghesuită începu să dibuie de jur împrejur şi, dând peste favoriţii lui Orion, zbieră: „Aoleu, e-un bărbat!”

        Zbieretele ei înlăturară paralizia lui Orion, care sări din pat şi începu să-şi caute hainele pe bâjbâite. Amândouă femeile se porniră pe ţipete, astfel încât Orion nu mai aşteptă să-şi găsească întreg echipamentul, ci o luă la fugă cu piesele pe care putuse pune mâna. O zbughi spre capul scărilor şi începu să coboare, dar se simţi din nou paralizat, căci zări flăcăruia galbenă a unei lumânări ce urca scările, şi-şi închipui că înapoia ei trebuia să fie doctorul Meredith. Şi chiar era. Doctorul nu prea era îmbrăcat, dar n-are a face, părea destul de bine pregătit pentru o ocazie ca asta, fiindcă ţinea în mână un cuţit de bucătărie. Orion îl strigă, ceea ce îi salvă viaţa, căci doctorul îi recunoscu vocea. Apoi, cu inflexiunile-i adânci de bas, pe care obiş-nuiam să le admir atâta în copilărie, i-a explicat lui Orion ce se întâmplase, i-a comunicat noua adresă a familiei Clemens şi a încheiat cu povaţa ca, pe viitor, să-şi anunţe sosirea înainte de a mai întreprinde asemenea aventuri -o povaţă inutilă, de care Orion n-avea să mai aibă nevoie toată viaţa.

        Când tatăl meu a murit, în 1847, catastrofa s-a produs, aşa cum se întâmplă de obicei, exact în momentul când norocul începuse să ne surâdă şi eram pe punctul de a duce din nou o viaţă tihnită, după numeroşii ani de sărăcie lucie şi lipsuri grele la care ne condamnase necinstea unui anume Ira Stout, căruia taică-meu îi împrumutase câteva mii de dolari – o avere în zilele acelea şi în regiunea aceea. Tata tocmai fusese ales secretar al Biroului de Notariat. Modesta lui prosperitate nu numai că era îndestulătoare pentru noi şi pentru ambiţiile noastre, dar tata era atât de stimat şi de apreciat în întregul district, încât după părerea tuturora, funcţia aceea înaltă avea să rămână a lui cât va trăi. Tata s-a dus la Palmyra, capitala districtului, pentru a depune jurământul – pe la sfârşitul lui februarie. La întoarcere – un drum de douăsprezece mile, străbătut călare – a fost surprins de un viscol, aşa că a ajuns acasă aproape degerat. S-a îmbolnăvit de pleurezie şi a murit la 24 martie.

        Şi astfel, noul şi splendidul nostru noroc ne-a fost smuls din mâini şi ne-am pomenit iarăşi în prăpastia mizeriei. Cam aşa se întâmplă de obicei. Familia Clemens era din nou fără un sfanţ.

        Orion nu s-a întors în Hannibal decât la vreo doi-trei ani după moartea tatei. A rămas la St. Louis. Era tipograf calificat şi primea leafă. Din leafa asta o întreţinea pe mama şi pe fratele meu Henry, care era cu doi ani mai mic decât mine. Sora mea Pamela era şi ea de oarecare ajutor, dând lecţii de pian. În felul acesta ne descurcam, dar destul de greu. Eu nu eram o povară, deoarece la moartea tatălui meu am fost scos numaidecât de la şcoală şi plasat ca ucenictipograf la gazeta „Curierul” din Hannibal, al cărei patron şi redactor-şef, domnul Ament, mi-a acordat obişnuita remuneraţie pentru ucenici – adică masă, casă şi îmbrăcăminte, dar nici un ban. Îmbrăcămintea consta din două rânduri de haine pe an, dar unul din rânduri nu se materializa niciodată, iar celălalt nu era cumpărat, câtă vreme puteau fi folosite hainele vechi ale domnului Ament. Fiind cam de două ori mai mic de stat decât domnul Ament, cămăşile lui îmi dădeau senzaţia penibilă că trăiesc într-un cort de circ; cât despre pantaloni, trebuia să-i suflec până la urechi pentru a-i scurta îndeajuns.

        Mai erau acolo încă doi ucenici. Unul era Wales McCormuk – un găligan de şaptesprezece sau optsprezece ani. Când se îmbrăca în straiele domnului Ament, acestea i se potriveau aşa cum se potriveşte o lumânare în tiparul în care e turnată – astfel încât se înăbuşea totdeauna, mai cu seamă vara. Era un băiat admirabil, vesel şi nepăsător, n-avea nici un fel de principii, şi era o plăcere să te afli în preajma lui. La început noi, cei trei ucenici, trebuia să mâncăm în bucătărie împreună cu bătrâna negresă care gătea şi cu fiica ei mulatră, o fată foarte frumoasă, deşteaptă şi bine crescută. Pentru propria-i distracţie – căci îndeobşte nu se gândea la distracţia celorlalţi – Wales îi făcea mulatrei o curte stăruitoare şi zgomotoasă, scoţân-du-i sufletul şi necăjind-o amarnic pe mama fetei. „Hei, dom' Wales, de ce nu te porţi cum trebuie?” – îi spunea ea. Astfel încurajat, Wales îşi reînnoia fireşte atacurile, din ce în ce mai făţiş. Eu şi Ralph ne prăpădeam de râs văzân-du-l. Şi, ca să spun adevărul, bătrâna se prefăcea numai supărată. Pricepea destul de bine că, în virtutea obiceiurilor precumpănitoare într-o societate sclavagistă, era dreptul lui Wales s-o iubească pe fată, dacă asta îi era voia. În schimb, fata suferea de-a binelea. Era delicată din fire şi lua în serios curtea extravagantă pe care i-o făcea Wales.

        La masa din bucătărie, mâncarea servită nu era nici variată, nici îndestulătoare, aşa că noi, ucenicii, obişnuiam să ne asigurăm traiul prin mijloace proprii – adică ne furişam aproape în fiece noapte în pivniţă, printr-o uşă secretă pe care-o descoperiserăm, şi furam de-acolo cartofi, ceapă şi alte alimente, pe care le căram la tipografie, în centrul târguşorului, unde dormeam pe saltelele puse chiar pe duşumea; aveam acolo o sobă, pe care găteam alimentele, încât o duceam împărăteşte. Wales avea o reţetă personală pentru gătitul cartofilor, un secret pe care nu-l împărtăşea nimănui şi care dădea rezultate delicioase. De atunci n-am mai văzut decât o singură dată cartofi gătiţi în felul acesta. Şi anume, către sfârşitul anului 1891, când Wilhelm al Il-lea, împăratul Germaniei, m-a invitat la o masă intimă. Când au apărut pe masă cartofii, mi-am pierdut tactul şi, până să mi-l pot recapătă, am săvârşit un păcat de neiertat, scoţând o exclamaţie de bucurie şi făcând o remarcă entuziastă despre cartofi, adresată împăratului de lângă mine, fără a aştepta să se pronunţe el cel dintâi. Cred că împăratul s-a străduit sincer să pară că nu-i uluit şi indignat, dar e limpede că era; la fel de uluiţi şi de indignaţi erau şi ceilalţi şase demnitari prezenţi. Toţi încremeniseră şi niciunul n-ar fi fost în stare să spună un cuvânt, chiar dac-ar fi vrut. Lugubra tăcere ţinu cam o jumătate de minut şi ar fi dăinuit fireşte până azi, dacă împăratul nu i-ar fi pusel însuşi capăt, căci nimeni altcineva nu s-ar fi încumetat s-o facă. Era pe la orele şase şi jumătate seara, dar gerul n-a părăsit de tot atmosfera decât aproape de miezul nopţii, când gheaţa a sfârşit prin a se topi, alungată de un generos şuvoi de bere.

        După cum am mai spus, domnul Ament făcea economii foarte stricte şi foarte meschine. Cu timpul noi, ucenicii, am fost promovaţi de la subsol la parter, dându-ni-se voie să şedem la masa familiei, împreună cu Pet MacMurray, unicul tipograf calificat al întreprinderii, dar economiile continuau. Doamna Ament dobândise de curând titlul de soţie, un titlu de nobleţe la care năzuise ani lungi dintr-o viaţă de om. Acum se purta ca femeia potrivită la locul potrivit – conform ideilor domnului Ament – căci nu ne încredinţa nouă zaharniţa, ci ne îndulcea personal cafeaua. Adică se prefăcea c-o îndulceşte, dar de fapt n-o îndulcea deloc. Părea că toarnă câte o linguriţă de zahăr brun în fiecare ceaşcă, dar Wales zicea că-i o înşelătorie: femeia muia linguriţa în cafea, pentru a face ca zahărul să se încleieze, apoi vâra în zaharniţa linguriţa întoarsă, aşa fel încât să pară plină, când de fapt zahărul era doar o pojghiţă. Sunt convins că aşa şi era, deşi performanţa pare atât de greu de realizat, încât îmi vine să-l bănuiesc pe Wales că a născocit totul.

        Wales era, după cum am mai spus, nepăsător din fire. Avea nepăsarea unui tânăr plin de voie bună, o nepăsare izvorâtă din duhul indestructibil al tinereţii. Cred că ar fi fost în stare de orice pentru a-şi procura o distracţie de cinci minute. Nu ştiai niciodată ce pune la cale. Una din calităţile sale cele mai scânteietoare era spiritul profund ireverenţios. Ai fi zis că nimic în viaţă nu e serios pentru el şi că n-are nimic sfânt.

        Într-o zi a sosit din Kentucky în satul nostru, stârnind mare vâlvă, celebrul întemeietor al sectei campbelliţilor, o sectă pe atunci nouă şi foarte răspândită. Fermierii şi familiile lor veniră, cu căruţele sau pe jos, unii de la o distanţă de multe mile, pentru a-l vedea pe ilustrul Alexander Campbell şi a-l auzi predicând. Când Campbell predica în vreo biserică, mulţi rămâneau cu buzele umflate, deoarece nici o biserică n-ar fi putut să-i adăpostească pe toţi; de aceea, pentru a-i mulţumi pe toţi, începuse să predice în aer liber, în piaţă. Atunci mi-am dat seama, pentru prima oară în viaţa mea, ce populaţie mare conţine planeta asta, când îi pui pe toţi la un loc.

        Campbell a ţinut într-o zi o predică pe care şi-o scrisese anume pentru acea ocazie. Toţi campbelliţii au vrut s-o vadă tipărită, ca s-o poată reciti şi răsciti, până o vor învăţa pe de rost. Au strâns, aşadar, mână de la mână şaisprezece dolari, o sumă destul de mare pe vremea aceea, iar pentru suma asta domnul Ament s-a învoit să tipărească predica în cinci sute de exemplare, legate în scoarţe galbene. Tipărirea acelei broşurele de şaisprezece pagini format duo-decimo a fost un mare eveniment în întreprinderea noastră. Era în ochii noştri o adevărată carte şi ne promova la rangul de tipăritori de cărţi. Mai mult încă, o sumă atât de mare ca şaisprezece dolari nu intrase niciodată până atunci în întreprinderea noastră. Oamenii nu plăteau în bani pentru ziar şi pentru anunţurile lor publicitare; plăteau în grâne, în zahăr, cafea, lemn de nuc sau de stejar, napi, dovleci, ceapă, pepeni – foarte rar se întâmpla ca vreun omsă plătească bani peşin, iar când o făcea, ne spuneam că nu-i lucru curat cu omul acela.

        Am cules, aşadar, textul – întâi primele opt pagini – şi, cu ajutorul unui manual tipografic, am izbutit să punem paginile în nişte matriţe ce păreau alandala, deşi erau cât se poate de normale. Era într-o joi. Pe urmă, am cules celelalte opt pagini, le-am pus în matriţe şi am scos un şpalt. Wales a citit şpaltul şi deodată a pălit la faţă, căci descoperise o greşeală. Şi nu era momentul să descoperi o greşeală, fiindcă era într-o sâmbătă, aproape de amiază; sâmbăta după-amiază aveam liber şi abia aşteptam să ne ducem la pescuit. Wales ne arătă greşeala pe care-o descoperise. Lăsase neculese două cuvinte pe o pagină culeasă în rânduri foarte dese şi nu mai exista spaţiu alb decât cu vreo două-trei pagini mai încolo. Ce era de făcut? Să plasăm cele două cuvinte omise în paginile cu pricina? Aparent, nu exista altă cale, dar ne-ar fi trebuit o oră ca să facem treaba. Ar fi trebuit apoi să trimitem un şpalt marelui predicator, să aşteptăm ca el să-l citească şi să corecteze eventualele erori. Am fi putut pierde jumătate din după-amiază dacă am fi ales această cale.

        Şi atunci Wales a avut o idee – una din ideile lui geniale, în rândul în care se produsese omisiunea, apărea numele lui Iisus Cristos. Wales l-a micşorat, după obiceiul franţuzesc, reducându-l la I. Cr. în felul acesta se făcea loc pentru cuvintele omise, numai că se pierdea 99% din solemnitatea unei fraze deosebit de solemne. Am trimis corectura şi-am aşteptat. N-aveam de gând să aşteptăm prea mult. Intenţionam s-o ştergem şi să ne ducem la pescuit, înainte de întoarcerea şpaltului, dar din păcate n-am fost destul de expeditivi. Deodată, marele Alexander Campbell îşi făcu apariţia la capătul acelei încăperi lungi de douăzeci de metri, iar privirea lui aruncă o umbră neagră asupra întregii încăperi. Predicatorul păşi către noi, iar ceea ce ne spuse fu scurt, dar foarte precis şi usturător. El îi ţinu lui Wales o predică: „Să nu mai micşorezi, cât trăieşti, numele Mântuitorului! Scrie-l întreg!” Repetă de câteva ori acest sfat, pentru a-l face şi mai impresionant, apoi plecă.

        Pe vremea aceea, blasfematorii din regiune aveau un fel al lor de a sublinia numele Mântuitorului, când îl foloseau în răspăr; tocmai la asta se gândi incorigibilul Wales. I se oferea ocazia unei distracţii de moment ce i se părea mai preţioasă şi mai plăcută chiar decât pescuitul şi înotul. De aceea, îşi luă greaua şi obositoarea sarcină de a culege mai strâns cele două-trei pagini, pentru a-şi ameliora opera şi pentru a desăvârşi, în treacăt, şi povaţa marelui predicator. În loc de „I. Cr.”, el culese „Iisus Cr. Cristos”, ştiind prea bine că modificarea va provoca scandal, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu avea însă puterea să se împotrivească unei astfel de ispite. Trebuia neapărat să se supună poruncilor firii sale. Nu mai ţin minte care i-a fost pedeapsa, dar nu era el omul căruia să-i pese de pedepse. Îşi încasase câştigul!

        Scris la 29 martie 1906.

        În primul an al uceniciei mele la „Curierul”, am făcut o ispravă pe care tot încerc s-o regret de cincizeci şi cinci de ani încoace17. Era într-o după-amiază de vară şi taman vremea pe care un băiat o socoate cea mai nimerită pentru excursii pe fluviu şi pentru alte distracţii, numai că eram prizonier. Ceilalţiplecaseră cu toţii în vacanţă. Eram singur şi trist. Săvârşisem nu ştiu ce fărădelege, iar acum îmi ispăşeam pedeapsa. Şi n-ajungea că-mi pierdusem dreptul la vacanţă, trebuia să-mi petrec şi după-amiaza în singurătate. Stăteam singur-cuc în tipografie, la etajul al doilea. Aveam totuşi o consolare, una destul de plăcută, dar n-a ţinut mult: jumătate dintr-un pepene verde, cu miezul roşu, bogat. Am tăiat-o cu un cuţit şi i-am făcut loc înăuntrul meu – am înghiţit-o în întregime, de era să-mi iasă zeama prin urechi. Mai rămânea coaja, o coajă destul de mare ca să slujească drept leagăn. Nu voiam s-o stric şi nu-mi venea nici o idee ce să fac cu ea ca să mă distrez un pic. Şedeam la fereastră şi mă uitam pe trotuarul Străzii Mari, când mi-a venit ideea c-aş putea să arunc coaja în capul cuiva. Mă îndoiam de înţelepciunea acestei idei şi nutream chiar unele rezerve, deoarece mă gândeam că distracţia scontată îmi va reveni în cea mai mare parte mie, nu şi persoanei cu pricina. M-am hotărât totuşi să încerc.

        Am stat să pândesc persoana cea mai sigură, cea mai potrivită, dar nu s-a arătat. Ori de câte ori se ivea câte un candidat, bărbat sau femeie, constatam că nu e sigur, aşa că trebuia să mă abţin. În cele din urmă, însă, omul potrivit şi-a făcut apariţia. Era chiar fratele meu Henry. Era cel mai bun băiat din ţinut. Nu făcea niciodată rău cuiva, nu aducea nimănui vreo jignire. Era exasperant de bun; avea un prisos de bunătate, deşi nu îndeajuns ca să-l poată scăpa de necazul ce-l păştea acum. Îl priveam cu un interes crescând. Henry venea agale, visându-şi plăcutul vis de vară, fără a se îndoi că Pronia îi poartă de grijă. Dac-ar fi ştiut unde mă aflam, ar fi fost mai puţin încrezător. Pe măsură ce se apropia, silueta lui părea să se turtească tot mai mult. Ajuns aproape sub fereastra mea, mi s-a părut atât de turtit, încât nu-i deosebeam decât vârful nasului şi picioarele, când unul când celălalt. Atunci am cumpănit coaja de pepene şi, ţintind bine, am slobozit-o cu partea scobită în jos.

        Precizia tirului meu era demnă de toată admiraţia. Henry mai avea de străbătut vreo şase paşi în clipa când eu am slobozit luntrea aceea, şi era o plăcere să vezi cum cele două obiecte se apropie unul de celălalt. Dac-ar fi avut de străbătut şapte paşi sau cinci lovitura mea ar fi dat greş. Dar avea de străbătut exact numărul de paşi care se cuvenea, iar coaja l-a pocnit drept în creştetul capului, trântindu-l la pământ şi spărgându-se într-o ploaie de hârburi. Aş fi vrut să cobor şi să-l compătimesc pe fratele meu, dar ar fi fost cam riscant. M-ar fi bănuit numaidecât.

        Mă aşteptam oricum să mă bănuiască, dar întrucât n-a suflat o vorbă despre aventura asta vreme de două sau trei zile – în care timp eu am avut grijă să mă feresc de eventuala primejdie – am ajuns să cred că, de data asta, nu mă suspecta.

        Era o greşeală din parte-mi. Henry nu făcea decât să pândească un prilej sigur. Iar când i s-a ivit, mi-a azvârlit în cap o piatră care mi-a făcut un cucui atât de mare, încât a trebuit să port un timp câte două pălării. M-am dus la maică-mea să-i comunic această fărădelege, căci eram întotdeauna dornic să bag zâzanie între ea şi Henry, dar nu izbuteam niciodată. De data asta eram sigur că voi izbuti când va vedea cucuiul. I l-am arătat, dar mama mi-a răspuns că nu-i nimic. Nici nu voia să întrebe ce şi cum. Ştia că meritasem cucuiul, aşacă lucrul cel mai bun pe care-l puteam face era să-l accept ca pe-o lecţie şi să mă învăţ minte.

        Prin 1849 sau 1850, Orion a încetat să mai lucreze la tipografia din St. Louis şi a venit la Hannibal, unde a cumpărat, cu tipografie cu tot, o foaie săptămânală intitulată „Jurnalul”, pentru suma de cinci sute de dolari în numerar. Orion a luat cu împrumut banii, cu o dobândă de zece la sută, de la un fermier bătrân pe nume Johnson, care locuia la vreo cinci mile de târguşor. După aceea, a redus costul abonamentului la ziar de la doi dolari la un dolar. A redus şi tariful pentru anunţurile publicitare cam în aceeaşi proporţie, punând astfel bazele unei certitudini absolute: că întreprinderea nu-i va aduce niciodată vreun profit, măcar de o centimă.

        Orion m-a scos de la „Curierul” şi m-a angajat la pro-pria-i gazetă, cu trei dolari şi jumătate pe săptămână – o leafă extraordinară, dar Orion a fost întotdeauna generos, întotdeauna darnic cu toată lumea afară de sine însuşi. În cazul meu, nu-l costa nimic, deoarece n-avea să fie în stare să-mi plătească nici un sfanţ, în tot timpul cât aveam să lucrez la el. Către sfârşitul primului an a constatat că trebuie să facă unele economii. Chiria localului era mică, dar nu îndeajuns de mică, iar el nu-şi putea îngădui să plătească nici un fel de chirie, aşa încât şi-a mutat întreaga întreprindere în casa în care locuiam, ceea ce ne-a redus îngrozitor de mult spaţiul. Orion şi-a ţinut în viaţă gazeta vreme de patru ani, dar nu pricep nici până-n ziua de azi cum de-a reuşit. Spre sfârşitul fiecărui an trebuia să se dea peste cap ca să facă rost de cei cincizeci de dolari dobândă pe care-i datora domnului Johnson, iar acei cincizeci de dolari erau, cred, singurii bani încasaţi sau plătiţi de el, ca patron al gazetei, excepţie fiind doar banii pentru cerneala şi hârtia tipografică. Gazeta se născuse moartă şi avea să-i aducă numai pagube.

        În cele din urmă, a cedat-o domnului Johnson, iar el s-a mutat în orăşelul Muscatine din Iowa, unde a obţinut o mică participaţie la o foaie săptămânală locală. Nu era o zestre pe baza căreia să se însoare, dar n-are a face. A dat peste o fată drăguţă şi simpatică din Quincy, Illinois – un orăşel aflat cu câteva mile mai jos de Keokuk – şi s-a logodit cu ea. Totdeauna se amoreza de câte o fată, dar, prin nu ştiu ce întâmplare, nu ajunsese niciodată până atunci la logodnă. Iar acum logodna nu-i aduse decât belele, deoarece Orion se îndrăgosti curând de o fată din Keokuk – adică îşi închipui că se îndrăgostise, căci de fapt cred că ea îşi închipuise şi pentru el. Până să se dezmeticească, se şi logodise cu fata, intrând astfel într-o mare încurcătură. Nu ştia dacă să se însoare cu fata din Keokuk sau cu cea din Quincy, ori poate cu ambele pentru a da satisfacţie fiecăreia. Dar fata din Keokuk rezolvă în curând problema pentru el; era o fată hotărâtă, aşa că-i porunci să-i scrie fetei din Quincy cum că rupe logodna cu dânsa, ceea ce el şi făcu. Pe urmă, se căsători cu fata din Keokuk şi începură amândoi o luptă pentru existenţă care se dovedi o treabă anevoioasă şi deloc promiţătoare.

        Cum în Muscatine era cu neputinţă să-ţi câştigi existenţa, Orion şi noua lui nevastă se mutară la Keokuk, mai ales că fata voia să fie aproape de neamurile ei. Orion îşi cumpără acolo un mic atelier tipografic – fireşte, peveresie – şi reduse numaidecât tarifele, astfel încât nici măcar ucenicii nu mai puteau spera să-şi câştige pâinea din câştigul obţinut.

        Eu unul nu m-am alăturat exodului spre Muscatine. Cu puţin timp înainte de acest exod (care a avut loc, cred, în 1853), am fugit de-acasă într-o noapte şi m-am dus la St. Louis. Acolo am lucrat ca zeţar la ziarul „Evening News”, iar după un timp am pornit la drum, cu gândul de a vedea lumea. Lumea era oraşul New York, unde se deschisese o mică Expoziţie Universală. Se deschisese de curând, pe locul unde avea să fie construit ulterior marele rezervor al oraşului, şi unde se construieşte în prezent somptuoasa bibliotecă publică – la întretăierea Străzii 42 cu Fifth Avenue. Am sosit la New York cu doi-trei dolari mărunţiş în buzunar şi cu o bancnotă de zece dolari ascunsă în căptuşeala hainei. M-am angajat pentru un salariu de mizerie la întreprinderea „John A. Gray & Green” de pe Cliff Street şi am găsit un loc de dormit într-o pensiune pentru muncitori, destul de mizeră, de pe Duane Street. Întreprinderea îmi plătea în bancnote devalorizate, astfel încât leafa pe-o săptămână abia îmi ajungea pentru masă şi casă. După un timp m-am dus la Philadelphia, unde am lucrat câteva luni ca ajutor de tipograf la ziarele „Inquirer” şi „Public Ledger”. În cele din urmă, am plecat la Washington ca să văd priveliştile de-acolo, iar în 1854 m-am întors în valea fluviului Mississippi, stând în picioare două-trei zile şi nopţi în vagonul pentru fumători. Când am ajuns la St. Louis eram epuizat. M-am îmbarcat pe-un vas cu destinaţia Muscatine şi am adormit numaidecât, cu hainele pe mine, şi nu m-am mai trezit timp de treizeci şi şase de ore.

        Am lucrat în mica tipografie din Keokuk vreme de doi ani, fără să primesc vreun sfanţ, fiindcă Orion nu era în stare să plătească nimic, dar m-am distrat straşnic împreună cu Dick Higham. Nu ştiu ce primea Higham, dar e mai mult ca sigur că se alegea doar cu promisiuni deşarte.

        Într-o zi din iarna anului 1856 sau 1857 – cred că era 1856 – către amiază, coboram pe Strada Mare din Keokuk. Era un ger cumplit – atât de cumplit, încât strada era aproape pustie. Ici-colo fuioare de zăpadă se învârtejeau pe caldarâm, închipuind tot soiul de plăsmuiri frumoase, dar care te îngheţau când le priveai. Vântul înşfăcase o hârtie, pe care-o împinse dincolo de mine şi o lipi de zidul unei case. Ceva din hârtia aceea îmi atrase atenţia, aşa că am luat-o. Era o bancnotă de cincizeci de dolari, singura pe care-o văzusem vreodată şi cea mai mare sumă de bani pe care-mi fusese dat s-o privesc până atunci. Am dat un anunţ la presa locala, iar în următoarele câteva zile am trecut prin nelinişti şi spaime în valoare de peste o mie de dolari – mi-era teamă ca nu cumva proprietarul bancnotei să citească anunţul şi să-mi ia înapoi comoara. Patru zile se scurseră fără să se ivească vreun reclamant; atunci n-am mai putut îndura acest soi de mizerie. Era clar că nu mai puteam îndura încă patru zile la fel de calme şi de senine. Simţeam nevoia de a duce banii undeva, la adăpost de primejdii. De aceea, mi-am cumpărat un bilet pentru Cincinnati şi am plecat în acel oraş. Am lucrat acolo mai multe luni, la întreprinderea tipografică „Wrightson &

        Comp.”

        Pensiunea în care locuiam era populată cu oameni de rând de ambele sexe şi de diferite vârste. Erau plini de neastâmpăr şi de bucuria vieţii, fluşturateci şi vorbăreţi, cinstiţi şi bine-intenţionaţi, dar copleşitor de neinteresanţi – toţi, în afară de unul. Acesta se numea Macfarlane – un scoţian în vârstă de patruzeci de ani, de două ori mai mulţi decât anii mei. Ne deosebeam în mai toate privinţele, dar ne-am împrietenit, totuşi, de la bun început. Îmi petreceam serile lângă focul din căminul odăii lui, ascultând în tihnă neobosita lui vorbărie şi vaietele stinse ale viscolului, până când auzeam bătând ora zece. La acea oră, Macfarlane îşi frigea o scrumbie afumată, după reţeta unui prieten mai vechi din Philadelphia, un englez pe nume Sumner. Scrumbia era gustarea lui de dinaintea culcării şi semnalul plecării mele.

        Macfarlane era un bărbat înalt de peste 1,80 m şi cam costeliv. Era un om serios şi sincer, dar n-avea pic de umor şi nici nu pricepea umorul. Avea un fel de zâmbet, a cărui funcţie era să-i exprime bunătatea sufletească, dar nu cred că l-am auzit vreodată râzând, sau în orice caz am uitat. Nu era intim cu nimeni în afară de mine, deşi se purta amabil cu toţi locatarii. Avea două sau trei duzini de cărţi voluminoase – de filosofie, de istorie, de ştiinţă – iar în fruntea acestui alai erau Biblia şi un dicţionar. După ce-şi mânca scrumbia, citea în pat vreo două sau trei ore.

        Deşi vorbăreţ, rareori i se întâmpla să spună ceva despre sine însuşi. Când îi puneai vreo întrebare legată de persoana lui, nu se arăta supărat, dar nici nu-ţi dădea vreo informaţie; se mulţumea să ocolească întrebarea şi să vorbească, foarte calm, despre alte lucruri. O dată mi-a spus că nu prea învăţase prin şcoli şi că-şi agonisise singur bruma de cunoştinţe. Cred că aceasta a fost singura lui mărturisire autobiografică. Nu ştiu dacă era burlac, văduv sau părăsit de nevastă – nu mi-a dezvăluit taina. Umbla îmbrăcat în straie ieftine, dar curate şi îngrijite. Pensiunea noastră era, de asemenea, ieftină. Macfarlane pleca dimineaţa la şase şi se întorcea pe la şase seara; judecând după mâinile lui butucănoase, îmi făceam socoteala că lucra la vreo fabrică, timp de zece ore pe zi, pentru un salariu modest – dar n-am aflat niciodată precis.

        De regulă, detaliile tehnice ale profesiunii unui om se strecoară, laolaltă cu imaginile şi metaforele legate de ea, în conversaţie, dându-i în vileag ocupaţia; dar dacă asta s-a întâmplat cumva şi în cazul lui Macfarlane, eu unul nu mi-am dat seama, deşi vreme de o jumătate de an am stat la pândă, doar-doar voi auzi vreo expresie revelatoare. Era o simplă curiozitate, căci nu-mi păsa ce meserie are; voiam însă s-o ghicesc ca un detectiv şi mă enerva faptul că nu izbuteam. Cred că era un om remarcabil, dacă a fost în stare să nu pomenească în tot acel timp de locul unde lucra.

        Mai avea o trăsătură aparte: părea să cunoască dicţionarul din scoarţă în scoarţă. În orice caz, pretindea că-l cunoaşte şi era foarte mândru de performanţa lui, zicân-du-mi că mă sfidează să-i indic măcar un singur cuvânt englezesc, pe care el să nu-l poată defini şi scrie corect. M-am căznit mult să găsesc un cuvânt care să-l dea gata, dar după câteva săptămâni de căutări zadarnice m-am lăsat păgubaş, ceea ce l-a făcut atât de mândru şi de fericit,încât mi-a părut rău că nu renunţasem mai înainte.

        Biblia părea să-i fie la fel de familiară ca şi dicţionarul. Era lesne de observat că se considera un filosof şi un gânditor. Conversaţia lui era totdeauna axată pe probleme mari şi grave, şi trebuie să recunosc că punea suflet în tot ce spunea, şi nu părea să vorbească şi să argumenteze de dragul de a se auzi vorbind.

        Fireşte că gândirea, argumentele şi concepţiile lui filosofice erau acelea ale unui om destul de puţin cult şi cu totul neinstruit; totuşi, unele din lucrurile descoperite de el din întâmplare erau de-a dreptul stranii şi senzaţionale. Iată un exemplu. Era pe la începutul anului 1856 – cu vreo paisprezece sau cincisprezece ani înainte ca Originea omului a domnului Darwin să fi uluit lumea; Macfarlane avea pe atunci, în pensiunea din Cincinnati, cam aceeaşi idee. Aceeaşi idee, în linii generale, dar cu o deosebire: Macfarlane socotea că viaţa animală s-a dezvoltat de-a lungul vremurilor de la câţiva germeni microscopici sau poate de la un singur germen microscopic depus pe suprafaţa globului de către Creator, în zorii Timpului, şi că această evoluţie s-a desfăşurat pe o scară ascendentă, spre perfecţiunea finală, până ce s-a ajuns la om; iar după aceea evoluţia s-a curmat, scara ei prăbuşindu-se jalnic spre distrugere şi ruină!

        Macfarlane mai spunea că inima omului e singura inimă rea din regnul animal, că omul e singurul animal capabil să simtă răutate, invidie, răzbunare, ură, egoism, aproape singurul animal în stare să suporte murdăria propriului său trup şi a locuinţei sale, singurul animal căruia îi place să bea, singurul animal la care este dezvoltat instinctul josnic numit naţionalism, singurul animal care-i jefuieşte, îi persecută, îi oprimă şi-i omoară pe membrii propriului său trib, singurul animal care-i fură şi-i înrobeşte pe membrii oricărui trib. El afirma că intelectul i se pare un adaos brutal, care-l degradează pe om, aducându-l cu mult sub nivelul celorlalte animale, şi că n-a existat niciodată vreun om care să nu-şi folosească intelectul pentru a încerca, zilnic, să profite pe socoteala altora.

        Citisem relatarea locotenentului Herndon despre expediţiile sale de explorare a Amazonului şi rămăsesem puternic impresionat de ceea ce spunea despre coca. M-am hotărât să pornesc spre izvoarele Amazonului şi să recoltez coca, pentru a mă îmbogăţi din vânzarea acestei plante. Stăpânit de această idee măreaţă, m-am îmbarcat pe vasul „Paul Jones” cu destinaţia New Orleans. Unul din piloţii acelui vas era Horace Bixby. Am făcut cunoştinţă cu el şi, nu peste multă vreme, am ajuns să-l înlocuiesc la timonă o bună parte din carturile de peste zi. Când am sosit la New Orleans, m-am interesat de vasele care plecau spre Amazon, dar am constatat că nu existau asemenea vase şi că probabil nici n-aveau să existe până la sfârşitul secolului; nu-mi trecuse prin minte să întreb despre lucrurile astea înainte de a pleca din Cincinnati. Aşadar, nu mai puteam porni spre Amazon. La New Orleans n-aveam prieteni şi nici bani. M-am dus la Horace Bixby şi l-am rugat să facă din mine un pilot. Mi-a răspuns că acceptă dacă-i plătesc cinci sute de dolari – dintre care o sută avans. Am stat la timonă pentru el până la St. Louis, am împrumutat banii dela cumnatul meu şi am încheiat târgul. Făcusem rost de acest cumnat cu vreo câţiva ani mai înainte. E vorba de William A. Moffett, un negustor din Virginia – un om deosebit din toate punctele de vedere. Se căsătorise cu soră-mea Pamela. În decurs de optsprezece luni am devenit un pilot competent şi am lucrat în aceasta calitate până când izbucnirea Războiului Civil a pus capăt traficului fluvial pe Mississippi.

        În 1858, eram timonier pe rapidul şi popularul pachebot „Pennsylvania”, care făcea naveta între New Orleans şi St. Louis, sub comanda căpitanului Kleinfelter. Stăpânul meu, domnul Bixby, mă împrumutase domnului Brown, unul dintre piloţii de pe „Pennsylvania”; cred că am lucrat vreo optsprezece luni pentru domnul Brown, apoi, în primele zile ale lunii mai a anului 1858, a avut loc o călătorie tragică – ultima cursa a acelui pachebot rapid şi celebru. Am relatat-o pe larg într-una din cărţile mele, Viaţa pe Mississippi. Nu cred însă că am descris în ea şi visul pe care-l visasem. E cu neputinţă să-l fi descris, deoarece nu voiam ca mama să afle despre vis, iar ea a mai trăit mulţi ani după apariţia cărţii.

        Îi găsisem un loc pe „Pennsylvania” fratelui meu Henry. Nu era o slujbă rentabilă, ci doar una promiţătoare: slujba de ajutor de impiegat. Aceşti funcţionari nu primeau salariu, dar puteau fi promovaţi treptat până la gradul de casieri. Visul meu începe într-o perioadă când Henry lucra de vreo trei luni pe vas. Ne aflam în portul St. Louis. Piloţii şi timonierii n-aveau nimic de făcut în cele trei zile cât vasul stătea în port la St. Louis şi la New Orleans, dar un ajutor de impiegat trebuia să-şi înceapă munca în zori şi s-o continue până noaptea târziu, la lumina torţelor din lemn de pin. Eu şi Henry, fiind nesalarizaţi şi cu buzunarele goale, trăsesem în gazdă la cumnatul nostru, domnul Moffett, ca să dormim la el în nopţile cât vasul se afla în port. De mâncat, mâncam la bordul vasului. De fapt, numai eu dormeam în casa domnului Moffett, nu şi Henry; acesta îşi petrecea doar serile acolo, de la nouă până la unsprezece seara, când se întorcea pe vas, ca să poată fi devreme la datorie.

        În noaptea visului meu, Henry a plecat la ora unsprezece, după ce-a strâns mâinile tuturor celor din familie şi le-a spus „la revedere”, potrivit obiceiului. Precizez că strângerea mâinilor nu era doar obiceiul acelei familii, ci obiceiul întregii regiuni, al întregului ţinut Missouri. Până atunci nu văzusem niciodată pe vreun membru al familiei Clemens sărutându-l pe vreun altul – decât o singură dată: când taică-meu agoniza în locuinţa noastră din Hannibal, şi-a petrecut braţul pe după gâtul surorii mele şi, trăgând-o spre el, a sărutat-o spunându-i: „Vreau să mor!” Ţin minte vorbele astea şi mai ţin minte horcăitul care le-a urmat, căci au fost ultimele sale cuvinte. Despărţirile aveau loc întotdeauna în salonaşul de la etaj, iar Henry şi-a luat rămas-bun de la ceilalţi şi a coborât de acolo, fără altă ceremonie. De data asta, însă, mama l-a însoţit până-n capul scărilor şi i-a spus din nou „la revedere”. Pe cât îmi amintesc, a făcut-o din pricină că observase ceva ciudat în purtarea lui Henry; şi a rămas în capul scărilor cât timp cobora. Când a ajuns la uşă, Henry a şovăit, apoi a urcat din nou scările şi i-a strâns încă o dată mâna mamei.

        A doua zi dimineaţa m-am trezit după un vis atât de viu, atât de asemănător realităţii, încât m-a amăgit, făcându-mă să cred că se întâmplase aievea. Îl văzusem în vis pe Henry mort. Zăcea într-un coşciug de metal şi era îmbrăcat într-un costum de-al meu; pe piept avea un buchet mare de flori, mai ales trandafiri albi, cu unul roşu în mijloc. Coşciugul era aşezat pe două scaune. M-am îmbrăcat şi am pornit spre uşă, cu gândul să intru acolo şi să mă uit, dar m-am răzgândit; mi se părea că încă nu pot da ochii cu mama. Voiam să mai aştept puţin şi să mă pregătesc pentru cazna asta. Casa era situată pe Strada Salcâmului, puţin mai sus de Strada a 13-a; am mers până-n Strada a 14-a, până pe la jumătatea cvartalului de după casa cu pricina, când mi-am dat seama că nu era nimic real, că totul fusese un vis. Simt şi acum ceva din extraordinara bucurie a acelui moment, precum şi rămăşiţa de îndoială, bănuiala că s-ar putea să fie totuşi aievea. M-am întors acasă aproape în fugă, am urcat câte două-trei trepte deodată şi am dat buzna în salonaş, unde m-am liniştit căci n-am văzut nici un coşciug.

        Am pornit în cursa obişnuită spre New Orleans – o cursă nu lipsită de peripeţii, căci în timpul călătoriei la vale a avut loc încăierarea mea cu domnul Brown, în urma căreia acesta a cerut să fiu lăsat la New Orleans18. La New Orleans găseam totdeauna de lucru. Pentru trei dolari păzeam stivele de pe chei, între orele şapte seara şi şapte dimineaţa.

        Lucram câte trei nopţi, o dată la treizeci şi cinci de zile. Henry venea totdeauna pe la nouă seara să-mi ţină tovărăşie, după ce-şi termina treaba, şi ne plimbam adesea sporovăind, până pe la miezul nopţii. De data asta urma să ne despărţim, aşa încât în noaptea din ajunul plecării sale i-am dat câteva sfaturi lui Henry. „În caz că se întâmplă ceva cu vasul”, i-am spus, „să nu-ţi pierzi capul. Lasă-i pe pasageri să şi-l piardă, ei se pricep la asta şi nu se dezmint niciodată. Tu, însă, dă fuga spre puntea de promenadă şi spre barca de salvare de la pupă, e agăţată acolo, la babord, lângă timonerie. Ascultă ordinele secundului, ca să te faci folositor. Când barca de salvare va fi lansată la apă, dă o mână de ajutor femeilor şi copiilor, dar ai grijă să nu te urci şi tu în barcă. Vara, fluviul nu-i mai lat de-o milă, aşa că poţi înota lesne până la mal.”

        18 Vezi Viaţa pe Mississippi. (N. A.)

        Peste două sau trei zile, cazanele vasului au explodat, în zori, lângă Ship Island, mai jos de Memphis – am povestit ce s-a întâmplat în Viaţa pe Mississippi. După cum arătam în acea carte, am plecat cu o zi mai târziu la bordul unui alt vas, pe ruta „Pennsylvaniei”, şi am început să aflăm veşti despre catastrofă în fiece port unde ne opream, astfel încât când am ajuns la Memphis ştiam totul.

        L-am găsit pe Henry întins pe o saltea pe podeaua unui mare imobil, împreună cu alţi treizeci-patruzeci de oameni opăriţi şi răniţi, iar un individ nesăbuit m-a informat de îndată că Henry inhalase aburi otrăvitori, că trupul îi era plin de arsuri şi că n-o să mai trăiască mult; mi s-a mai spus, de asemenea, că doctorii şi infirmierele se ocupau exclusiv de cei ce aveau vreo şansă de a fi salvaţi. Era lipsă de medici şi surori, iar Henry şi alţii, socotiţi pierduţi, primeau îngrijiri doar în măsura în care o permiteau cazurile mai urgente. Dardoctorul Peyton, un medic bătrân şi inimos, care se bucura de o mare reputaţie în rândurile populaţiei din regiune, mi-a arătat înţelegere şi, preluând personal cazul, a izbutit să-l readucă în simţiri pe Henry cam într-o săptămână. Doctorul nu se încumeta niciodată să facă pronosticuri hazardate, dar într-o noapte, pe la orele unsprezece, mi-a declarat că Henry e în afara oricărui pericol şi o să se facă bine. Apoi a adăugat: „La miezul nopţii, nenorociţii ăştia care zac aici şi prin apropiere vor începe să geamă şi să se vaiete, iar dacă Henry îşi va pune la inimă gemetele lor, va fi rău de el; de aceea, roagă-i pe doctorii de serviciu să-i administreze a opta parte dintr-un dram de morfină, dar numai dacă Henry va da semne de nelinişte.”

        Să nu mai vorbim despre restul celor întâmplate. Doctorii de serviciu, nişte tineri proaspăt absolvenţi ai facultăţii de medicină, au comis o greşeală – n-aveau cum să măsoare a opta parte dintr-un dram de morfină, aşa că au făcut-o pe ghicite şi i-au administrat lui Henry o doză enormă, îngrămădită pe vârful unui cuţit, iar efectele fatale n-au întârziat să se arate. Cred că se luminase de ziuă când a murit, nu-mi mai amintesc precis. A fost transportat în camera mortuară, iar eu m-am dus la un cetăţean în a cărui casă am dormit câteva ore, frânt de oboseală. Între timp s-a întâmplat ceva: sicriele pregătite pentru morţi erau din scânduri de brad albe, nevopsite, dar în cazul de faţă nişte doamne din Memphis strânseseră un fond de şaizeci de dolari şi cumpăraseră un coşciug de metal, iar când m-am întors şi am intrat la morgă, Henry zăcea în coşciugul acela deschis – îmbrăcat într-un costum de-al meu. Mi-am dat seama de îndată că visul meu din urmă cu multe săptămâni se materializase întocmai în ce priveşte aceste detalii; cred că lipsea un singur detaliu, care însă avea să se împlinească numaidecât, căci o doamnă în vârstă păşi tocmai atunci în încăpere, cu un buchet mare de flori, mai ales trandafiri albi, având în mijloc unul roşu, şi-l puse pe pieptul fratelui meu.

        Cred că n-am nutrit niciodată vreo îndoială în privinţa principalelor elemente ale visului, elemente de o asemenea natură, încât sunt adevărate tablouri, iar tablourile pot fi rememorate când sunt vii mult mai bine decât vorbele sau faptele nelegate între ele prin ceva temeinic. Deşi au trecut atâţia ani de când am povestit visul, mai văd şi azi tablourile cu pricina – la fel de limpede ca şi cum ar fi acum sub ochii mei, în această încăpere. N-am povestit în întregime visul. Am lăsat pe dinafară o mare parte din el. Vreau să spun că n-am povestit tot ce s-a întâmplat în cursul materializării visului. După întâmplarea din camera mortuară, s-a mai petrecut ceva. Iată ce anume. Când am ajuns la St. Louis cu sicriul, pe la opt dimineaţa, am dat fuga la biroul cumnatului meu, sperând să-l găsesc acolo, dar nu l-am găsit, pentru că tocmai plecase de la locuinţa lui spre vas, pe când eu mă duceam la biroul lui. Când m-am întors la vas, sicriul nu mai era.

        Cumnatul meu îl luase la el acasă. M-am dus repede la locuinţa lui, iar când am ajuns, oamenii tocmai scoteau din căruţă sicriul, pentru a-l transporta sus, la etaj. I-am oprit, deoarece nu voiam ca mama să vadă faţa mortului; unul din obraji era deformat din pricina morfinei. Când am urcat sus, am zărit cele două scaune pe care le văzusem în vis; iar dac-aş fi sosit cu douăsau trei minute mai târziu, sicriul ar fi fost aşezat pe aceste scaune, întocmai ca în visul pe care-l avusesem cu câteva săptămâni în urmă.

        Mă aflam la New Orleans când Louisiana a ieşit din Uniune, în ziua de 26 ianuarie 1861, iar a doua zi am pornit spre miazănoapte. În drumul lui, vasul străpungea zilnic câte o blocadă, iar la Jefferson Barracks (mai jos de St. Louis), bateriile de coastă au lovit cu două obuze coşurile vasului; asta s-a întâmplat în ultima noapte a călătoriei. În iunie m-am alăturat confederaţilor în districtul Ralls din Missouri, ca sublocotenent sub comanda generalului Tom Harris, şi era cât pe ce să am onoarea de a fi capturat de colonelul Ulysses S. Grant. Am părăsit armata după două săptămâni de serviciu militar, cu explicaţia că eram „zdrobit de oboseală” în urma retragerilor sistematice.

        19 William Blackstone (1723-1780), autorul unor Comentarii asupra legilor Angliei, socotite multă vreme principala lucrare privind sistemul legislativ englez.

        Între timp Orion continuase să se spetească la mica lui tipografie din Keokuk, unde stătea în casa familiei neveste-si, chipurile în calitate de chiriaş, deşi e puţin probabil că Orion ar fi fost în stare să-şi plătească chiria. Din pricină că nu cerea nici un ban pentru comenzile executate de tipografie, aproape că nu avea nimic de făcut acolo. Orion n-a putut niciodată să priceapă că o muncă ce nu are la bază câştigul se degradează, ajungând să nu mai aibă nici un preţ în ochii muşteriilor, care se adresează unor întreprinderi unde pot găsi o muncă de calitate superioară, chiar cu riscul de a plăti pentru ea preţuri mai mari. Având timp berechet, s-a apucat să-l studieze din nou pe Blackstone19 şi şi-a pus o firmă prin care-şi oferea serviciile ca avocat. În zilele acelea n-a putut obţine nici un proces, nici măcar o singură cerere de întocmit, deşi ar fi fost dispus să ofere asistenţă juridică chiar şi pe gratis, furnizând el însuşi hârtia necesară pentru întocmirea actelor. Totdeauna a fost generos în felul acesta.

        La un moment dat, Orion s-a mutat într-un cătun numit Alexandria, situat cu vreo două-trei mile mai la vale, pe fluviu, şi şi-a atârnat şi acolo firma. N-a muşcat nimeni din momeală. Sărmanul intrase rău la apă. Eu, însă, începusem între timp să câştig câte două sute cincizeci de dolari pe lună ca pilot, aşa că l-am ajutat de atunci cam până-n 1861, când vechiul său prieten Edward Bates, membru al primului cabinet al lui Lincoln, i-a făcut rost de postul de secretar al noului Teritoriu Nevada. Orion şi cu mine am şters-o spre acel teritoriu cu diligenţa transcontinentală, eu achitând costul foarte ridicat al călătoriei şi luând toţi banii pe care izbutisem să-i pun deoparte – cred că vreo opt sute de dolari, numai arginţi, o adevărată pacoste din pricina greutăţii. Mai aveam şi o altă belea pe cap, şi anume Dicţionarul neprescurtat. Cântărea enorm şi transportul lui ne costa o avere, deoarece societatea de transporturi cerea o taxă pentru fiece gram de bagaj suplimentar. Am fi putut întreţine o familie întreagă cu banii plătiţi pentru dicţionarul acela – şi nici măcar nu era un dicţionar ca lumea, n-avea în el nici un cuvânt modern, ci doar cuvinte vechi, folosite pe vremea când Noah Webster20 era copil.

        20 Noah Webster (1758-1843), autorul Dicţionarului american al limbiiengleze.

        Guvernul noului Teritoriu Nevada era o menajerie interesantă. Guvernatorul Nye era un politician bătrân şi hârşit, din New York – politician, nu om de stat. Avea părul alb, dar se ţinea foarte bine. Avea o faţă simpatică şi prietenoasă, cu nişte ochi negri strălucitori, care ştiau să exprime, întocmai ca o limbă neaoşă, toate simţămintele, toate emoţiile, toate pasiunile. Ochii aceştia vorbeau mai bine decât limba lui, ceea ce înseamnă foarte mult, fiindcă personajul era şi un vorbitor remarcabil, atât în intimitate, cât şi de la tribună. Era un om foarte şiret de felul lui. Se pricepea să citească gândurile oamenilor şi să vadă ce se petrece în sufletele lor, fără să dea impresia că-i observă.

        Când nişte oameni în toată firea se dedau la glume şi farse, acest lucru ne dă măsura caracterului lor. După ce-au dus o existenţă obscură, meschină şi plină de ignoranţă, ajung la maturitate să-şi păstreze şi să îndrăgească nişte criterii şi idealuri pe care le-ar fi lepădat odată cu adolescenţa, dacă ar fi avut şansa de a ieşi în lume şi a duce o viaţă mai puţin mărginită. În noul Teritoriu se aflau o sumedenie de farsori. Nu-mi face nici o plăcere să divulg acest fapt, pentru că oamenii îmi erau simpatici; spun însă adevărul. Aş fi dorit să pot spune despre ei lucruri ceva mai plăcute. Dac-aş spune că erau nişte tâlhari sau găinari ori ceva asemănător ar însemna să umblu cu mănuşi. Dar nu, nu pot spune despre ei aşa ceva, oricât aş dori-o. N-ar fi adevărat. Oamenii aceia erau nişte farsori şi n-am de gând s-o ascund. În alte privinţe erau oameni destul de cumsecade – cinstiţi, simpatici şi cu nume bun. Îşi făceau farse unii altora, spre admiraţia şi aplauzele restului comunităţii, care-i pizmuia. Erau, fireşte, dornici să-şi încerce măiestria pe spinarea unor oameni cu vază, iar guvernatorul era un astfel de om. Numai că, în cazul lui, nu le-a mers. Au încercat ei de câteva ori, dar guvernatorul le-a dejucat planurile cu uşurinţă, continuând să-şi arboreze surâsul amabil, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în cele din urmă, pişicherii din Carson City şi din Virginia City s-au gândit să-şi pună laolaltă talentele pentru a vedea dacă nu pot câştiga o victorie, fiindcă începuseră s-o cam sfeclească: oamenii îşi băteau joc de ei, în loc să râdă de victimele lor. Se adunară, aşadar, vreo zece la număr, şi-l poftiră pe guvernator le un banchet neobişnuit pentru epoca aceea – un banchet cu stridii şi şampanie, articole de lux foarte rar văzute în regiunea respectivă, şi existente mai degrabă ca produse ale imaginaţiei decât ca obiecte reale.

        Guvernatorul m-a luat cu el, spunându-mi cu dispreţ în glas:

        — E o glumă ieftină, care nu poate păcăli pe nimeni. Vor să mă îmbete şi să mă facă să cad sub masă, ceea ce pentru ei ar fi extrem de amuzant. Numai că nu mă cunosc. Sunt obişnuit cu şampania şi n-am nici o prejudecată contra ei.

        Soarta farsei a fost decisă abia pe la orele două noaptea, când guvernatorul, deşi băuse atât încât nici nu mai putea să râdă fără să verse lacrimi de şampanie, era senin, bine-dispus, mulţumit şi treaz; la aceeaşi oră, ultimul farsor se alăturase camarazilor săi căzuţi sub masă beţi turtă. Guvernatorul îmi spuse atunci:

        — Locul ăsta e prea uscat, Sam. Hai să mergem undeva să bem, înaintede a ne duce la culcare.

        Menajeria oficială a guvernatorului fusese alcătuită din rândurile celor mai umili alegători ai săi de-acasă -oameni cumsecade şi nevinovaţi, care-l sprijiniseră în campania electorală, iar acum îşi primeau răsplata sub forma unor lefşoare plătite în bancnote aproape lipsite de orice valoare. Băieţii aceia o duceau foarte greu. Orion, care primea un salariu de o mie opt sute de dolari pe an, nu era în stare să-şi întreţină nici măcar dicţionarul cu banii ăştia. Dar era acolo o irlandeză, venită cu echipa guvernatorului, care le cerea doar zece dolari pe săptămână membrilor menajeriei pentru masă şi casă. Orion şi cu mine locuiam la ea, astfel încât, în aceste condiţii, arginţii aduşi de mine de-acasă rezistau foarte bine.

        La început am cutreierat ţinutul căutând argint, dar pe la sfârşitul anului 1862 sau poate la începutul lui 1863, am plecat din Aurora pentru a începe o carieră de ziarist la „Enterprise” din Virginia City; ziarul m-a trimis curând la Carson City să scriu despre sesiunea Adunării Legislative.

        Am scris câte o corespondenţă pe săptămână – apărea în fiece duminică – iar lunea dezbaterile legislative erau, în consecinţă, tulburate de plângerile deputaţilor. Aceştia, invocându-şi privilegiile speciale, răspundeau cu furie la criticile corespondentului, gratificându-l, de obicei, cu insulte lungi şi complicate, în lipsa unui stil mai concis. Pentru a le face economie de timp, am început să-mi semnez corespondenţa „Mark Twain”, una din chemările marinarilor sondori de pe Mississippi (însemnând „doi stânjeni”).

        Orion a devenit curând foarte popular printre membrii Adunării Legislative, care constatau că, deşi nu puteau avea încredere unii în alţii şi nici în oricine altcineva, în el puteau avea încredere deplină. Orion îşi câştigase lesne titlul de campion al cinstei în acea regiune, titlu ce nu-i folosea la nimic din punct de vedere pecuniar, deoarece n-avea deloc talent nici să-i convingă, nici să-i bage în sperieţi pe deputaţi. Eu, însă, eram mai bine plasat. Mă aflam zilnic în Adunarea Legislativă, pentru a împărţi complimente şi critici cu o balanţă echitabilă, şi pentru a le publica apoi pe câte o jumătate de pagină în ziarul „Enterprise”, în fiece dimineaţă; în consecinţă, eram un factor influent. Am determinat Adunarea să adopte o lege care obliga toate societăţile ce făceau afaceri în Teritoriul Nevada să-şi înregistreze integral statutul, fără a omite nimic, într-un registru ţinut de secretarul Teritoriului – adică de fratele meu. Toate statutele astea erau formulate în exact aceiaşi termeni. Pentru această operaţiune de înregistrare secretarul era împuternicit să încaseze câte patruzeci de cenţi de fiece coală (a o sută de cuvinte) şi câte cinci dolari pentru întocmirea unui certificat de înregistrare. Toţi cetăţenii aveau dreptul la perceperea unei taxe pentru drumurile aflate pe proprietatea lor – aveau dreptul, dar nu şi drumurile. Dreptul trebuia însă să fie înregistrat contra unei taxe. Orice cetăţean doritor să întemeieze o societate pe acţiuni – şi toţi o doreau – trebuia să plătească pentru înregistrarea ei. În felul acesta am început să propăşim. Serviciul de registratură aducea un venit lunar de o mie de dolari-aur.

        Guvernatorul Nye lipsea adeseori din Teritoriu. Îi plăcea să se repeadădin când în când la San Francisco, pentru a scăpa puţin de civilizaţia „teritorială”. Nimeni nu făcea plângere, fiindcă era extrem de popular. În tinereţe fusese surugiu de diligenţă la New York sau în Noua Anglie, astfel încât căpătase deprinderea de a reţine numele şi feţele oamenilor, făcându-se agreabil pasagerilor. Ca politician, această însuşire îi folosise mult şi şi-o cultiva cu asiduitate. La un an după numirea lui ca guvernator, dăduse mâna cu toate fiinţele omeneşti din Teritoriul Nevada, pe care le recunoştea numaidecât, putând să le spună pe nume. Toţi cei 20.000 de locuitori ai Teritoriului erau prietenii lui personali şi, orice ar fi făcut, putea fi sigur că vor fi mulţumiţi. Ori de câte ori lipsea din Teritoriu -şi lipsea mai tot timpul – Orion îi ţinea locul ca „guvernator interimar”, titlu ce avea să fie redus în curând la formula, mai uşoară, de „guvernator”. Doamnei „guvernator Clemens” îi plăcea să fie nevastă de guvernator. Nici un muritor de pe planeta asta nu s-a bucurat vreodată de o distincţie mai mult decât se bucura ea. Plăcerea de a fi în fruntea societăţii era atât de sinceră, încât dezarma orice critică şi chiar şi invidia. Fiind soţia guvernatorului şi fruntea societăţii, trebuia să aibă o locuinţă corespunzătoare – o casă potrivită cu rangul ei – astfel încât l-a convins lesne pe Orion să construiască o asemenea casă. Orion putea fi convins de orice. A construit deci casa şi a mobilat-o, cu o cheltuială de douăsprezece mii de dolari; nici o altă casă din oraşul acela n-ar fi putut rivaliza cu casa lui Orion în ce priveşte stilul şi costul.

        Când mandatul de patru ani al guvernatorului Nye era pe terminate, misterul ce-i învăluise hotărârea de a părăsi marele stat New York pentru a se stabili în acel deşert cu scaieţi a fost dezlegat: plecase acolo pentru a putea deveni senator al Statelor Unite. Acum nu mai era nevoie decât de un singur lucru – şi anume ca Teritoriul să fie transformat într-un stat. Nye a izbutit acest lucru fără nici o dificultate. Petecul acela de nisip şi populaţia lui răzleaţă nu erau făcute să suporte greaua povară a unei administraţii de stat – dar n-avea importanţă, căci oamenii doreau această schimbare, astfel încât guvernatorul şi-a putut face jocul.

        Aparent şi Orion şi-a făcut jocul, fiindcă era la fel de popular prin cinstea lui, pe cât era de popular din motive mai temeinice guvernatorul. Dar firea lui capricioasă a ieşit la iveală într-un moment critic, fără nici un avertisment, iar catastrofa s-a produs de îndată.

        Pentru toate slujbele din noul stat al Nevadei, în afară de două – aceea de senator (guvernatorul Nye) şi aceea de secretar de stat (Orion Clemens) – existau mai mulţi candidaţi. Nye era sigur că va deveni senator, iar Orion era sigur că va obţine postul de secretar – şi într-adevăr, singurul care-avea să fie propus pentru acest post a fost el. Dar chiar în ziua când partidul republican, întrunit în congres, urma să facă numirile, Orion a fost apucat de una din crizele lui de virtute şi a refuzat să ia parte la congres. Unii au încercat să-l convingă, dar toate apelurile au rămas fără ecou. Orion zicea că prezenţa lui acolo ar exercita o influenţă neloială şi că numirea ar trebui să fie un omagiu şi un dar gratuit şi neprihănit. Atitudinea asta i-ar fi putut rezolva situaţia fără vreun alt efort, dar în aceeaşi zi a mai avut o criză de virtute, care a făcutabsolut sigură soluţia. Orion avea de mulţi ani obiceiul de a-şi schimba religia odată cu cămăşile; ideile despre temperanţă i se schimbau în acelaşi ritm. Era în stare să fie abstinent şi adept al temperanţei o vreme, pentru a trece imediat de partea cealaltă. În ziua numirii lui, a trecut brusc de la o atitudine amicală faţă de whisky -atitudinea cea mai populară – la o abstinenţa totală, şi a practicat-o el însuşi până i s-a uscat gâtlejul de tot.

        Prietenii lui au căutat să-l înduplece, dar degeaba. N-a putut fi convins să treacă pragul unei cârciumi. A doua zi gazeta locală a publicat lista candidaţilor aleşi, iar numele lui Orion nu figura – nu primise nici măcar un vot!

        Când a luat fiinţă administraţia statului, veniturile lui au secat. A rămas fără ocupaţie. Trebuia să facă ceva, aşa că şi-a pus la uşă firma de avocat, dar nu s-a prezentat nici un client. Era ceva straniu şi greu de explicat. Eu, unul, nu pot da nici o explicaţie – dar dac-ar fi să sugerez vreuna, aş sugera că de vină era faptul că Orion, prin însăşi firea lui, era în stare să cerceteze ambele laturi ale unui caz cu atâta sârguinţă şi conştiinciozitate, încât la sfârşitul pledoariei sale nici el nici juraţii nu puteau şti de partea cui era. Cred că un client ajungea să-i cunoască firea de îndată ce-i expunea situaţia, şi se şi grăbea să-l părăsească pentru a evita un dezastru.

        În acele zile de demult duelul a devenit brusc un obicei la modă în Teritoriul Nevada, astfel încât prin 1864 toţi erau nerăbdători să-şi încerce norocul în acest sport. Nimeni nu se mai putea respecta pe sine câtă vreme nu omorâse sau măcar nu schilodise pe careva în duel, ori nu fusese el însuşi ucis sau schilodit.

        Pe vremea aceea lucram de vreo doi ani ca redactor la ziarul „Enterprise”, editat de domnul Joe Goodman în Virginia City. Aveam douăzeci şi nouă de ani. Eram ambiţios pe multe planuri, dar rămăsesem cu totul imun la seducţiile acelei mode: n-aveam câtuşi de puţin dorinţa de a mă bate în duel. N-aveam intenţia de a provoca pe cineva la duel. Nu nutream din pricina asta un mare respect faţă de persoana mea, dar încercam oarecare satisfacţie la gândul că sunt în siguranţă. Mi-era ruşine de mine, colegilor mei la fel – adică le era ruşine de mine – dar mă descurcam binişor. Totdeauna îmi fusese ruşine de mine, eram deprins cu acest sentiment, eram obişnuit să-mi fie ruşine dintr-un motiv sau altul, aşa că situaţia nu era inedită pentru mine. O suportam foarte uşor.

        Plunkett făcea parte din redacţia ziarului; R. M. Daggett la fel. Aceştia doi încercaseră să se bată în duel, dar nu reuşiseră şi aşteptau să li se ivească ocazia. Goodman era singurul dintre noi care făcuse ceva pentru buna reputaţie a ziarului. Ziarul rival era „Union”. Redactorul-şef al acestui ziar a fost, pentru scurtă vreme, Tom Fitch, supranumit „oratorul cu limba de argint din Wisconsin” – căci venea din Wisconsin. Fitch îşi practica oratoria în coloanele ziarului „Union”; pentru a-l domoli, domnul Goodman l-a provocat la duel şi i-a retezat elanul c-un glonte. Ţin minte ce bucuroşi au fost membrii redacţiei noastre când provocarea lui Goodman a fost acceptată de Fitch. Am rămas târziu în noaptea aceea şi am făcut mare caz de Joe Goodman. Acesta n-avea decât douăzeci şi patru de ani şi era lipsit de înţelepciunea pe care un omo capătă la douăzeci şi nouă de ani, ceea ce însă nu-l împiedica să fie la fel de bucuros de vârsta lui, pe cât eram eu de bucuros că n-aveam aceeaşi vârstă.

        Şi l-a ales drept martor pe maiorul Graves (nu avea chiar numele acesta, ci unul asemănător, nu-mi mai amintesc exact). Graves s-a apucat să-l instruiască pe Joe Goodman în arta duelului. Fusese maior sub Walker, „omul destinului”, şi participase din plin la campania prădalnică dusă de omul acela remarcabil în America Centrală. Faptul acesta ne dă măsura maiorului. A spune despre cineva că a fost maior sub comanda lui Walker şi că a ieşit din acea campanie înnobilat de elogiile lui Walker înseamnă a spune că nu era doar un bărbat curajos, ci că avea un curaj fără seamăn. Toţi oamenii lui Walker erau aşa.

        Familia Gillis o cunoşteam foarte bine. Tatăl participase şi el la campania lui Walker, împreună cu unul din feciorii săi. Luaseră parte la memorabila bătălie de la Plazza, rezistând până la capăt împotriva unui inamic de o superioritate zdrobitoare – toţi oamenii lui Walker rezistaseră. Fiul a murit lângă tatăl său, iar acesta a primit un glonţ în ochi. Bătrânul – căci era bătrân şi pe vremea aceea – purta ochelari, aşa că glonţul şi sticla ochelarilor i-au pătruns în ţeastă, şi glonţul a rămas acolo. Bătrânul mai avea şi alţi feciori – Steve, George şi Jim, nişte flăcăiandri care doreau la rându-le să ia parte la expediţia lui Walker, fiindcă moşteniseră firea neînfricată a tatălui lor. Dar Walker nu voia să-i primească; spunea că-i vorba de o expediţie serioasă, în care nu era loc pentru nişte ţânci.

        Maiorul era un personaj maiestuos, cu o ţinută cazonă foarte demnă şi impunătoare, deşi din fire şi prin educaţie era un om politicos, curtenitor şi plin de farmec, şi avea în plus o însuşire pe care cred că n-am mai întâlnit-o decât la Bob Howland – însuşire misterioasă, ce-şi are sălaşul în ochi: când ochiul omului astfel înzestrat se aţinteşte asupra unui individ sau a unui grup, efectul e sigur, nu mai e nevoie de nici un alt avertisment. Omul care are asemenea ochi n-are nevoie să umble înarmat; se poate apropia de un bătăuş înarmat şi-l potoleşte şi-l face prizonier fără să spună un cuvânt. L-am văzut pe Bob Howland o dată făcând asta – era un omuleţ firav, blajin, cumsecade, cu nişte ochi albaştri a căror privire dulce îţi cucerea inima când îţi zâmbea sau ţi-o îngheţa pe loc, după cum era cazul.

        Maiorul îl puse pe Joe să stea drept, îl duse pe Steve Gillis cu vreo cincisprezece paşi mai încolo, apoi îi porunci lui Joe să se-ntoarcă spre Steve cu partea dreaptă, lipindu-şi de gambă revolverul marinăresc cu şase gloanţe. Se părea că asta era poziţia cea mai corectă a armei, cea obişnuită în Virginia City, adică revolverul ţinut în aer şi coborât încetişor în direcţia adversarului, fiind cu totul şi cu totul greşită. La auzul semnalului „Unu!”, trebuia să ridici încet arma şi s-o îndrepţi spre acea parte a trupului adversarului, pe care doreai s-o convingi. Apoi, după o pauză: „Doi, trei – gata, foc!” La auzul cuvântului „foc” puteai să tragi, dar nu înainte. După ce-l auzeai, puteai zăbovi cât pofteai. Apoi, când trăgeai, puteai înainta, continuând să tragi în voie dacă-ţi făcea plăcere. Iar între timp celălalt, dacă fusese instruit cum se cuvine şi dacă era conştient de privilegiile sale, înainta şi el spre tine trăgând, ceea ce complica desigurlucrurile.

        Când revolverul lui Joe se ridicase la acelaşi nivel cu pieptul lui Steve, maiorul îl opri spunându-i: „Nu, nu e bine! Poţi risca să fii omorât tu însuţi, dar nu risca să-l omori pe adversar! Dacă scapi cu viaţă dintr-un duel, trebuie să scapi în aşa fel încât amintirea lui să nu te chinuie tot restul vieţii, împiedicându-te să dormi. Ţinteşte spre gamba adversarului, nu spre genunchi şi nici deasupra genunchiului, căci locurile astea-s periculoase. Ţinteşte sub genunchi, ologeşte-l, dar lasă-i intact restul trupului, aşa cum l-a făcut maică-sa.”

        Datorită acestor îndrumări excelente şi cu adevărat înţelepte, Joe îşi doborî adversarul cu un glonţ în gambă, lăsându-l şchiop pentru totdeauna. Iar Joe nu-şi pierdu nimic altceva decât un smoc de păr, de care se putea lipsi mult mai uşor pe atunci decât acum. Când l-am văzut la New York acum un an, era chel de tot – abia dacă-i mai rămăsese un tiv în jurul capului boltit ca un dom.

        Cu vreun an mai târziu, mi s-a ivit şi mie ocazia să mă bat în duel. Dar fără s-o caut cu tot dinadinsul. Goodman plecase la San Francisco pentru o săptămână, în vacanţă, lăsându-mă pe mine să-i editez gazeta. Îmi închipuisem că-i o treabă uşoară şi că nu trebuia să faci altceva decât să scrii un editorial pe zi; dar, spre marea mea dezamăgire, superstiţia asta mi s-a spulberat grabnic. În cea dintâi zi n-am fost în stare să găsesc nici un subiect pentru un articol. Pe urmă mi-am spus că, întrucât era în ziua de 22 aprilie 1864, adică în ajunul tricentenarului zilei de naştere a lui Shakespeare, nu puteam găsi un subiect mai straşnic. Am scos din raft Enciclopedia, am cercetat-o şi am aflat cine era acest Shakespeare şi ce isprăvi făcuse; am luat cu împrumut toate datele şi le-am expus unei comunităţi care nici măcar la şcoală n-ar fi putut căpăta cunoştinţe mai temeinice despre Shakespeare. Pentru a scrie un editorial destul de lung, era nevoie de mai multe informaţii decât cele oferite de Enciclopedie în legătură cu isprăvile lui Shakespeare, dar eu le-am completat cu ceea ce dumnealui nu făcuse – lucruri în multe privinţe mai importante, mai izbitoare şi mai plăcute la lectură decât lucrurile pe care le săvârşise.

        A doua zi, însă, m-am văzut din nou la ananghie: nu mai exista un alt Shakespeare despre care să pot scrie. Nu exista în istorie şi în perspectivele de viitor ale omenirii, nimic din care să pot scoate un editorial potrivit cu com-nitatea în mijlocul căreia trăiam; astfel încât nu-mi rămânea decât un singur subiect, şi anume domnul Laird, proprietarul ziarului „Union” din Virginia City. Redac-torul-şef al ziarului său plecase şi el la San Francisco, iar domnul Laird îşi încerca mâna scriind editoriale. L-am înţepat pe domnul Laird cu nişte politeţuri de genul acelora care erau la moda printre redactorii de ziar din regiune, iar dumnealui mi-a dat chiar a doua zi o replică usturătoare. Mă aşteptam la o provocare la duel din partea domnului Laird, deoarece potrivit uzanţelor – potrivit codului duelgiilor, revizuit şi perfecţionat de duelgiii din regiune – ori de câte ori spuneai despre cineva ceva care nu-i plăcea, nu era de ajuns să-ţi răspundă în acelaşi stil agresiv, ci trebuia neapărat să te provoace la duel. Am aşteptat, aşadar, provocarea – am aşteptat-o toată ziua, dar n-a sosit. Pe măsură ce treceau orele, băieţii deveneau tot mai abătuţi, mai descurajaţi.Eu însă eram vesel – din ce în ce mai vesel. Băieţii nu puteau sa priceapă de ce, dar eu pricepeam foarte bine. Firea mea mă făcea să pot fi vesel când ceilalţi erau abătuţi.

        Sosi şi momentul când, potrivit uzanţelor, trebuia ca noi să-l provocăm pe domnul Laird. Când am luat această hotărâre, băieţii au început să se înveselească, eu însă am început să-mi cam pierd voia bună. Totuşi, în asemenea situaţii eşti la cheremul prietenilor; nu ai altceva de făcut decât să te conformezi soluţiei pe care ei o consideră cea mai bună. Daggett a scris în numele meu o provocare de duel – Daggett cunoştea limbajul potrivit, limbajul convingător, pe când eu nu-l cunoşteam. Daggett a scris aşadar provocarea, un torent de insulte la adresa domnului Laird, insulte veninoase şi viguroase, menite să-l convingă; iar Steve Gillis, martorul meu, a dus provocarea la destinaţie şi s-a întors, pentru a aştepta împreună cu noi răspunsul. Numai că răspunsul n-a sosit. Băieţii erau exasperaţi, dar eu mi-am păstrat cumpătul. Steve a dus o nouă provocare şi mai furibundă decât prima, şi ne-am pus iarăşi pe aşteptat. Nici un răspuns, nici de data asta. Începusem să mă simt cât se poate de bine. Şi să privesc eu însumi cu oarecare interes provocările, care înainte nu mă interesaseră câtuşi de puţin; mi se părea că agonisesc pe gratis o faimă preţioasă, ceea ce mă încânta din ce în ce mai mult, pe măsură ce provocările rămâneau fără răspuns, încât pe la miezul nopţii începusem să cred că nu există pe lume nimic mai de dorit decât o ocazie de a te bate în duel. De aceea, îl tot zădăram pe Daggett, îndemnându-l să trimită provocări după provocări. Ei bine, am cam întrecut măsura: până la urmă Laird a acceptat. S-ar fi cuvenit să mă aştept la asta – Laird nu era un om pe care să te poţi bizui.

        Băieţii erau în culmea fericirii. Mă ajutară să-mi fac testamentul – treabă destul de neplăcută, mai ales după atâtea necazuri. Pe urmă, mă conduseră acasă. N-am dormit deloc în noaptea aceea – nu voiam să dorm. Trebuia să mă gândesc la o sumedenie de lucruri şi n-aveam nici patru ore la dispoziţie – căci tragedia fusese fixată pentru orele cinci dimineaţa, iar eu trebuia să mă prezint încă de la patru, ca să mă antrenez cu pistolul şi să aflu cu care parte a acestuia se trage în adversar. La patru ne-am dus, aşadar, într-o mică trecătoare, situată cu vreo milă mai jos de orăşel, unde am împrumutat o uşă de şopron numai bună să servească drept ţintă – am împrumutat-o de la un cetăţean plecat în vizită în California; am scos uşa şi am proptit în mijlocul ei o şipcă de gard, menită să-l reprezinte pe domnul Laird. Dar şipca aceea nu-l reprezenta cum se cuvine, căci era mai lung decât o şipcă, şi mai subţire. [.] Am început totuşi să trag în şipca aceea; n-am putut s-o nimeresc, aşa că am tras în uşă, dar n-am nimerit-o nici pe ea. [.] Profund descurajat, nu prea m-am bucurat nici în clipa când am auzit deodată împuşcături dinspre râpa vecină cu a noastră. Ştiam ce înseamnă: prietenii lui Laird îl învăţau să tragă. Auzindu-mi împuşcăturile, aveau desigur să se urce pe creastă ca să vadă ce ispravă fac – ca să se lămurească ce şanse au contra mea. Ei bine, nu făcusem nici o ispravă şi ştiam perfect că, dacă Laird s-ar urca pe creastă şi ar vedea uşa de şopron fără nici o scrijelitură, s-ar simţi la fel de dornic de luptă pe cât fusesem eu la miezul nopţii, înainte de a-i primi dezastruosul răspuns de acceptare.

        Tocmai în clipa aceea o păsărică, nu mai mare decât o vrabie, trecu în zbor şi se aşeză pe-un tufiş, cu vreo treizeci de iarzi mai departe. Steve îşi scoase revolverul şi trase, retezându-i căpşorul. Era un ţintaş nemaipomenit – mult mai bun decât mine în orice caz. Am dat fuga până acolo ca să ridicăm păsărică şi, în clipa aceea, domnul Laird şi oamenii lui îşi făcură apariţia pe creastă şi se apropiară de noi. Când martorul lui Laird văzu pasărea cu capul retezat, se făcu alb la faţă – era limpede că priveliştea îl interesa.

        — Cine-a făcut asta? Întrebă el.

        Până să apuc să răspund, Steve spuse destul de calm şi pe un ton cât se poate de normal:

        — Clemens.

        Martorul exclamă atunci:

        — A, dar e ceva extraordinar! La ce distanţă era pasărea?

        — Păi, nu prea departe – la vreo treizeci de iarzi.

        — E o performanţă uluitoare, zise martorul. De câte ori e-n stare să nimerească de la o asemenea distanţă?

        — Păi, cam de patru ori din cinci, răspunse Steve cu glas tărăgănat.

        Ştiam că pezevenghiul minte, dar n-am scos o vorbă.

        — E un ţintaş extraordinar! Exclamă martorul. Şi eu care credeam că nu-i în stare să nimerească nici măcar turla unei biserici!

        Convingerea lui era foarte întemeiată, dar n-am zis nimic. Până la urmă şi-au luat rămas-bun, iar martorul l-a dus acasă pe domnul Laird – abia se mai ţinea pe picioare. Domnul Laird a trimis la redacţie un bileţel scris de mâna lui, prin care refuza categoric să se bată în duel cu mine.

        Aşa am scăpat cu viaţă – datorită acelei întâmplări. Nu ştiu ce părere a avut păsărica despre acest amestec al Providenţei, dar eu unul m-am simţit foarte, foarte bine – mulţumit şi fericit. Aveam să aflăm mai târziu că Laird nimerise ţinta de patru ori din şase. Dacă duelul ar fi avut loc, mi-ar fi ciuruit pielea aşa de tare, încât n-ar mai fi putut să-mi ţină principiile.

        Pe la ora micului dejun s-a răspândit în întreg orăşelul vestea că îi trimisesem lui Laird o provocare la duel, prin mijlocirea lui Steve Gillis. Era o contravenţie care ne-ar fi costat pe amândoi câte doi ani închisoare, potrivit unei legi proaspăt votate. Guvernatorul North nu ne-a trimis nici un mesaj personal, dar l-a pus totuşi pe un amic de-al lui să ne scrie că n-ar fi rău să părăsim Teritoriul cu prima diligenţă. Aceasta urma să plece a doua zi dimineaţă, la orele patru, iar între timp aveam să fim căutaţi, însă nu cu prea multă râvnă; dacă ne-am fi aflat pe Teritoriu după plecarea diligenţei, am fi fost primele victime ale noii legi. Guvernatorul North era nerăbdător să facă rost de nişte victime ale acelei legi, aşa că ar fi fost capabil să ne ţină în puşcărie doi ani întregi; nu ne-ar fi iertat de dragul nimănui.

        Ei bine, aveam sentimentul că societatea noastră nu mai era dorită în Nevada; de aceea am stat ascunşi toată ziua – deşi Steve a ieşit o dată până la hotel, ca să se ocupe de-un alt client de-al meu, un anume Cutler. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, domnul Laird nu era singura persoană pe care încercasem s-o schimb în bine în cursul şederii mele pe scaunul redactorului-şef. Privind în jur, alesesem alte câteva persoane, pentru a le insufla un nou elan de viaţă cu ajutorul unor critici vehemente – astfel încât, la încheierea mandatului meu editorial, lăsam moştenire redacţiei patru biciuiri şi două dueluri. De biciuiri nu ne prea păsa – nu aduceau nici o glorie şi nu merita să te osteneşti să le culegi. Dar onoarea ne poruncea să dăm oarecare atenţie celuilalt duel. Domnul Cutler venise de la Carson City şi trimisese un om de la hotel, cu o provocare la duel. Steve s-a dus, aşadar, să-l liniştească. Steve nu era prea voinic, dar toată lumea, de la un capăt la altul al Teritoriului, ştia că pumnii lui puteau doborî orice biped, indiferent de greutatea şi de priceperea acestuia. Steve era un Gillis, iar când un Gillis avea de făcut o propunere cuiva, propunerea era întotdeauna serioasă. Când Cutler află că Gillis e martorul meu, se potoli numaidecât; deveni calm, rezonabil şi dispus să asculte. Steve îi dădu cincisprezece minute răgaz ca să părăsească hotelul şi o jumătate de oră ca să dispară din orăşel, altminteri ar fi suportat consecinţele. Duelul acela s-a terminat, aşadar, cu bine, deoarece domnul Cutler s-a întors de îndată la Carson City, convins şi pocăit.

        De atunci n-am mai avut niciodată ocazia să mă bat în duel. Sunt cu totul împotriva duelurilor. Le consider absurde şi ştiu că sunt periculoase. Şi constituie un păcat. Dacă m-ar provoca cineva la duel acum, m-aş duce la omul acela, l-aş apuca de mână cu blândeţe şi, ducându-l într-un loc ferit, l-aş ucide. Am privit totuşi cu mult interes duelurile altora. Simţi totdeauna un mare interes pentru orice faptă eroică pe care ai avut prilejul s-o cunoşti din propria ta experienţă.

        După ce-am plecat din Nevada, am lucrat ca reporter la ziarul „Morning Call” din San Francisco. Am fost mai mult decât un simplu reporter – am fost reporterul. Nu exista altul. Pentru un singur reporter era destulă treabă, dar nu şi pentru doi – potrivit concepţiei domnului Barnes care, fiind proprietarul ziarului, era cel mai în măsură să ştie acest lucru.

        Pe la nouă dimineaţa trebuia să fiu la tribunalul corecţional pentru o oră, ca să fac o scurtă cronică a încăierărilor de peste noapte. Încăierările aveau loc, de obicei, între irlandezi, deşi din când în când irlandezii se mai băteau şi cu alte naţii, ca să mai schimbe programul. Cronica fiecărei zile era în esenţă o copie fidelă a cronicii zilei precedente, astfel încât faptele diverse erau obositor şi ucigător de monotone. Pe cât îmi puteam da seama, un singur om dintre toţi cei care aveau de-a face cu treburile astea le găsea un interes ce le compensa monotonia – şi anume traducătorul tribunalului. Acesta era un englez care vorbea curent cincizeci şi şase de idiomuri şi dialecte. Din zece în zece minute trebuia să treacă de la unul la altul, un exerciţiu atât de înviorător, încât îl ţinea mereu treaz, ceea ce nu era cazul cu reporterii.

        Vizitam apoi celelalte tribunale şi luam notă de sentinţele pronunţate în ajun. Toate tribunalele furnizau material pentru o rubrică „permanentă” – un material de care nu duceam lipsă niciodată. În restul zilei cutreieram de la un capăt la altul oraşul, culegând toate informaţiile pe care le puteam strânge pentru a umple cu ele rubrica; iar dacă nu erau incendii de semnalat, stârneam noi câte unul.

        Noaptea ne duceam la şase teatre, unul după altul: şapte nopţi pe săptămână, trei sute şaizeci şi cinci de nopţi pe an. În fiecare dintre cele şase teatre rămâneam câte cinci minute, ne făceam o idee superficială despre piesa ori opera respectivă şi, pe această bază, scriam „cronica” spectacolelor, chinuindu-ne mintea noapte de noapte, de la începutul până la sfârşitul anului, ca să găsim în legătură cu aceste spectacole ceva pe care să nu-l mai fi spus de vreo două sute de ori mai înainte. De atunci încoace, adică vreme de patruzeci de ani, n-am fost niciodată în stare să privesc măcar faţada unui teatru fără să simt că „mă seacă la ficaţi” – cum ar spune „Unchiul Remus”. Iar cât despre interiorul unui teatru, habar n-am cum arată, fiindcă în tot acest timp abia dacă am călcat pragul vreunui teatru şi nici n-am simţit măcar ispita s-o fac.

        După ce lucram din greu de la nouă sau zece dimineaţa până pe la unsprezece noaptea adunând material, puneam mâna pe condei şi împrăştiam acest gunoi în cuvinte şi fraze, pe care le lăţeam pe o suprafaţă cât mai mare. Era o corvoadă îngrozitoare, inumană şi total neinteresantă – o robie cumplită pentru un om leneş, iar eu eram leneş din născare. Nu-s mai leneş acum decât cu patruzeci de ani în urmă, dar asta din pricină că atinsesem limita maximă încă de pe atunci. Nu e chip să-ţi depăşeşti propriile tale posibilităţi.

        În cele din urmă s-a produs totuşi un eveniment. Într-o după-amiază de duminică am văzut nişte haidamaci fugărind un asiatic încărcat cu rufăria săptămânală a muşteriilor săi, şi azvârlind cu pietre după el, sub ochii unui poliţai care urmărea scena cu un interes amuzat – atâta tot. De amestecat, nu se amesteca. Am scris despre acest incident cu multă căldură şi cu o sfântă indignare. De obicei, nu-mi plăcea să recitesc dimineaţa ce scrisesem în ajun, căci scriam fără să pun prea multă inimă. Dar articolul meu ţâşnise de data asta dintr-o inimă arzândă. Avea foc în el şi mi se părea că-i şi bine scris, aşa că l-am căutat cu nerăbdare în ziarul de a doua zi dimineaţă. Nu era. N-a apărut nici în zilele următoare. M-am dus aşadar la zeţărie şi am găsit textul aruncat în vraful de şpalturi nefolosite. Am întrebat ce se întâmplase, iar maistrul-zeţar mi-a răspuns că domnul Barnes găsise articolul în şpalt şi-i poruncise să-l scoată şi să-l arunce. Domnul Barnes a dat unele explicaţii – mi le-a dat mie personal sau ma-istrului-zeţar, nu mai ţin minte precis cui anume, dar recunosc că explicaţiile păreau îndreptăţite din punct de vedere comercial. Spunea că „Morning Call” era cumpărat de spălătorese, adică de sărăntoci; şi mai spunea că e singurul ziar ieftin şi că-şi întemeia existenţa pe oamenii săraci, de aceea trebuia să le respecte prejudecăţile, dacă nu voia să piară. Sărăntocii aceia erau irlandezi, care alcătuiau temelia şi sprijinul ziarului „Morning Call”, şi fără ei ziarul n-ar fi putut supravieţui nici o lună. Iar irlandezii nu-i puteau suferi pe asiatici. Un articol incendiar ca al meu ar fi putut stârni întreg viesparul irlandez, aducând pagube serioase ziarului. „Morning Call” nu-şi putea îngădui luxul de a publica articole critice la adresa unor haidamaci care aruncau cu pietre în asiatici.

        În acele zile mă ţineam mândru. Nu mă mai ţin. Eram lipsit de înţelepciune pe vremea aceea. Acum urmez moda. Alaltăieri ziarul „Sun” din New York a publicat un material al corespondentului său din Londra,lămurindu-mă cum stau lucrurile. Corespondentul pomeneşte câteva dintre evenimentele petrecute în ultimele douăsprezece luni pe scena americană, ca de pildă corupţia fără margini a marilor noastre companii de asigurări, în cadrul cărora cei mai distinşi oameni de afaceri ai noştri practică hoţia ca pe-o profesie; scandalurile izbucnite la Philadelphia, St. Louis şi în alte mari oraşe, ale căror municipalităţi s-au făcut vinovate de luare de mită pe o scară gigantică; demascarea recentă a aceloraşi practici la compania căilor ferate din Pennsylvania, unde s-au primit şperţuri în valoare de milioane; nu mai vorbesc de escrocheriile comerciale mărunte descoperite de la un capăt la altul al Statelor Unite, ci mă opresc la sinistra dezvăluire făcută astăzi de către Upton Sinclair, a celei mai uriaşe şi mai formidabile fraude la care s-a dedat Trustul Cărnii – dezvăluire ce l-a silit pe preşedintele nostru să ceară Congresului (un Congres refractar) o lege menită să ferească America şi Europa de primejdia de a cădea, în masă, în ghearele doctorilor şi ale dricarilor.

        Potrivit relatărilor aceluiaşi corespondent, Europa începe să se întrebe dacă a mai rămas în Statele Unite măcar o singură persoană cinstită de sex bărbătesc. Acum un an eram convins că nu exista în afară de mine o astfel de fiinţă pe pământul american. De atunci încoace a fost eliminată şi acea unică excepţie, astfel încât am convingerea că, acum, n-a mai rămas în Statele Unite nici un bărbat cinstit. Am ţinut steagul sus până-n ianuarie trecut, când m-am prăbuşit laolaltă cu Rockefeller, Carnegie şi alde Gould, Vanderbilt şi alţi escroci de profesie, eschivându-mă de la plata impozitelor printr-o declaraţie falsă, aidoma celor mai necinstiţi dintre ei. A fost o grea pierdere pentru America, fiindcă eram de neînlocuit. Şi am convingerea că, pentru crearea unui om capabil să mă înlocuiască, va fi nevoie de cincizeci de ani. Cred că întreaga populaţie a Statelor Unite – cu excepţia femeilor – e coruptă, cel puţin în ce priveşte dolarul. Se înţelege, spun aceste lucruri ca un om mort. Aş socoti nechibzuită afirmarea lor în public de către un om în viaţă.

        Dar, aşa cum spuneam, mă ţineam mândru cu patruzeci de ani în urmă, mai mândru decât acum, şi încercam un sentiment de adâncă ruşine la gândul că ocupam o poziţie atât de umilă – aceea de sclav în redacţia unui ziar ca „Morning Call”. Dac-aş fi fost şi mai mândru, aş fi lăsat slujba asta şi aş fi plecat în lume ca să flămânzesc, întocmai ca oricare alt erou. Eu, însă, n-aveam experienţă; visam, ca orişicare, să fiu erou, dar eram lipsit de experienţă şi nu ştiam de unde să încep. Nu puteam suporta ideea de a începe cu flămânzitul. De două sau de trei ori în viaţă ajunsesem în pragul foamei şi nu-mi aminteam cu plăcere de acele momente. Ştiam, de asemenea, că n-aş fi în stare să găsesc o altă slujbă dac-aş demisiona de la ziar. O ştiam perfect de bine. De aceea am rămas pe loc, înghiţindu-mi lacrimile de umilinţă. Dar, de unde până atunci avusesem oarecare interes pentru activităţile mele, acum nu le mai acordam nici un pic. Mi-am continuat munca de reporter, însă fără nici o tragere de inimă şi se înţelege că rezultatele n-au întârziat să se facă simţite. Am ajuns să-mi neglijez munca. După cum am mai spus, era destulă treabă pentru un singur om. Acum, însă, după felul cum munceam, s-ar fi zis că e o treabă pentru doi sau trei oameni. Până şi Barnes a băgat de seamă şi mi-a spus să-mi iau un ajutor, plătit cu o jumătate de salariu.

        În biroul de contabilitate lucra un lungan – un tip cumsecade, îndatoritor, contrariul unui intelectual. Nu căpăta mai nimic pentru munca lui şi-şi plătea singur întreţinerea. Un băiat obraznic şi slut, din echipa de la contabilitate, care-şi bătea joc de toţi şi de toate, râdea mereu pe socoteala lunganului, pe care-l poreclise „Smiggy McGlural” – poreclă ce i se potrivea, nu ştiu de ce, de minune. I-am oferit acestui Smiggy postul de ajutor de reporter, iar el l-a acceptat de îndată, cu recunoştinţă, şi s-a pus pe treabă cu o energie de zece ori mai mare decât aceea care-mi mai rămăsese mie. Nu era un intelectual, dar un reporter de la „Morning Call” n-avea nevoie şi nici nu i se cerea inteligenţă, aşa că îşi făcea treaba perfect. Lăsând în seama lui McGlural din ce în ce mai multe din activităţile mele, am devenit din ce în ce mai leneş, astfel încât peste vreo treizeci de zile aproape toată treaba mea o făcea el. Şi era clar că ar fi putut s-o facă pe toată, ba încă şi mai mult, aşa că nici nu avea nevoie de mine.

        În acel moment crucial a avut loc întâmplarea despre care am pomenit mai înainte. Domnul Barnes m-a concediat. A fost singura concediere din viaţa mea şi încă mă mai doare – deşi sunt în mormânt. Nu m-a concediat într-un mod brutal – nu-i stătea în fire aşa ceva. Era un bărbat voinic şi chipeş, cu o faţă blândă, foarte politicos şi de o eleganţă exemplară. N-ar fi fost în stare să spună nimănui o vorbă urâtă sau nedelicată. M-a luat deoparte şi m-a sfătuit să-mi dau demisia. Era ca un tată care-şi povăţu-ieşte fiul pentru binele acestuia, aşa că m-am supus.

        Acum eram liber şi n-aveam unde să mă duc. Educaţia mea prezbiteriană îmi spunea însă că „Morning Call” îşi atrăsese asupră-şi urgia. Cunoşteam căile Providenţei şi ştiam că jignirea adusă mie nu putea rămâne nepedepsită. N-aveam cum să prevăd momentul şi nici forma pe care-o va lua pedeapsa, dar eram sigur că va veni, la fel de sigur cum eram de propria-mi existenţă. Nu puteam spune dacă ea se va abate asupra lui Barnes personal ori asupra ziarului său. Dar ştiam din proprie experienţă că pedeapsa cade întotdeauna asupra celui nevinovat şi eram convins de aceea că tocmai ziarul avea să plătească într-o bună zi pentru crima lui Barnes.

        21 În aprilie 1906 a avut loc la San Francisco un cutremur care a distrus oraşul.

        Şi chiar aşa s-a întâmplat! Printre primele fotografii sosite de la San Francisco în cea de-a patra săptămână a lui april21 se afla una cu clădirea ziarului „Morning Call” redusă la un schelet metalic, dominând ca un fel de Monument al lui Washington oraşul în ruină! Ce minunate sunt căile Providenţei! Am exclamat atunci. Ştiusem c-aşa o să se întâmple! Ştiusem asta vreme de patruzeci de ani. În tot acest timp nu mi-am pierdut nici o clipă încrederea în Providenţă. Lucrarea ei a fost amânată mai mult decât mă aşteptasem, dar acum era destul de temeinică şi de satisfăcătoare pentru a te face să-i ierţi întârzierea. S-ar putea ca unora să li se pară curios că Providenţa distruge un întreg oraş, cu patru sute de mii de locuitori, pentru a încheia o socoteală veche de patruzeci de ani dintre un biet reporter concediat şi conducerea unui ziar, dar mie nu mi se părea câtuşi de puţin ciudat, fiindcăprimisem o educaţie prezbiteriană şi ştiam cum se produc asemenea lucruri. Ştiam că, în vremurile biblice, dacă un om săvârşea un păcat, exterminarea întregii naţii – cu vite cu tot -era ca şi sigură. Ştiam că Providenţa nu se uita la amănunte, dacă putea pune mâna pe vreun ins legat cât de cât de omul pe care voia să-l pedepsească. Mi-am amintit că în Magnolia22 se vorbeşte de un om care s-a dus acasă într-o seară înjurând, după ce asistase la o întrunire religioasă, şi care şi-a primit răsplata după nouă luni. Omul avea o nevastă şi şapte copii: toţi au căzut pradă unei boli cumplite şi au murit unul după altul, până când, la capătul săptămânii, nu mai rămăsese în viaţă decât omul cu pricina. Ştiam că intenţia Ei era de a-l pedepsi pe omul acela şi mai ştiam că, dac-ar fi fost cât de cât inteligent, el şi-ar fi dat seama că intenţia fusese îndeplinită, deşi pe socoteala altora.

        22 Magnolia Christi America sau Istoria Ecleziastică a Noii Anglii, principala operă a teologului puritan Cotton Mather (16631728).

        În acele vremuri de demult, biroul de contabilitate al ziarului „Morning Call” se afla la parter, iar biroul directorului Monetăriei Statelor Unite la etajul întâi, cu Bret Harte ca secretar particular al directorului. Birourile redactorilor şi reporterului erau situate la etajul doi, zeţăria la etajul trei – ultimul. După angajarea lui Smiggy McGlural – dar nu şi înainte – am petrecut multe clipe în tovărăşia lui Bret Harte, în biroul lui. Harte scria mult pentru „The Californian” – colabora cu „romane condensate” şi cu schiţe la această revistă, pe care o şi redacta, cred. Colaboram şi eu la ea. Ca şi Charles H. Webb şi Prentiss Mulford, precum şi un june avocat pe nume Hastings, care promitea să se distingă într-o bună zi ca scriitor. Colabora şi Charles Warren Stoddard. Ambrose Bierce23, care continuă şi azi să scrie lucruri acceptabile pentru diferite reviste, lucra pe vremea aceea la o gazetă din San Francisco – poate la „The Golden Era”. Am petrecut împreună momente foarte plăcute. [.] Bret Harte fusese descoperit de domnul Swain, directorul Monetăriei. Harte sosise în California în deceniul al şaselea, la vârsta de douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, şi cutreierase minele de suprafaţă din tabăra de la Yreka – localitate ce-şi căpătase acest nume curios (căci avea mare nevoie de un nume, ca orice nouă aşezare) în urma unei întâmplări: exista acolo o brutărie cu o firmă de pânză proaspăt pictată şi pusă la uscat, în aşa fel încât cuvântul bakery2i apărea răsturnat şi fără prima literă. Un străin o citi pe dos, Yreka, şi presupuse că acesta era numele aşezării. Locuitorii ei îl adoptară cu plăcere.

        23 Dintre scriitorii menţionaţi de Twain, singurii ale căror nume au rămas în istoria literaturii americane sunt Bret Harte, Charles Warren Stoddard şi Ambrose Bierce.

        24 Brutărie (în englezeşte).

        Harte a predat ca învăţător în acea aşezare vreme de câteva luni. De asemenea, a editat o foaie săptămânală care făcea oficiu de ziar. A lucrat câtva timp şi în tabăra de la Jackass Gulch (unde aveam să tândălesc şi eu vreo trei luni, câţiva ani mai târziu). Bret Harte a învăţat la Yreka şi la Jackass Gulch să observe cu atenţie şi să aştearnă pe hârtie, cu o precizie fotografică, peisajele de pădure ale Californiei şi aspectele specifice ale acestei regiuni – diligenţa, cusurugiul şi cu pasagerii ei, îmbrăcămintea şi felul de a fi al minerilor „de suprafaţă”, jucătorii de cărţi şi femeile lor; tot în acele locuri a învăţat, fără să-şi dea osteneala să observe tot ce nu ştia despre minerit şi să prezinte lucrurile în aşa fel încât cititorul să creadă că autorul e un expert. În aceleaşi locuri a mai învăţat cum să fascineze America şi Europa cu bizarul grai al minerilor – un grai pe care nici un om de pe pământ sau din rai nu-l mai folosise până ce nu fusese născocit de Bret Harte. Acest grai avea să moară odată cu Harte, dar n-a fost nici o pagubă. După un timp, Harte a ajuns la San Francisco. Fiind zeţar de meserie, a căpătat de lucru la „The Golden Era”, pentru zece dolari pe săptămână.

        Harte era plătit doar pentru munca lui de zeţar, dar el colabora, nechemat, la gazetă, scriind literatură pentru plăcerea şi bucuria lui. Joe Lawrence, proprietarul şi editorul gazetei, n-a văzut niciodată vreun manuscris al lui Harte, pentru că nici nu exista aşa ceva. Harte îşi improviza literatura în timp ce culegea literele la masa lui de zeţar şi o tipărea pe loc. „The Golden Era” era o revistă cu pretenţii literare, dar literatura pe care-o publica era îndeobşte anemică, siropoasă, fără altă legătură cu literatura decât formele acesteia. Domnul Swain, directorul Monetăriei, a remarcat o notă inedită în orchestra gazetei „The Golden Era” – o notă proaspătă şi spirituală, ce se ridica deasupra sunetelor confuze ale orchestrei şi putea fi recunoscută ca muzică. Întrebându-l pe Joe Lawrence, a aflat cine era autorul. Domnului Swain i s-a părut ruşinos că Harte îşi irosea talentul într-un asemenea loc şi pentru o leafă atât de mică, aşa că l-a scos de la zeţărie, l-a angajat secretar particular pentru o leafă bună, aproape fără nici o obligaţie din parte-i, şi i-a spus să-şi dezvolte talentul, dând frâu liber vocaţiei sale. Harte a acceptat bucuros, astfel încât dezvoltarea talentului s-a produs nestingherită.

        Bret Harte era unul dintre cei mai plăcuţi oameni pe care mi-a fost dat să-i cunosc. Dar şi unul dintre cei mai neplăcuţi. Era fals, ostentativ, lipsit de sinceritate, trăsături pe care şi le dădea mereu în vileag prin chiar felul cum se îmbrăca. Era un bărbat chipeş, în ciuda faptului că avea faţa ciupită de vărsat. În zilele când îşi putea îngădui acest lux – dar şi în cele în care nu şi-l putea îngădui îmbrăcămintea lui era în avans asupra modei. Era totdeauna un pic mai la modă decât cel mai la modă dintre ceilalţi membri ai comunităţii. Avea, de altfel, un gust ales la îmbrăcăminte. Şi deşi aceasta era bătătoare la ochi, nu avea de fapt nimic agresiv sau ţipător, ci doar câte un accent personal, bine plasat, un accent care l-ar fi deosebit pe Harte de oricare dintre semenii lui ultraeleganţi. Cel mai adesea era vorba de cravata pe care-o purta. O cravată intens colorată, dar într-o singură culoare. Îndeosebi roşie – ca o flacără sub bărbia lui; sau de un albastru-violet atât de puternic, încât ai fi zis că e un superb fluture brazilian care-ar fi aterizat acolo. Eleganţa lui Bret Harte se extindea până la ţinută şi la felul cum umbla. O ţinută plină de graţie şi un mers afectat, dar care i se potriveau de minune: un mers neafectat nu s-ar fi potrivit câtuşi de puţin cu îmbrăcămintea şi cu restul persoanei sale.

        N-avea nici măcar o singură fibră de sinceritate în alcătuirea lui. Cred că era incapabil de vreo emoţie, neavând cu ce simţi. Inima lui era, cred, o simplăpompă, lipsită de orice altă funcţie. Aproape că-mi vine să spun că ştiu precis că n-avea altă funcţie. L-am cunoscut îndeaproape în zilele când era secretarul particular al directorului de la etajul întâi, iar eu un biet reporter pe drojdie, la etajul doi, cu silueta lui Smiggy McGlural ridicându-se impunătoare în preajmă. L-am cunoscut îndeaproape cinci ani mai târziu, în 1870, când a venit în răsăritul ţării pentru a edita revista „Lakeside Monthly” din Chicago, când a străbătut continentul într-o atmosferă plină de atâta interes şi înflăcărare, încât ai fi zis că era vorba de viceregele Indiei sau de cometa Halley, revenită după şaptezeci şi cinci de ani pe firmament, spre bucuria muritorilor ce-i duseseră dorul.

        L-am cunoscut destul de bine în perioada ce a urmat, până când a plecat peste ocean pentru a deveni consul, întâi la Crefeldt în Germania, iar mai apoi la Glasgow. N-avea să se mai întoarcă niciodată în America. Când a murit, la Londra, lipsise douăzeci şi şase de ani din Statele Unite şi din casa unde-şi lăsase nevasta şi fiicele.

        Acesta e adevăratul Bret Harte, ale cărui povestiri patetice, imitate după Dickens, au fost cândva o mană cerească pentru fermierii din cele două emisfere, din pricina lacrimilor pe care le storceau. Mi-a mărturisit o dată, cu un chicotit cinic, că se socotea maestru în arta de a stoarce lacrimi, îmi făcea impresia că vorbeşte despre lacrimi cum ar fi vorbit despre o vână de ţiţei pe care ar fi avut norocul s-o descopere.

        Harte mi-a mărturisit altădată, pe când se afla în casa mea din Hartford, unde venise să stea două săptămâni într-o vizită „de lucru”, că gloria lui se datora întâmplării – unei întâmplări pe care-o regreta mult, cel puţin pe vremea aceea. Scrisese Wan Lee, păgânul ca să se amuze, apoi aruncase la coş manuscrisul poemului; iar când i se ceruse să trimită un material la „Overland Monthly” pentru ca revista să poată merge la tipar, Harte pescuise din coş textul lui Wan Lee şi-l trimisese, neavând altul la îndemână. După cum ne amintim cu toţii, poemul a provocat o explozie de bucurie, ale cărei reverberaţii au ajuns până-n cele mai îndepărtate cotloane ale creştinătăţii, încât numele lui Harte a devenit – din obscur şi aproape invizibil cum fusese până atunci – la fel de celebru şi de vizibil cum ar fi fost dacă l-ar fi zugrăvit cineva pe firmament cu litere de dimensiuni astronomice. Îşi socotea gloria o catastrofă, deoarece tocmai atunci lucra la nişte povestiri ca Norocel din Roaring Camp, o literatură ceva mai elevată, la care aspira pentru a ocupa un loc mai înalt în stima cititorilor.

        Wan Lee, păgânul l-a împiedicat să-şi îndeplinească visul, însă nu pentru multă vreme. Locul lui Wan Lee, păgânul a fost luat în curând de Norocel din Roaring Camp, de Asociatul lui Tennessee şi de alte imitaţii reuşite după proza lui Dickens. În perioada cât a stat la San Francisco, lui Bret Harte nu-i era deloc ruşine când era elogiat ca un imitator excelent al lui Dickens; se simţea chiar mândru. L-am auzit eu însumi spunând că se consideră cel mai bun imitator al lui Dickens în America – observaţie care dovedeşte că pe vremea aceea existau în America foarte mulţi oameni însufleţiţi de ambiţia, făţiş

        — Sproclamată, de a-l imita pe Dickens. Lungul roman al lui HarteGabriel Conroy e atât de dickensian, încât ar fi putut foarte bine să fie scris de însuşi Dickens.

        E păcat că nu putem scăpa de viaţă în tinereţe. Acum treizeci şi şase de ani, când Bret Harte a pornit spre răsăritul ţării în turneul lui glorios sub privirile pline de admiraţie ale lumii, lăsa în urmă singura parte a vieţii sale care merita cu adevărat să fie trăită. Îşi trăise singura parte a vieţii care era vrednică de respect. De propriul lui respect. Se despărţea de ea pentru a păşi pe un drum pe care-l aşteptau sărăcia, datoriile, umilinţele, ruşinea, dizgraţia, amărăciunea şi o glorie mondială, pe care cred că adeseori a detestat-o, tocmai pentru că-i scotea la iveală mizeria şi slăbiciunea de caracter, dându-le un relief pe care nici o artă n-ar fi avut puterea de a-l ascunde.

        A existat un Bret Harte fericit, un Bret Harte mulţumit, un Bret Harte ambiţios, un Bret Harte plin de speranţă, un Bret Harte scânteietor, vesel, care râdea uşor, un Bret Harte pentru care viaţa însemna o bucurie clocotitoare. Acel Bret Harte a murit la San Francisco. Cadavrul acelui Bret Harte a străbătut continentul Americii într-un turneu triumfal; tot el e cel care a refuzat să ia parte la banchetul dat la Chicago în onoarea lui, sub cuvânt că regulile de etichetă nu fuseseră respectate – netrimiţân-du-i-se o trăsură; acel cadavru şi-a continuat călătoria spre răsărit, după jalnicul eşec al grandiosului proiect de editare a revistei „Lakeside Monthly”; tot el s-a angajat să cedeze, pentru zece mii de dolari, vreme de un an, revistei „Atlantic Monthly” întreaga producţie a creierului său -era o sumă enormă pentru epoca aceea – dar în loc să producă pentru această sumă uriaşă ceva cât de cât valoros, a luat banii şi i-a cheltuit încă înainte de încheierea anului prevăzut în contract, şi a început apoi să ducă o existenţă penibilă, dureroasă, cerşind împrumuturi de la bărbaţi şi trăind pe socoteala unor femei – existenţă ce avea să ia sfârşit doar la moartea lui.

        Odată, pe când era un june proaspăt venit pe coasta Pacificului şi-şi căuta ici-colo pâinea cu unt zilnică, a avut o aventură stranie. Mi-a povestit el însuşi câteva din experienţele lui din tinereţe. A predat un timp la o şcoală în vioaia aşezare minieră Yreka, sporindu-şi niţeluş veniturile prin editarea unei foi săptămânale scoase de doi muncitori tipografi, care erau şi patronii acelei gazete.

        Printre îndatoririle lui de redactor se număra şi aceea de a citi şpalturile. Într-o bună zi i-a fost adus textul cules al unuia dintre anunţurile acelea de deces, atât de sinistru populare în Statele Unite pe vremea când mai eram încă o naţie simţitoare şi sentimentală. Anunţul cu pricina avea o jumătate de coloană şi era redactat după tipicul obişnuit – adică plin de superlative, cu ajutorul cărora familia încerca să scoată în relief la maximum meritele răposatei doamne Thompson – rezultatul fiind un elogiu fierbinte şi deşănţat, ce se încheia cu o remarcă niciodată absentă din acest gen de anunţuri: „Pierderea noastră înseamnă câştigul ei veşnic”.

        Harte a citit în şpalt următoarea propoziţie: „Castitatea ei era remarcabilă chiar şi în Yreka”. Fireşte, era o greşeală de tipar – „castitate” în loc de „caritate” – dar Harte nu s-a gândit s-o îndrepte; ştia că-i vorba de o greşeală de tipar şi mai ştia că o confruntare cu manuscrisul ar putea duce la identificareacuvântului respectiv; de aceea, urmând obiceiul corectorilor, a indicat pe şpalt, cu creionul, că trebuie consultat manuscrisul. Era un lucru foarte simplu şi nu i-a acordat decât o clipă de gândire; a subliniat cu negru cuvântul „castitate”, iar pe margine a pus un semn de întrebare între paranteze. Era un fel concis de a spune: „Cuvântul acesta mi se pare nepotrivit; examinaţi manuscrisul şi faceţi corectura necesară”. Numai că Harte uitase de o altă regulă a muncii de corector – regulă care spune că, atunci când un cuvânt nu e destul de puternic, el trebuie subliniat cu o linie, subliniere ce-l face pe tipograf să întărească respectivul cuvânt, tipărindu-l cu litere cursive.

        A doua zi, când a deschis ziarul şi s-a uitat la anunţul tipărit, a sărit numaidecât pe-un măgar nesupravegheat de nimeni şi a şters-o repede din orăşel, ştiind prea bine că în foarte scurtă vreme la redacţie va sosi în vizită un anumit văduv, înarmat cu o puşcă. Anunţul conţinea acum următoarea propoziţie: „Castitatea ei era remarcabilă chiar şi în Yreka (?)” – o formă care dădea propoziţiei un lugubru şi deplasat accent sarcastic!

        Când a apărut Norocel din Roaring Camp, Harte a devenit numaidecât celebru; numele lui era pe buzele tuturor, fiind însoţit de cele mai mari elogii. Într-o zi Harte a avut prilejul să meargă la Sacramento. Când a debarcat acolo, a uitat să-şi reţină un loc pe vas pentru călătoria de întoarcere. În după-amiaza aceleiaşi zile, când s-a dus la debarcader, şi-a dat seama ce greşeală enormă făcuse: s-ar fi zis că toţi locuitorii oraşului Sacramento voiau să plece la San Francisco – rândul celor ce aşteptau să cumpere bilete se întindea de la ghereta casierului, aflată sub schelă, apoi de-a lungul cheiului, până-n capătul străzii şi chiar dincolo.

        Harte avea o singură speranţă: întocmai ca la teatru şi la operă, pe vapoare erau întotdeauna rezervate câte cinci-şase locuri pentru eventualele notabilităţi care uitaseră să-şi reţină locuri; poate că numele lui ar fi reuşit să-i asigure unul dintre aceste locuri, dacă bineînţeles cartea lui de vizită ar fi ajuns la casier. De aceea, Harte începu să înainteze tiptil pe lângă şirul de oameni şi ajunse în cele din urmă lângă umărul unui miner mătăhălos şi hirsut, un muntean cu pistoale la brâu şi cu o pălărie lată trasă peste o faţă străjuită de nişte favoriţi groşi, ca de pirat; îmbrăcămintea individului era mânjită cu noroi de la bărbie până la turetcile cizmelor. Rândul se târa încet prin faţa gheretei casierului, care-i spunea fiecăruia pe rând cuvintele fatidice: „Nu mai sunt locuri, nici măcar în picioare”. Casierul tocmai le repeta minerului mătăhălos, când Harte şi-a vârât cartea de vizită. „A, domnul Bret Harte!” exclamă casierul scoţând la iveală o cheie şi în-tinzându-i-o. „Mă bucur că vă văd, domnule! Puteţi ocupa întreaga cabină.”

        Minerul îi aruncă lui Harte o privire care făcu să se întunece toată regiunea şi-l sperie pe bietul scriitor în aşa hal, încât cheia începu să-i tremure în mână; se făcu grabnic nevăzut, ascunzându-se înapoia bărcilor de salvare de pe puntea de furtună. Totuşi, lucrul de care se temea nu întârzie să se producă: minerul apăru curând pe punte şi începu să scormonească peste tot; ori de câte ori se apropia periculos de mult de ascunzătoarea lui, Harte se muta ceva mai încolo. Manevra asta a continuat fără nici o dificultate vreme de-ojumătate de oră, dar în cele din urmă catastrofa nu mai putu fi evitată. Harte făcuse pesemne o greşeală de calcul, căci, târându-se cu băgare de seamă pe după o barcă de salvare se pomeni faţă în faţă cu minerul! Deşi conştient că se pusese într-o situaţie îngrozitoare, într-o situaţie fatală, n-avea rost să încerce să scape, aşa că rămase locului, aşteptându-şi osânda. Minerul îl întrebă cu asprime în glas:

        — Dumneata eşti Bret Harte? Harte mărturisi cu glas stins.

        — Dumneata ai scris Norocel din Roaring Camp? Harte recunoscu iarăşi.

        — Eşti sigur?

        — Da, şopti Harte.

        Atunci minerul exclamă cu un glas aprig, dar afectuos:

        — Măi, fecior de lele! Dă laba-ncoace!

        Şi apucându-i mâna cu labele lui puternice, i-o strânse zdravăn.

        Un proverb spune că Providenţa îi apără pe copii şi pe neghiobi. Şi chiar aşa este. O ştiu din propria experienţă.

        Am scăpat de multe ori de primejdie graţie acestei misterioase intervenţii. Toată viaţa am fost considerat de şmecheri o pradă uşoară şi am călcat fără să bănuiesc în capcanele pe care mi le întindeau pentru a-şi promova interesele egoiste, dar am ieşit adesea nevătămat în ciuda tuturor aşteptărilor. Cu peste patruzeci de ani în urmă25, la San Francisco, redactorii ziarului, încheindu-şi munca pe la orele două noaptea, s-au strămutat la o mare popi-cărie, care avea douăsprezece alei. M-au poftit şi pe mine, mai mult de formă – vreau să spun că o făceau din politeţe, nu pentru că nu se puteau lipsi de mine. Dar când, mulţumindu-le pentru amabilitate, le-am explicat că nu pot primi invitaţia deoarece n-aveam habar de jocul cu pricina, tinerii aceia vioi s-au arătat deodată dornici şi chiar nerăbdători de compania mea. Stăruinţele lor m-au măgulit, deoarece nu bănuiam nici o capcană, aşa că am acceptat cu candoare şi recunoştinţă invitaţia. Băieţii mi-au pus la dispoziţie o alee întreagă, mi-au explicat regulile jocului şi mi-au mai spus că acesta va dura o oră şi că jucătorul care în decurs de o oră va doborî cel mai mic număr de popice va trebui să le ofere celorlalţi bere şi stridii. Chestia asta m-a tulburat adânc, fiindcă promitea să mă ruineze, şi regretam că detaliul nu-mi fusese comunicat din capul locului. Dar mândria nu mă lăsa să dau înapoi, aşa că am rămas pe teren şi m-am străduit din răsputeri să par bucuros şi mulţumit că venisem. E puţin probabil că arătam la fel de mulţumit precum aş fi vrut să par, dar satisfacţia pe care-o vădeau ceilalţi era îndeajuns de mare ca să compenseze lipsa mea de entuziasm, căci îşi ascundeau cu greu bucuria malefică. După ce-mi arătară cum să stau, cum să mă aplec şi cum să arunc cheglele, partida începu.

        25 Scris în 1907.

        Rezultatele au fost surprinzătoare. În ignoranţa mea, aruncam cheglele în toate direcţiile, afară de cea cuvenită; dar n-are a face, fiindcă, timp de o jumătate de ceas, n-a existat cheglă azvârlită de mine care să nu doboare câte zece popice deodată în celălalt capăt al aleii. Ceilalţi îşi pierdură în curând cumpătul şi, odată cu el, voioşia. Din când în când vreunul dintre ei mai doboracâte zece popice, dar performanţa era atât de rară, încât trecea neobservată în faţa scorului uriaş înscris de mine. După o jumătate de oră băieţii capitulară, se îmbrăcară şi, strângându-se roată în jurul meu, îmi spuseră, într-un limbaj politicos, dar pe şleau, ce părere au despre un campion hârşit şi antrenat care nu pregetă să-şi înşele prietenii inimoşi şi bine intenţionaţi, încredinţaţi că-i o persoană cinstită şi onorabilă. N-am fost în stare să-i conving că nu minţisem, fiindcă refuzau să pună vreun preţ pe vorbele mele, acum, când lipsa mea de caracter ieşise la iveală. Proprietarul popicăriei, care rămăsese tăcut până atunci, sări deodată în apărarea mea:

        — Domnilor, spuse el, pare să fie un mister la mijloc, dar acest mister are o explicaţie. Aleea dumnealui e înclinată în aşa fel încât, oricum ai arunca o cheglă, ea îşi atinge ţinta, nimerind mai întâi în peretele sub care stă „popa”, iar când acesta cade, nimic nu mai poate salva cele zece popice.

        Şi chiar aşa şi era. Băieţii încercară şi ei şi constatară că orice cheglă aruncată pe aleea aceea, oricât ar fi fost de prost aruncată, dobora negreşit cele zece popice. Când le spusesem băieţilor că n-aveam habar de jocul acesta, le spusesem purul adevăr; dar aşa mi s-a întâmplat toată viaţa: de câte ori spuneam adevărul, abătându-mă astfel de la obiceiurile şi principiile mele, nimeni nu mă credea.

        Cu un sfert de veac în urmă, am sosit la Londra pentru a conferenţia timp de câteva săptămâni în cadrul unui turneu aranjat de George Dolby, cel care organizase cu cinci sau şase ani mai înainte turneul lui Dickens în America. Dolby m-a dus la un restaurant de pe strada Albemarle şi mi-a oferit un dineu, în cursul căruia mi-a vorbit pe îndelete şi cu multă satisfacţie despre faima lui la carambol, iar când i-am comunicat că nu văzusem niciodată un carambol şi că n-aveam habar cum se joacă, mi-a vorbit şi mai pe larg despre el; mi-a tot vorbit aşa, până când mi-am spus că mă aflu fie în prezenţa celui care inventase carambolul, fie în prezenţa celui mai direct urmaş al său. După dineu, Dolby a ţinut morţiş să mă iniţieze în tainele carambolului şi să-mi arate ce poate. Ne-am dus, aşadar, în sala de biliard a localului, unde, după ce-a aranjat bilele într-o piramidă turtită, mi-a spus să trag în bila roşie şi să încerc apoi să vâr în gaură cele cincisprezece bile albe, după care va lua şi el tacul şi-mi va arăta ce poate face cu bilele un fost campion de biliard. Am făcut ce mi-a spus. Am început cu sfiala cuvenită unui ageamiu ca mine, dar când mi-am terminat jocul, toate bilele erau în găuri, iar Dolby mă copleşea cu sarcasmele lui, o adevărată erupţie vulcanică de lavă acidă!

        În ochii lui Dolby eram un mincinos. Îşi spunea că-l înşelasem, şi încă destul de uşor. Dar împărţea destul de echitabil aceste sarcasme între noi doi. Vorbea cu admiraţie ironică despre naiva şi candida încredere ce-l făcuse să-l lase pe un american lipsit de caracter şi de simţul ruşinii să-i vâre pe gât nişte minciuni atât de străvezii, încât nici măcar motanul casei nu le-ar fi putut înghiţi. Pe de altă parte, era furios pe mine că-l păcălisem, făcându-l, printr-o studiată şi ruşinoasă prefăcătorie, să se laude cu bietele lui performanţe în faţa unui expert de profesie, ascuns sub masca înşelătoriei şi a minciunii, dar capabil să vâre în găurile mesei de biliard mai multe bile într-un singur ceasdecât ar fi putut el arunca într-o zi întreagă.

        În privinţa biliardului, n-am reuşit niciodată să recâştig pe deplin încrederea lui Dolby; i-am recâştigat-o însă în alte privinţe şi am păstrat-o întreagă până la capătul zilelor sale. De atunci am mai jucat de multe ori biliard, dar cu el am reuşit pentru prima şi ultima oară să vâr în gaură toate cele cincisprezece bile deodată.

        Firea mea nebănuitoare a silit Providenţa să mă scoată de multe ori din capcanele ce mi se întindeau. Acum treizeci de ani, doi bancheri din Elmira m-au invitat să joc cu ei o partidă de „quaker”. Cum nu mai auzisem până atunci de jocul acesta, le-am spus că nu le-aş putea fi partener, în cazul când ar fi un joc de inteligenţă. Mi-au răspuns însă că e doar un joc de noroc, care nu necesită o inteligenţă deosebită – aşa că m-am declarat dispus să fac o încercare. Ei au fixat ora patru după-amiază pentru începerea ritualului de jertfă. Acesta urma să aibă loc într-o sală de la parter, prevăzută cu o fereastră largă. Cei doi s-au dus apoi în târg, să se laude cu mişelescul renghi pe care aveau să mi-l joace.

        Am sosit la ora fixată şi am început partida – sub arbitrajul benevol al multor curioşi. Arbitrii aceştia se aflau afară, cu nasurile lipite de geam. Cei doi bancheri mi-au descris jocul. Pe cât îmi amintesc, schema lui era cam aceasta: ei puneau pe masă o grămadă de dolari mexicani – o duzină cu numere pare, şi cincizeci cu numere impare. Bancherii urmau să scoată din grămadă o monedă şi s-o acopere cu palma, iar eu trebuia să ghicesc dacă era „pară” sau „impară”. Dacă ghiceam exact, moneda îmi revenea mie; dacă greşeam, pierdeam un dolar. Prima oară am ghicit „pară” şi-am câştigat. Am mai ghicit o dată şi-am mai câştigat un dolar. A treia oară, tot aşa. Le-am luat şi al patrulea dolar cu acelaşi răspuns. Aveam sentimentul că „pară” e răspunsul cel mai nimerit, aşa că m-am decis să-l repet până la capăt. Am ghicit de douăsprezece ori „pară” şi am câştigat doisprezece dolari. Procedam întocmai cum doreau cei doi în sinea lor. Experienţa lor cu natura omenească îi încredinţase că orice om înzestrat cu candoarea ce mi se citea pe faţă va repeta maşinal primul răspuns, în cazul când va câştiga, şi o va face mereu dacă va continua să câştige. Convingerea lor era că un naiv va alege mai mult ca sigur pentru început răspunsul „pară”, iar dacă va ghici de douăsprezece ori la rând, şi va câştiga mereu, va continua să repete acest răspuns până la sfârşit. De aceea, intenţia lor era să mă lase să câştig primii doisprezece dolari şi să scoată apoi din grămadă monedele „impare”, una după alta, până când voi pierde cincizeci de dolari, furnizând astfel arbitrilor de-afară un subiect de amuzament pentru o săptămână întreagă.

        Dar n-a ieşit cum au vrut ei, fiindcă după ce-am câştigat al doisprezecelea dolar, m-am retras din joc sub cuvânt că-i prea unilateral şi prea monoton, aşa că nu mă amuza defel. Când am ieşit din încăpere, am auzit hohotele de râs ale arbitrilor de la fereastră, dar nu ştiam de ce, nici de cine râdeau, şi oricum, nu mă interesa. Datorită acelei întâmplări am dobândit faima unui om isteţ şi perspicace, deşi nu era meritul meu, deoarece nu fusesem mai perspicace decât o vacă.

        Ultimul pătrar de veac al vieţii mele a fost consacrat aproape constant şi cu consecvenţă studierii neamului omenesc – adică studierii propriei mele persoane, căci în persoana mea rezum, într-o formă concentrată, întreaga omenire. Am descoperit că nu există ingredient al acesteia pe care să nu-l posed, într-o doză mai mică sau mai mare. Chiar când doza e mică, în comparaţie cu aceea existentă în alcătuirea altei persoane, e totuşi suficientă pentru a răspunde tuturor scopurilor unei analize. În contactele mele cu celelalte exemplare ale speciei, nu găsesc la niciunul vreo însuşire pe care să n-o posed şi eu. Nuanţele ce mă deosebesc de ceilalţi oameni servesc doar la asigurarea unei anumite varietăţi şi la înlăturarea monotoniei, dar nimic mai mult; în linii mari, suntem toţi la fel. De aceea, studiindu-mă cu atenţie, comparându-mă cu alţii şi notând deosebirile, am putut ajunge la o cunoaştere a speciei omeneşti care îmi apare mai corectă şi mai cuprinzătoare decât cea dobândită şi exprimată de oricare alt membru al speciei. Ca urmare, opinia mea intimă şi secretă despre mine însumi nu are nimic măgulitor. Rezultă că aprecierea pe care o dau neamului omenesc e o copie exactă a opiniei pe care o am despre mine însumi.

        Nu am de gând să iau în discuţie acum toate particularităţile speciei umane; vreau sa abordez în treacăt doar câteva dintre ele. Bunăoară, mă întreb de ce preferă cineva o masă bună de biliard unei mese de două parale; de ce preferă un tac drept unui tac strâmb; de ce preferă nişte bile rotunde unor bile ciobite; de ce preferă o masă netedă uneia înclinate; şi de ce preferă o „mandă” moale uneia tari şi inerte. Îmi pun toate aceste întrebări deoarece, la o cercetare atentă, vedem că un echipament ieftin le oferă jucătorilor de biliard exact aceleaşi elemente esenţiale ale jocului pe care le pot găsi şi în cel mai costisitor echipament. Unul din aceste elemente esenţiale este distracţia. Ei bine, dacă e să judecăm care echipament e mai în măsură să ne procure distracţie, probele sunt în favoarea echipamentului ieftin. Un echipament ieftin va prilejui totdeauna cu treizeci la sută mai mult amuzament jucătorilor şi spectatorilor decât un echipament scump. Un alt element esenţial al jocului este ca echipamentul să ofere jucătorilor posibilitatea de a-şi exercita şi arăta măiestria, în aşa fel încât să stârnească admiraţia privitorilor. Ei bine, sub acest aspect, echipamentul ieftin nu e cu nimic mai prejos decât echipamentul scump. E greu să apreciezi corect devierile provocate de asperităţile bilelor şi de înclinaţia unei mese şi să-ţi calculezi loviturile ţinând seama de ele; pentru a obţine un rezultat satisfăcător e nevoie de o mare dibăcie. Un alt element esenţial al jocului este sporul de interes pe care-l poate oferi spectatorilor, prin posibilităţile de a face pariuri. Ei bine, în această privinţă nici un echipament scump nu se poate compara cu unul ieftin. Ştiu din proprie experienţă că un echipament ieftin e la fel de bun ca şi cel scump; şi că un echipament care n-ar putea fi vândut la licitaţie nici pentru şapte dolari e la fel de preţios în ce priveşte elementele esenţiale ale jocului de biliard ca un echipament care costă o mie de dolari.

        26 Scris la 12 octombrie 1906.

        Am învăţat unele din aceste lucruri cu peste patruzeci de ani în urmă, laJackass Gulch, în California. Jackass Gulch fusese cândva o bogată şi prosperă aşezare a minerilor „de suprafaţă”. Încet-încet, zăcămintele de aur au fost epuizate: oamenii au început atunci să plece, iar aşezarea a decăzut repede – când am sosit eu, murise de tot. Acolo unde fuseseră cândva banca, primăria, biserica, tri-pourile, redacţia ziarului şi străzile cu case de cărămidă, acum nu se mai vedea altceva decât iarbă, o imensă şi frumoasă pajişte verde, o paşnică şi fermecătoare pustietate. Vreo jumătate de duzină de case răzleţe mai erau încă locuite; exista şi o cârciumă dărăpănată, care se căznea să rămână în viaţă, dar era osândită la moarte. În cârciuma asta se afla o masă de biliard care semăna leit cu cea din podul socrului meu. Bilele erau ciobite, postavul peticit, suprafaţa mesei părea o mare agitată, tacurile n-aveau vârf, dar în schimb erau curbate ca nişte paranteze; şi totuşi puţinii mineri rămaşi sau abandonaţi în aşezare jucau biliard acolo, iar partidele lor erau mai amuzante decât un spectacol de circ combinat cu unul de operă. Pe masa aceea nu puteai face un carambol decât dacă erai înzestrat cu o dibăcie extraordinară – dibăcie implicând un efort precis calculat, o apreciere justă a distanţei şi a diferitelor înclinări ale mesei, precum şi a celorlalte particularităţi şi deformaţii ale echipamentului. Iarna trecută26 i-am văzut pe Hoppe, Schaefer, Sutton şi alţi trei-patru campioni de biliard cu renume mondial disputându-şi întâietatea aici, la New York. Şi se înţelege că era o plăcere să le admiri măiestria şi tehnica. Totuşi, nimic din măiestria şi tehnica demonstrate de ei nu mi s-a părut mai admirabil decât carambolurile pe care le făcea Texas Tom pe suprafaţa vălurită a mesei aceleia nenorocite, din cârciuma ce trăgea să moară la Jackass Gulch, în urmă cu patruzeci de ani. Odată l-am văzut pe Tom marcând şapte puncte dintr-o singură lovitură – şi nu la întâmplare, ci în urma unui calcul precis. Îl vedeam adesea marcând câte patru puncte, dar când a marcat şapte, băieţii şi-au ieşit din minţi de bucurie: chiotele şi urletele lor pline de admiraţie le întreceau pe cele scoase de publicul din Madison Square iarna trecută, în noaptea de pomină când Sutton a marcat cinci sute de puncte. Cu antrenament, campionul acela ar fi putut să marcheze cel mult nouăsprezece-douăzeci de puncte la masa din Jackass Gulch; dar mai întâi, Texas Tom i-ar fi arătat nişte miracole care l-ar fi lăsat cu gura căscată. Întâlnirea aceasta ar mai fi putut avea şi un alt rezultat frumos: i-ar fi convins, poate, pe marii specialişti să se lase de stilul lor derizoriu şi, aducând la New York echipamentul de biliard din Jackass Gulch, să-şi arate măiestria într-un joc de o sută de ori mai valoros şi mai interesant decât al lor. [.]

        Aflu prin domnul Paine27 că Jim Gillis a murit. A murit în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani, acum vreo două săptămâni28, în California, după o lungă şi grea suferinţă. Domnul Paine s-a dus să-l vadă, împreună cu Joe Goodman, dar Jim era prea bolnav ca să poată primi vizite. Steve Gillis e şi el pe ducă, şi-şi aşteaptă cu seninătate şi voioşie sfârşitul, undeva în pădurosul ţinut de lângă Jackass Gulch, printre ceilalţi Gillişi pe care i-am cunoscut atât de bine cu peste patruzeci de ani în urmă – George şi Billy, fraţii lui Steve şi Jim. Steve, George şi Billy au o sumedenie de nepoţi, dar Jim a rămas burlac până la capătul zilelor lui.

        27 Albert Bigelow Paine, secretarul lui Twain în ultimii ani ai vieţii sale.

        28 Scris la 26 mai 1907.

        Cred că Jim Gillis a fost un om mult mai remarcabil decât au bănuit vreodată membrii familiei lui şi prietenii intimi. Avea o imaginaţie aprinsă, vie, de soiul acelora care fac treabă spontan, şi o fac bine, cu uşurinţă şi graţie, fără nici o pregătire prealabilă, construind o poveste pe măsură ce aceasta se desfăşoară, fără să-i pese încotro se îndreaptă, bucurându-se de fiece găselniţă ce-i trece prin minte şi nesinchisindu-se dacă povestirea se va încheia într-un mod satisfăcător şi scânteietor sau nu se va încheia deloc. Jim se născuse umorist, şi încă unul foarte priceput. Când îmi amintesc cât de inspirate erau improvizaţiile lui de amator, am convingerea că ar fi putut deveni o stea de primă mărime, dac-ar fi fost descoperit şi s-ar fi exersat câţiva ani cu condeiul în mână. Un geniu nu prea are şansa de a se descoperi pe sine însuşi şi e puţin probabil să fie descoperit de prietenii săi apropiaţi; de fapt, ca să vorbim mai pe şleau, cred că e cu neputinţă ca un geniu -cel puţin un geniu literar – să fie descoperit de prietenii săi apropiaţi; aceştia sunt atât de aproape de el, încât nici nu-l pot vedea în adevăratele lui proporţii; nu-şi pot da seama că între ei şi el există o deosebire considerabilă. Într-un cuvânt, nu-l pot vedea în perspectivă – or, numai în perspectivă poate fi percepută deosebirea dintre el şi ceilalţi membri ai cercului lor limitat.

        Catedrala Sf. Petru nu-l impresionează prin dimensiunile ei pe omul care dintotdeauna a văzut-o de aproape şi care n-a ieşit niciodată din Roma; numai străinul care vine de departe, din Campagna, vede Roma ca o pată neclară, din care se conturează măreaţa biserică, singuratică şi izolată în grandoarea ei. Mii de oameni geniali trăiesc şi mor nedescoperiţi – nici de ei înşişi, nici de alţii. Fără Războiul Civil, nici Lincoln, nici Grant, nici Sherman şi nici Sheridan n-ar fi fost descoperiţi şi n-ar fi devenit celebri. Am vorbit despre acest lucru într-o cărticică de-a mea pe care-am scris-o cu o generaţie în urmă şi pe care încă n-am publicat-o: Vizita căpitanului Stormfield în rai. Când Stormfield a ajuns în rai, a vrut neapărat să-i vadă pe Cezar, Alexandru şi Napoleon, aceste genii militare incomparabile, dar un vechi rezident al raiului i-a spus că, în rai, ei nu prea contează ca genii militare, ci au doar gradul de caporal în comparaţie cu un geniu militar formidabil, un fost cizmar care trăise şi murise necunoscut, într-un sat din Noua Anglie, fără să fi văzut măcar o singură bătălie în întreaga lui existenţă terestră. Nu fusese descoperit cât trăise pe pământ, dar cerul îl recunoscu de îndată ce sosi acolo şi-l copleşi cu onoruri, pe care le-ar fi primit desigur şi pe pământ dacă pământul ar fi ştiut că-i cel mai prodigios geniu militar produs vreodată de planeta noastră.

        Am petrecut trei luni în cabana de bârne a lui Jim Gillis şi a camaradului său, Dick Stoker, în Jackass Gulch, acel odihnitor şi încântător paradis silvan despre care am mai vorbit. Din când în când, Jim cădea pradă unei inspiraţii şi se ridica în picioare, în faţa focului de buşteni, cu mâinile la spate, şi începea să improvizeze o minciună savantă – un basm, o poveste extravagantă, avându-l îndeobşte ca erou pe Dick Stoker. Jim pretindea întotdeauna, pe un ton cât se poate de serios, că faptele relatate de el erau purul adevăr, adevărul istoric, nuo ficţiune. Dick Stoker, blajinul şi căruntul Dick Stoker, şedea cu pipa-n gură şi asculta cu o blândă seninătate aceste născociri monstruoase – fără să protesteze.

        Într-o carte de-a mea – Aventurile lui Huckleberry Finn, cred.

        — Am folosit una din poveştile improvizate de Jim, pe care o denumise „Tragedia cumplitei ruşini”. A trebuit s-o modific substanţial ca s-o pot tipări, ceea ce a fost spre paguba povestirii. Aşa cum o spunea Jim, improvizând pe măsură ce o povestea, cred că era una dintre cele mai hazlii povestiri pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. Cât de palidă şi de anodină e în carte şi cât de extravagantă şi de fastuoasă fusese în forma ei netipăribilă! Am folosit şi o altă improvizaţie de-a lui Jim într-o carte intitulată O raită în străinătate – o istorie cu nişte ghionoaie neştiutoare care-au încercat să umple cu ghindă o casă. E o poveste încântătoare, plină de farmec şi de fantezie. Jim stătea în faţa căminului şi o debita cu cea mai mare uşurinţă, născocindu-i detaliile pe măsură ce-o spunea şi pretinzând, ca de obicei, că erau adevărate, strict adevărate, pură istorie, de netăgăduit. Am folosit şi o altă născocire de-a lui Jim într-una din cărţile mele – povestea motanului lui Jim Baker, uimitorul Tom Cuarţ29. Jim Baker era, fireşte, Dick Stoker; Tom Cuarţ n-a existat niciodată – nu exista un asemenea motan, decât cel mult în închipuirea lui Jim Gillis.

        29 În Ageamiii la ei acasă.

        O dată sau de două ori, viguroasa imaginaţie a lui Jim l-a vârât în bucluc. Într-o zi, o indiancă veni la noi şi încercă să ne vândă nişte fructe pădureţe cu aspect de prune renglote. Dick Stoker, care trăia de optsprezece ani în cabana aceea, ştia că e vorba de-un fruct necomestibil, dar se pomeni spunând, aiurea, că nu mai auzise de el până atunci. Atâta i-a trebuit lui Jim: a început să ridice în slăvi fructul acela diavolesc. Cu cât vorbea mai mult, cu atât îl lăuda mai vârtos. Ajunse să spună că mâncase de-o mie de ori asemenea fructe, că trebuiau doar să fie fierte cu puţintel zahăr şi că nici un alt aliment de pe continentul american nu se putea compara cu ele la gust. Vorbea doar ca să se audă vorbind; deodată, rămase mut de uimire – o clipă sau două – când Dick îl întrerupse cu o întrebare: dacă fructul era atât de delicios, de ce nu-l cumpăra numaidecât? Jim o băgase pe mânecă, dar nu voia s-o recunoască – nu era el omul care să bată în retragere sau să se dea bătut; de aceea, pretinse că-i bucuros de ocazia ce i s-a ivit de a gusta încă o dată din acest preţios dar al Domnului. Da, era un om care rămânea credincios declaraţiilor sale! Cred c-ar fi mâncat fructul chiar de-ar fi ştiut că-i va provoca moartea. Cumpără, aşadar, toată cantitatea şi spuse pe un ton degajat şi satisfăcut că se bucură de această ocazie binecuvântată, iar dacă eu şi Dick nu vrem să-l asistăm, treaba noastră – lui nu-i pasă.

        Au urmat două dintre cele mai încântătoare ore pe care mi-a fost dat vreodată să le trăiesc. Jim luă un bidon gol de petrol lampant, cu o capacitate de doisprezece-trei-sprezece litri, îl umplu pe jumătate cu apă, îl puse pe foc şi vârî în el o duzină din fructele alea diavoleşti. În timp ce apa continua să fiarbă, gusta din când în când din zeama greţoasă; infernalele poame se fleşcăiau din ce în ce mai mult. La un moment dat, Jim începu să încerce fiertura cu olingură. Vâra lingura şi gusta din fiertură, lingându-şi buzele cu prefăcută satisfacţie şi spunând că i-ar mai trebui, poate, încă niţeluş zahăr – drept care mai azvârlea un pumn de zahăr şi lăsa zeama să fiarbă mai departe; vreme de două ore în şir tot aruncă zahăr în fiertură şi urmă să guste aşa, în timp ce eu cu Stoker râdeam de el, luându-l în tărbacă şi ocărându-l, ceea ce nu-l împiedica să rămână senin şi netulburat.

        În cele din urmă ne zise că fiertura ajunsese la stadiul final, la stadiul perfecţiunii şi, vârând lingura în zeamă, gustă din ea şi se linse pe buze, scoţând exclamaţii de plăcere. După care ne oferi şi nouă câte o lingură, ca să gustăm. După cum ne-am putut da seama, tonele acelea de zahăr nu reuşiseră să modifice nici cu o iotă diabolica acreală a fructului. Era o acreală răzbunătoare, implacabilă, fără nici o urmă din dulceaţa pe care zahărul ar fi trebuit să i-o împărtăşească dacă fructul ar fi fost inventat altundeva decât în iad. Am gustat o singură dată şi ne-am oprit, dar Jim, generosul şi neînfricatul martir, a continuat să soarbă şi să lipăie, lăudând şi preamărind zeama până când i s-au strepezit dinţii – spre marea satisfacţie a lui Dick şi a mea care nu mai puteam de râs. În următoarele două zile nici un pic de mâncare sau băutură nu trecu pragul dinţilor lui Jim; îl dureau atât de tare, încât nu putea îndura nici o atingere; până şi aerul pe care-l respira îl făcea să tresară. Totuşi, urmă să laude întruna terciul blestemat şi să-l slăvească pe Domnul. Era o uimitoare demonstraţie de curaj, dar Jim era la fel cu toţi ceilalţi Gillişi: era personificarea curajului.

        Cam o dată pe an obişnuia să vină la San Francisco, unde-şi lepăda costumul aspru de miner şi-şi cumpăra, cu cincisprezece dolari, un rând de haine de gata: se plimba apoi pe Montgomery Street în sus şi-n jos, cu pălăria lăsată pe-o ureche, şi cu aerul fericit al unui rege. Privirile sarcastice pe care i le aruncau filfizonii ce se scurgeau pe lângă el nu-l tulburau câtuşi de puţin: ai fi zis că nici nu le observă. O dată, Joe Goodman, împreună cu mine şi cu încă unul sau doi prieteni, ne-am dus cu Jim în sala de biliard a Băncii de Schimb; era locul de întâlnire al filfizonilor şi al fanţilor din San Francisco. Ne-am dus pe la orele zece seară, când toate cele douăzeci de mese erau ocupate. Ne-am plimbat de colo până colo prin sală, pentru a-i da lui Jim prilejul să contemple şi să savureze din plin această remarcabilă instituţie a oraşului.

        Din când în când, câte un june spilcuit lăsa să-i scape o remarcă sarcastică despre Jim şi straiele lui. Noi le auzeam, dar speram că marea automulţumire a lui Jim îl va împiedica să descopere că el era ţinta lor. Speranţa se dovedi însă zadarnică: Jim îşi dădu seama în cele din urmă şi încercă să-l prindă pe unul dintre fanţii aceia în flagrant delict. La un moment dat izbuti. Cel care rostise remarca era un tânăr voinic şi frumos îmbrăcat. Jim se îndreptă spre el şi, când ajunse aproape, se opri cu bărbia ridicată şi cu o expresie de trufie în întreaga lui înfăţişare, spunându-i pe un ton grav:

        — Vorbele alea mi-erau adresate mie. Ori îţi ceri scuze, ori ne batem.

        O jumătate de duzină de jucători îl zăriră, se întoarseră cu faţa spre el şi, rezemându-şi tacurile pe podea, aşteptară cu un interes amuzat rezultatul. Victima lui Jim spuse, râzând ironic:

        — A, da? Şi ce s-ar întâmpla dacă-aş refuza?

        — Ai căpăta o scărmăneală care te-ar învăţa cum să te porţi!

        — Nu, zău! M-aş mira să fie aşa.

        Jim rămase netulburat şi-i spuse, cu aceeaşi expresie gravă:

        — Te provoc la duel şi trebuie să accepţi.

        — Zău? Vrei să fii aşa de bun şi să-mi spui când anume?

        — Acum.

        — Ce grăbiţi suntem! Şi unde, mă rog?

        — Aici.

        — Superb! Cu ce arme?

        — Puşti de vânătoare cu două ţevi, încărcate cu gloanţe. Distanţa – treizeci de picioare.

        Era cazul să intervenim. Goodman îl luă deoparte pe junele lipsit de minte şi-i spuse:

        — Nu-l cunoşti pe omul nostru şi te joci cu focul. Îţi închipui pesemne că glumeşte, dar nu glumeşte deloc, nu-i stă în fire să glumească – vorbeşte cât se poate de serios. Dacă refuzi să te baţi în duel, te va ucide pe loc, aşa că va trebui să-i accepţi condiţiile chiar acum. N-ai vreme de pierdut. Acceptă duelul sau cere-ţi scuze. Fireşte că îţi vei cere scuze şi anume din două motive: întâi, fiindcă l-ai insultat fără ca să te provoace; în al doilea rând, fiindcă nu cred că vrei să ucizi un om care nu te-a insultat şi nici să fii ucis dumneata. Îţi vei cere scuze, lăsându-l pe el să-ţi aleagă cuvintele – acestea vor fi mai tari şi mai intransigente decât orice scuză ai putea rosti dumneata, chiar animat de cele mai generoase intenţii.

        Junele îşi ceru aşadar scuze, repetând cuvintele pe măsură ce acestea ieşeau de pe buzele lui Jim, în timp ce oamenii adunaţi buluc în jurul celor doi ascultau cu sufletul la gură; cât despre scuză, a fost întocmai cum prevăzuse Goodman că va fi.

        Mă doare inima pentru Jim. A fost un prieten bun şi statornic, un prieten curajos şi generos, un om cinstit, înzestrat cu o fire admirabilă. Nu căuta pricină nimănui, dar ori de câte ori era provocat, se arăta gata de luptă.

        De la minele de suprafaţă m-am întors la San Francisco, de unde am trimis câtva timp corespondenţe ziarului „Enterprise” din Virginia; după aceea ziarul „Union” din Sacramento m-a trimis în Insulele Sandwich30 ca să scriu despre plantaţiile de trestie de zahăr. În timpul şederii mele la Honolulu, au sosit acolo supravieţuitorii de pe clipper-ul „Hornet” – care luase foc undeva la Ecuator -; erau nişte epave omeneşti, numai piele şi os, după ce plutiseră patruzeci şi trei de zile într-o ambarcaţiune deschisă, având provizii pentru numai zece zile. Lucrând zi şi noapte, am reuşit să scriu un reportaj complet despre tragedia lor şi l-am trimis cu o goeletă care tocmai ridica ancora. A fost singura dare de seamă completă despre „Hornet” care a ajuns în California, iar ziarul „Union” mi-a plătit pentru ea de zece ori mai mult decât tariful obişnuit.

        După patru sau cinci luni m-am întors în California, unde am constatat că sunt cel mai celebru dintre oamenii cinstiţi de pe coasta Pacificului. Thomas McGuire, proprietarul mai multor teatre, mi-a spus că a sosit momentul să facavere – să bat fierul cât e cald – intrând în rândurile celor care ţineau conferinţe. Mi-am anunţat o conferinţă despre Insulele Sandwich. Anunţul se încheia astfel: „Intrarea un dolar; uşile se deschid la şapte şi jumătate, buclucul începe la opt”. O prorocire care avea să se împlinească! Buclucul a început într-adevăr la opt, când m-am pomenit în faţa primului public pe care-l înfruntasem vreodată: de frică, parc-aş fi fost paralizat din cap până-n picioare. Paralizia asta a durat două minute, două minute de groază mai cumplite decât moartea: amintirea lor nu mă va părăsi niciodată. Dar aceste momente grele şi-au avut partea lor bună, căci m-au făcut pentru totdeauna imun la timiditate în faţa publicului.

        Repetiţia e o forţă grozavă în domeniul umorului. Folosită frecvent, aproape orice formulă precisă şi invariabilă ajunge să stârnească la un moment dat râsul, dacă e repetată pe un ton solemn, la intervale fixe, de cinci-şase ori. M-am apucat să demonstrez acest adevăr acum vreo patruzeci de ani, la San Francisco, la cea de-a doua încercare a mea de a ţine o conferinţă. Prima conferinţă fusese un succes. Am pregătit, aşadar, o a doua conferinţă, însă mi-era cam teamă, deoarece în primele cincisprezece minute nu spuneam nimic cu haz. Am simţit nevoia să fac o introducere care să stârnească râsetele publicului, astfel încât să-i cuceresc de la bun început simpatia, în loc să-i dau răgazul de a-şi forma o atitudine critică, care ar fi putut să fie dezastruoasă. Cu această idee în minte, am pregătit un plan atât de îndrăzneţ, încât mă întreb şi acum cum de-am avut curajul să-l duc la îndeplinire? San Francisco fusese persecutat vreme de cinci sau şase ani de o anecdotă stupidă, nesărată, dar tenace, de care se plictisiseră cu toţii – se plictisiseră de moarte. Îţi primejduiai viaţa dacă încercai să-i spui cuiva anecdota aceea mucegăită. M-am hotărât să-mi încep cu ea conferinţa şi s-o repet în aşa fel încât simpla ei repetare să cucerească publicul făcându-l să râdă. Anecdota cu pricina se află într-una din cărţile mele.

        Erau de faţă o mie cinci sute de oameni, şi cum eu fusesem multă vreme reporter, sute dintre ei îmi erau cunoscuţi. Mă iubeau, mă admirau, iar eu ştiam că o să-i mâhnesc, că o să-i dezamăgesc şi că o să le întorc maţele pe dos cu anecdota aceea greţoasă, spusă cu aerul unuia care ar socoti-o nou-nouţă şi straşnică. După ce mi-am povestit prima zi petrecută în diligenţa transcontinentală, am urmat cam aşa: „A doua zi, la o mică staţie din câmpie, s-a urcat în diligenţă un individ care, după ce ne-a spus tot felul de lucruri plăcute, ne-a zis: V-aş povesti o anecdotă foarte hazlie, dac-aţi binevoi s-o ascultaţi. Ei bine, Horace Greeley31 a trecut şi el o dată pe drumul acesta. Ieşind din Carson City i-a spus surugiului, un anume Hank Monk, că e nerăbdător să ajungă cât mai repede la Placerville, unde trebuia să ţină o conferinţă. Hank Monk pocni atunci din bici şi diligenţa porni cu o iuţeală înspăimântătoare, hâţâ-nându-se în aşa fel încât lui Horace i se rupseră nasturii de la haină, iar el însuşi se pomeni cu capul ieşind prin pologul diligenţei. Îl rugă atunci pe Hank Monk să mâne mai încet, fiindcă nu se mai grăbea ca înainte. Dar Hank Monk îi răspunse:

        — Şezi pe locul matale, Horace, şi te-oi duce la timp la Placerville!

        Şi l-a dus, fireşte.

        — Adică i-a dus ce mai rămăsese din el.”

        Am povestit această istorie cu un glas monoton şi şters, fără să subliniez vreun cuvânt, şi am izbutit astfel s-o fac plicticoasă şi absurdă la culme. După aceea m-am oprit, făcând o mutră de parc-aş fi fost cât se poate de mulţumit de mine însumi şi m-aş fi aşteptat la o explozie de ilaritate. Se înţelege că n-a râs nimeni, nu s-a auzit nici măcar un chicotit. Se aşternuse o tăcere mormântală. Cât cuprindeai cu ochiul, marea aceea de feţe omeneşti te îmbia să-i plângi de milă; unii arborau o expresie jignită, alţii păreau mânioşi; prietenii şi cunoscuţii mei păreau ruşinaţi, iar întreaga sală avea aerul că luase un vomitiv.

        31 Celebru gazetar american, fondator al ziarului „New York Tribune”.

        Am încercat să par stânjenit şi am reuşit din plin. Am rămas mut câtva timp, frângându-mi mâinile de parc-aş fi cerşit fără glas îndurarea publicului. Mulţi îmi plângeau de milă – era limpede. Dar la fel de limpede era că ceilalţi erau însetaţi de sânge. Deodată mi-am reluat conferinţa, cu stângăcie, dând alte detalii despre călătoria aceea cu diligenţa. Pe urmă am început să mă apropii iarăşi de anecdotă, cu aerul unuia care crede că n-a spus-o bine prima oară şi că a doua oară publicul va aprecia mai mult anecdota, dacă o va povesti mai meşteşugit. Publicul şi-a dat seama că mă pregăteam să repet anecdota, aşa că fierbea de mânie.

        „Tocmai ieşisem din Julesburg, pe râul Platte, am continuat, când surugiul, lângă care şedeam, mi-a zis:

        — Aş dori să vă povestesc o istorie foarte hazlie, numai să m-ascultaţi. Horace Greeley a mers şi el o dată pe drumul ăsta. La ieşirea din Carson City, i-a spus surugiului, un anume Hank Monk, că întrucât trebuie să ţină o conferinţă la Placerville, dorea să ajungă cât mai grabnic acolo. Hank Monk pocni din bici, astfel încât diligenţa porni într-o viteză înfricoşătoare. Se hâţâna în aşa hal, încât Horace îşi pierdu toţi nasturii de la haină şi, în cele din urmă, se pomeni cu capul ieşind prin pologul diligenţei. Îi strigă atunci lui Hank Monk, implorându-l să mâne mai încet – căci nu se mai grăbea ca înainte. Dar Hank Monk îi răspunse:

        — Şezi pe locul matale, Horace, şi te-oi duce la timp la Placerville!

        Şi l-a dus fireşte.

        — Adică i-a dus ceea ce mai rămăsese din el.”

        Ajuns aici m-am oprit din nou şi am aşteptat, cu un aer mulţumit, dar nu s-a auzit nici un sunet. În sală domnea o tăcere de mormânt. M-am arătat din nou stânjenit, am început să-mi frâng mâinile, părând gata să izbucnesc în plâns, şi pe urmă, după o lungă pauză, am reluat povestea călătoriei cu diligenţa, şi iar m-am bâlbâit, până când am adus din nou vorba despre anecdotă. Publicul dădea semne vădite de nervozitate, dar eu vorbeam mai departe, încercând să arăt ca un om încredinţat că, dintr-o pricină misterioasă, oamenii nu văd cât de hazlie e anecdota şi că, dac-aş spune-o cum se cuvine, i-ar simţi hazul. Drept care am luat-o de la început: „Peste o zi sau două s-a suit în diligenţă un cetăţean din Denver. Acesta ne-a întreţinut cu tot felul de lucruri plăcute, după care ne-a zis:

        — Aş putea să vă povestesc o istorie foarte hazlie, numai să m-ascultaţi. Şi Horace Greeley a mers o dată pe drumul ăsta. La ieşirea din Carson City, i-a spus surugiului, un anume Hank Monk, că întrucât trebuie să ţină o conferinţă la Placerville, ar dori să ajungă grabnic acolo. Hank Monk pocni din bici, iar diligenţa porni cu o iuţeală înfricoşătoare, hâţânându-se în aşa hal, încât Horace îşi pierdu toţi nasturii de la haină şi, în cele din urmă, se pomeni că-i iese capul prin pologul diligenţei. Începu să strige la Hank Monk, rugându-l să meargă mai încet -căci nu se mai grăbea ca înainte. Dar Hank Monk îi răspunse:

        — Şezi pe locul matale, Horace, şi te-oi duce la timp la Placerville.

        Şi chiar l-a dus, adică i-a dus ceea ce mai rămăsese din el.”

        Deodată, oamenii din primele rânduri izbucniră în râs, sesizând trucul. Râsetele se răspândiră până în fundul sălii, de unde se revărsară înapoi către primele rânduri, şi iarăşi spre fund, încât peste un minut râsetele deveniră la fel de generale şi de zgomotoase ca tunetele unei furtuni.

        Pentru mine era o muzică divină, deoarece, sleit de puteri, mă temeam că va trebui să stau acolo toată noaptea şi să repet la nesfârşit anecdota, înainte de a-i face pe oameni să priceapă că le serveam o satiră fină. Sunt sigur că aş fi rezistat şi le-aş fi spus povestea până ce i-ar fi doborât, căci nu mă îndoiam câtuşi de puţin că repetarea ei monotonă îşi va face până la urmă efectul.

        Mulţi ani mai târziu, la New York, urma să aibă loc, în sala Chickering, o şezătoare literară, la care m-am gândit să încerc din nou anecdota, ca să văd dacă procedeul repetării poate avea efect asupra unui public neavizat şi care ar fi silit să găsească hazul – dacă avea să-l găsească – exclusiv în faptul repetării, căci povestea însăşi nu conţinea nimic, nici un element capabil să stârnească râsul cuiva, decât cel mult al unui idiot. Şedeam alături de James Russell I.owell32 la tribună; la întrebarea lui – ce am de gând să citesc?

        — I-am răspuns că o să povestesc o anecdotă scurtă şi absolut stupidă, cu un glas şters şi monoton, şi nimic altceva.

        — E o idee bizară, mi-a replicat Lowell. Ce urmăreşti să obţii?

        — Doar râsetele publicului, i-am spus. Vreau să-l aud râzând.

        — Fireşte c-ai să reuşeşti, mi-a răspuns. Doar asta ţi-e meseria. Au să-ţi ceară să-i faci să râdă. Crezi însă c-au să râdă la auzul unei anecdote stupide, spuse cu un glas şters şi monoton?

        — Da. Au să râdă.

        — Cred că eşti un vecin primejdios, mi-a zis Lowell. O să mă mut în celălalt capăt al tribunei, ca să mă feresc de proiectilele publicului.

        32 Poet şi critic american, autor al faimoaselor pamflete satirice The Biglow Papers.

        Când mi-a venit rândul, m-am ridicat şi am repetat întocmai – cu o voce cât se poate de gravă şi monotonă -performanţa de odinioară din San Francisco. A fost pentru mine una din cele mai grele cazne prin care mi-a fost dat să trec în viaţa mea chinuită. N-am obţinut nici un fel de efect până când am repetat pentru a cincea oară insipida anecdotă, şi abia atunci publicul a priceput şi a spart gheaţa groasă a tăcerii cu hohotele-i de râs. Ele veneau latimp şi m-au înviorat, căci dacă ar fi trebuit să repet încă de patru ori anecdota, aş fi murit cu siguranţă -dar aş fi repetat-o, numai să fi avut lângă mine pe cineva care să mă sprijine să nu cad. Râsetele au durat un minut sau două, dar a fost o plăcere, o adevărată binecuvântare să le aud.

        Domnul Lowell mi-a spus, scuturându-mi prieteneşte mâna:

        — Mark, a fost un triumf, o culme a artei, dar şi a îndrăznelii! Eu, unul, aş prefera să duc o viaţă de soldat şi să risc o moarte sângeroasă, decât să încerc să realizez o asemenea performanţă.

        Mi-a mai spus că la început, văzând sala aceea mută, solemnă şi iscoditoare, a simţit că moare de frică pentru mine. Niciodată până atunci nu simţise atâta milă pentru un om; şi-l treceau fiori reci prin şira spinării, până în clipa când, la a cincea repetare a anecdotei, publicul a izbucnii în râs, aducând astfel binecuvântata uşurare.

        Am conferenţiat în toate oraşele mari din California şi în Nevada, apoi încă de două-trei ori la San Francisco, după care m-am retras din această activitate mănoasă -mănoasa pentru mine – cu gândul de a porni din San Francisco într-o călătorie spre vest, în jurul lumii. Proprietarii ziarului „Daily Alta California” m-au angajat să scriu pentru ziar un reportaj despre călătoria aceea -cincizeci de corespondenţe de câte o coloană şi jumătate, ceea ce însemna cam câte 2000 de cuvinte, urmând să primesc douăzeci de dolari pentru fiecare corespondenţă.

        Am plecat mai întâi în răsărit, la St. Louis, ca să-mi iau rămas-bun de la maică-mea, şi pe drum mi-au căzut ochii pe un prospect care anunţa excursia organizată de căpitanul Duncan cu vasul „Quaker City”; până la urmă m-am alăturat acestei excursii. În timpul ei am scris şi am expediat cele cincizeci de corespondenţe prevăzute în contract; cum şase din ele s-au pierdut pe drum, am scris alte şase în locul lor. Apoi am însăilat o conferinţă în legătură cu excursia şi am rostit-o la San Francisco, cu foarte mari şi satisfăcătoare beneficii. Am plecat în turneu cu ea în provincie, dar rezultatele m-au îngrozit; fusesem cu totul dat uitării, încât conferinţa mea nu atrăgea nicăieri un număr de oameni suficient măcar pentru a alcătui un juriu care să ancheteze cauzele morţii popularităţii mele! Încercând să aflu explicaţia acestei ciudate stări de lucruri, am constatat că prosperii proprietari ai prodigios de bogatului ziar „Alta California” îşi rezervaseră copyrightul asupra tuturor corespondenţelor mele, plătite de ei cu câte douăzeci de dolari bucata, şi ameninţaseră cu darea în judecată a oricărei gazete care s-ar fi încumetat să publice măcar un singur paragraf din ele!

        Acum (20 mai 1906) mi-l amintesc: MacCrellish. (N. A.)

        Asta era! Între timp, semnasem un contract prin care mă angajam să predau editurii „American Publishing Co.” din Hartford o carte voluminoasă despre excursia cu pricina şi mă gândisem s-o completez folosind material din propriile-mi corespondenţe. Mă aflam într-o situaţie penibilă – în ipoteza că posesorii acestui copyright dobândit hoţeşte mi-ar fi refuzat dreptul de a-mi folosi corespondenţele. Or, tocmai asta s-a şi întâmplat: domnul Mac Nu-mai-ştiu-cum – celălalt nume i l-am uitat33 – mi-a spus că firma lui va publicacorespondenţele mele într-un volum, pentru a-şi recupera suma de o mie de dolari plătită pentru ele. I-am replicat că, dacă firma ar fi avut o comportare corectă şi onorabilă, ar fi îngăduit presei din provincie să folosească extrase din corespondenţele mele, în care caz turneul întreprins de mine pe coastă mi-ar fi adus un câştig de zece mii de dolari, în loc să fi pierdut această sumă din cauza ziarului „Alta”. Domnul Mac mi-a propus atunci un compromis: să public cartea şi să-mi acorde zece la sută drepturi de autor. Compromisul nu mă atrăgea defel şi i-am spus-o pe şleau. Cartea urma să se vândă exclusiv la San Francisco, iar drepturile mele de autor nu mi-ar fi dat nici măcar posibilitatea să-mi plătesc chiria timp de trei luni, pe când contractul semnat de mine în răsăritul ţării mi-ar fi adus un câştig mare, deoarece pe coasta Atlanticului dobândisem oarecare faimă în urma publicării a şase dintre corespondenţele despre excursie în ziarul „Tribune” din New York şi a altor două în „Herald”.

        În cele din urmă domnul Mac s-a învoit să renunţe la publicarea cărţii, dar cu anumite condiţii: să mulţumesc, într-o prefaţă, ziarului „Alta” pentru că renunţase la „drepturile” sale şi pentru că-mi acorda permisiunea. M-am opus ideii de a aduce mulţumiri. Nu-i puteam mulţumi, cât de cât sincer, ziarului „Alta” pentru că-mi zădărnicise turneul de conferinţe. După multe discuţii, obiecţia mi-a fost acceptată, astfel încât n-a mai trebuit să aduc mulţumiri.

        Pe vremea aceea redactor-şef la „Alta” era Noah Brooks, un om cu un caracter exemplar, înzestrat cu o inimă simţitoare şi cu vocaţie de istoric – un bun istoric, în cazurile în care faptele nu erau esenţiale. În nişte schiţe biografice despre mine, scrise cu mulţi ani mai târziu (1902), avea să ridice în slăvi generozitatea manifestată de cei de la „Alta”, acordându-mi fără nici o compensaţie drepturile asupra unei cărţi care, precum avea să se dovedească foarte curând, era o mină de aur.

        După tot tărăboiul pe care-l făcusem, n-am folosit decât în mică măsură corespondenţele – căci am constatat că dacă se potriveau pentru un ziar, nu erau bune să faci din ele o carte. Le scrisesem în locuri diferite, în rarele clipe de răgaz pe care mi le lăsa goana noastră febrilă în jurul Europei, sau în cabina, încinsă ca un cuptor, de pe „Quaker City” – de aceea scrisorile erau cam dezlânate, şi trebuia să le storc de apă şi de vânt. Am folosit totuşi vreo zece-două-sprezece dintre ele. Restul cărţii Ageamiii în străinătate l-am scris în decurs de şaizeci de zile, iar dacă aş mai fi adăugat două săptămâni de muncă, m-aş fi putut descurca şi fără corespondenţele acelea. Pe vremea aceea eram foarte tânăr, excesiv de tânăr, miraculos de tânăr, mult mai tânăr decât sunt acum şi decât voi mai fi vreodată: cu sute de ani mai tânăr. Am lucrat în fiece noapte de pe la unsprezece sau douăsprezece până târziu dimineaţa, şi întrucât am scris 200000 de cuvinte în 60 de zile, media zilnică a fost de peste 3000 de cuvinte – o nimica toată pentru Sir Walter Scott, pentru Robert Louis Stevenson, şi pentru numeroşi alţi autori, dar o medie destul de frumuşică pentru mine. În 1897, când locuiam în Tedworth Square din Londra şi scriam cartea intitulată Urmând linia ecuatorului, media mea zilnică era de 1800 de cuvinte; iar acum, la Florenţa34, media mea zilnică pare să fie de 1400 de cuvinte, lucrând câte patru sau cinci ore pe zi.

        Din aceste cifre deduc că mi-am încetinit sistematic ritmul de lucru în ultimii treizeci şi şase de ani, dar constat că statisticile mele au un defect: media de 3000 de cuvinte realizată în primăvara anului 1868, când lucram câte opt sau nouă ore pe zi, nu e deloc superioară mediei realizate astăzi, când, lucrând jumătate din timp, obţin jumătate din rezultatele de atunci. Cifrele mă înşală adeseori, mai cu seamă când le aranjez eu însumi – în care caz se aplică de minune remarca atribuită lui Disraeli: „Există trei feluri de minciuni: minciuni, minciuni sfruntate şi statistici.”

        34 În 1904.

        Am scris Ageamiii în străinătate în lunile martie şi aprilie ale anului 1868, la San Francisco. Cartea a apărut în august 1869. Trei ani mai târziu, domnul Goodman din Virginia City, la al cărui ziar lucrasem cu zece ani mai înainte şi despre care avusesem multe de spus într-o carte intitulată Ageamiii la ei acasă – bag de seamă că fraza e supraîncărcată şi-mi cer scuze – a venit în răsăritul ţării. Într-o zi, pe când ne plimbam pe Broadway, Goodman mi-a spus:

        — Cum de-ai ajuns să furi dedicaţia doctorului Oliver Wendell Holmes35 şi s-o vâri în cartea ta?

        I-am răspuns în doi peri, fiindcă-mi închipuiam că glumeşte. El însă m-a asigurat că vorbeşte serios:

        — Nu pun problema dacă ai furat-o sau nu – căci e o problemă pe care-o putem rezolva în cea dintâi librărie în care am intra. Te întreb doar: cum de-ai ajuns s-o furi, căci tocmai asta îmi stârneşte curiozitatea.

        Nu i-am putut satisface curiozitatea, deoarece n-aveam la îndemână informaţia necesară. Aş fi putut să jur că nu furasem nimic, de aceea vanitatea mea nu era jignită, iar cugetul nu-mi era tulburat câtuşi de puţin. În sinea mea eram convins că Goodman confundă Ageamiii cu o altă carte a nu ştiu cui, punându-se astfel într-o situaţie penibilă, care avea să-l facă de râs pe el şi să-mi asigure mie un triumf. Am intrat într-o librărie, unde el a cerut Ageamiii în străinătate, precum şi un exemplar din frumoasa ediţie albastră-aurie a poemelor doctorului Oliver Wendell Holmes. A deschis amândouă cărţile, la pagina de gardă, şi mi-a spus:

        — Citeşte-le. E clar că autorul uneia a furat dedicaţia celeilalte cărţi, nu-i aşa?

        Am rămas peste măsură de uimit, dar şi copleşit de o adâncă ruşine. Ne-am continuat plimbarea, dar eu n-am fost în stare să arunc nici o rază de lumină asupra acelei întrebări neaşteptate. Nu-mi puteam aminti să fi văzut vreodată dedicaţia doctorului Holmes. Cunoşteam poemele, dar dedicaţia aceea era ceva nou pentru mine.

        Medic şi scriitor american.

        N-am aflat cheia acestui mister decât cu multe luni mai târziu, când mi s-a dezvăluit într-un mod ciudat şi totuşi, firesc – pentru că e în firea minţii omeneşti să-şi amintească de un eveniment de mult uitat, prin mijlocirea altui eveniment uitat. Am primit o scrisoare de la pastorul Rising, fostul rector al bisericii episcopaliene din Virginia City pe vremea când mă aflam şi eu în acel oraş – o scrisoare în care pastorul amintea de unele lucruri petrecute cu şaseani înainte, în Insulele Sandwich: printre altele, făcea aluzie la puţinătatea cărţilor de literatură aflate în biblioteca hotelului din Honolulu. La început n-am înţeles aluzia – ea nu trezea nimic în mintea mea. Dar la un moment dat am înţeles-o, într-o străfulgerare! În hotelul domnului Kirchhof exista o singură carte, şi anume primul din seria volumelor albastre-aurii ale doctorului Holmes. Avusesem un răgaz de două săptămâni pentru a mă familiariza cu conţinutul acelui volum, deoarece străbătusem călare insula şi mă întorsesem cu o colecţie atât de mare de rosături, încât dacă mi s-ar fi cerut să plătesc vamă pentru ele, aş fi dat faliment. Aceste rosături m-au ţintuit în camera de hotel vreme de două săptămâni, fără altă companie decât trabucurile şi cărticica aceea de poeme. Stând dezbrăcat şi suferind cumplit, am citit de nenumărate ori poemele, le-am citit de la început până la sfârşit, apoi am deschis cartea la mijloc şi le-am citit şi înainte şi înapoi. Pe scurt, am citit cartea până ce am făcut-o ferfeniţă, şi i-am fost recunoscător din suflet aceluia care-o scrisese.

        Avem aici un exemplu al rezultatului la care poate duce lectura repetată îndelung, ceas de ceas şi zi după zi, a unei cărţi pe care-o citeşti ca să te distrezi, fără gândul sau intenţia de a păstra în memorie ceea ce citeşti. E un proces care, de-a lungul anilor, poate slei de miez, bunăoară, un verset familiar din Evanghelie, nelăsând în urmă decât o coajă uscată, în acest caz ştii măcar de unde ai coaja, dar în cazul despre care vorbesc, se pare că am păstrat coaja, deşi am uitat originea ei; aceasta a rămas ascunsă un an sau doi într-un cotlon întunecos al memoriei mele, iar în clipa când am avut nevoie de o dedicaţie, a ieşit la iveală, făcându-mă s-o iau drept o odraslă a propriei mele imaginaţii inspirate.

        Eram tânăr şi ageamiu, tainele cugetului omenesc erau încă pentru mine o carte cu şapte peceţi şi socoteam că săvârşisem o crimă de neiertat. I-am scris doctorului Holmes şi, istorisindu-i ruşinoasa poveste, l-am implorat, în cuvinte fierbinţi, să creadă că n-avusesem intenţia de a săvârşi acea crimă şi că nici nu ştiusem de ea până la confruntarea cu îngrozitoarea dovadă. Am pierdut răspunsul doctorului Holmes. Ar fi fost mai bine să-mi fi pierdut vreun unchi. Unchi aveam berechet, mulţi dintre ei fără vreo valoare reală pentru mine, pe când scrisoarea aceea era de nepreţuit, valora mai mult decât toţi unchii din lume. În ea, doctorul Holmes râdea cu bunătate de toată povestea şi mă asigura, într-un limbaj inspirat, că plagiatul inconştient nu e o crimă – o comiteam şi eu şi el în fiece zi, o comite orice om viu care scrie sau vorbeşte, şi nu doar o dată sau de două ori, ci ori de câte ori deschide gura; şi mai spunea că toate frazele noastre sunt umbre fantomatice ieşite din lecturile făcute; că nici o frază inspirată nu e cu totul originală, neavând nimic personal în afară de unele modificări mărunte, izvorâte din temperamentul, caracterul, mediul, educaţia şi amintirile noastre – modificări ce o fac să se deosebească de felul de a se exprima al altora, imprimându-i un stil anume şi conferindu-i o originalitate vremelnică; restul fiind însă vechi, mucegăit, arhaic şi duhnind a răsuflarea sutelor de generaţii care-o rostiseră mai înainte!

        În cei treizeci de ani care s-au scurs de atunci m-am convins cât de adevărate erau vorbele doctorului Holmes.

        Ziarist şi scriitor american.

        Dar, să ne întoarcem puţin: experienţa mea de autor datează de la începutul anului 1867. Venisem la New York de la San Francisco în ianuarie, când Charles H. Webb36, pe care-l cunoscusem la San Francisco, unde era reporter la ziarul „The Bulletin”, înainte de a deveni redactor-şef al ziarului „The Californian” – mi-a sugerat să public un volum de schiţe. Deşi reputaţia mea literară era prea firavă, ideea mi-a plăcut şi m-a tulburat, astfel încât eram dispus să încerc, cu condiţia ca o persoană harnică să mă scutească de corvoada de a aduna laolaltă schiţele. Singur nu-mi venea s-o fac, deoarece încă de la începutul şederii mele în această lume am avut totdeauna parte de un gol statornic acolo unde s-ar fi cuvenit să fie hărnicia. Webb m-a asigurat că aveam oarecare faimă în statele de pe coasta Atlanticului, dar eu ştiam prea bine că nu putea fi vorba de o reputaţie solidă. Atâta cât era, se întemeia pe schiţa „Broasca săltăreaţă”. Când Artemus Ward a trecut – în 1865 sau 1866 – prin California, într-un turneu de conferinţe, i-am povestit la San Francisco „Broasca săltăreaţă”, iar el mi-a cerut s-o aştern pe hârtie şi s-o trimit lui Carleton, editorul său new-yorkez, pentru ca acesta s-o folosească la completarea unei cărticele pregătite de Artemus pentru tipar, care mai avea nevoie de ceva umplutură ca să ajungă destul de voluminoasă pentru preţul fixat.

        37 Ziarist new-yorkez.

        Povestirea i-a parvenit la timp lui Carleton, dar acesta n-a preţuit-o cine ştie ce şi n-a vrut să suporte cheltuiala suplimentară legată de tipărirea ei în volumaşul lui Artemus. Nu a aruncat-o însă la coş, ci i-a făcut-o cadou lui Henry Clapp37, care s-a folosit de schiţă pentru a înmormânta definitiv „The Saturday Press” – o revistă literară care trăgea să moară. „Broasca săltăreaţă” a apărut în ultimul număr al acestei reviste, constituind partea cea mai veselă a înmormântării, şi a fost numaidecât după aceea reprodusă în mai multe ziare din America şi din Anglia. Fără îndoială că s-a bucurat de o mare celebritate şi încă o mai avea pe vremea despre care vorbesc – dar îmi dădeam seama că, de fapt, numai broasca era celebră, nu eu. Eu rămăsesem un autor obscur.

        Webb s-a oferit să-mi strângă laolaltă schiţele. După ce s-a achitat de această sarcină, mi-a înmânat rodul strădaniilor sale, iar eu m-am dus să-l predau la editura lui Carleton. M-am apropiat de un funcţionar, care s-a aplecat de îndată asupra biroului ca să mă întrebe ce doresc; când a văzut însă că venisem să vând, nu să cumpăr o carte, temperatura i-a scăzut cu patruzeci de grade, astfel încât vechile punţi de aur de pe cerul gurii mele s-au contractat cu o jumătate de centimetru, lăsându-mi dinţii să iasă afară. L-am rugat cu smerenie să-mi acorde privilegiul de a schimba o vorbă cu domnul Carleton, dar mi-a răspuns cu răceală că acesta se află în biroul său. În cele din urmă, după multe şi descurajatoare dificultăţi, am reuşit să trec graniţa şi să pătrund în sanctuar. A, da, îmi amintesc cum am reuşit! Webb îmi fixase o întâlnire cu Carleton; altminteri n-aş fi putut să trec niciodată graniţa. Carleton se ridică de pe scaun şi-mi spuse pe un ton agresiv:

        — Ei bine, ce pot face pentru dumneata?

        I-am amintit că venisem la întâlnirea fixată de el, pentru a-i oferi spre publicare o carte de-a mea. Carleton începu să se umfle în pene, şi se tot umflă aşa, până când ajunse să aibă dimensiunile unui zeu de gradul doi sau trei. După aceea, izvoarele din adâncurile sufletului său se revărsară, şi timp de două-trei minute potopul m-a împiedicat să-l văd. Un potop de vorbe, numai vorbe, dar atât de dese, încât întunecau văzduhul. În cele din urmă, Carleton făcu un gest cu mâna dreaptă, cuprinzând întreaga încăpere, şi-mi zise:

        — Cărţi. Uită-te la rafturile astea! Sunt toate pline de cărţi care-şi aşteaptă rândul la publicare. Crezi că mai am nevoie şi de altele? Scuză-mă, dar n-am nevoie. Bună ziua!

        Au trecut douăzeci şi unu de ani până să-l revăd pe Carleton. Mă aflam împreună cu familia la Lucerna, în Hotelul „Schweizerhof”. Carleton a venit la mine, mi-a strâns cordial mâna şi mi-a vorbit direct, fără nici un fel de introducere:

        — Sunt o persoană destul de neînsemnată, dar am la activul meu două distincţii atât de colosale, încât mă îndreptăţesc să aspir la nemurire: am refuzat o carte de-a dumitale şi, prin aceasta, rămân, fără rival, neghiobul numărul unu al secolului al nouăsprezecelea.

        Era o scuză cât se poate de înduioşătoare, ceea ce i-am şi spus, adăugând că pentru mine constituia o răzbunare îndelung aşteptată, dar mai plăcută decât oricare alta; în aceşti douăzeci şi unu de ani, i-am mai spus, îl omorâsem în gând de câteva ori pe an şi de fiecare dată într-un mod original şi din ce în ce mai teribil; acum însă eram împăcat, liniştit, mulţumit, ba chiar fericit, şi de aci înainte îl voi socoti un bun şi adevărat prieten, aşa că nu-l voi mai omorî niciodată.

        I-am povestit lui Webb ce păţisem, iar el mi-a spus că nici măcar toţi Carletonii din lume n-ar putea să-mi distrugă cartea, şi că o va publica el însuşi, acordându-mi zece la sută drepturi de autor. Şi aşa a şi făcut. A tipărit o cărticică destul de arătoasă, cu o copertă albastră-aurie. Cred că el i-a dat titlul, Broasca săltăreaţă din ţinutul Calaveras, şi alte schiţe, şi i-a fixat preţul de 1,25 dolari. A tipărit şi a legat cartea la o imprimerie, apoi a difuzat-o prin „American News Company”.

        Celebru gazetar din New York.

        În iunie m-am îmbarcat pe vaporul „Quaker City”. M-am întors din excursie în noiembrie, iar când am ajuns la Washington am găsit o scrisoare din partea lui Elisha Bliss, de la Editura „American Publishing Company” din Hartford, care-mi oferea cinci la sută drepturi de autor pentru o carte de reportaje asupra excursiei. Ca alternativă, îmi propunea în locul drepturilor de autor o sumă forfetară de zece mii de dolari, la predarea manuscrisului. M-am consultat cu A. D. Richardson38, care m-a sfătuit să accept drepturile de autor. I-am urmat sfatul şi am încheiat contractul cu Bliss.

        Întrucât eram lefter, m-am dus la Washington să încerc să câştig destui bani ca să-mi asigur pâinea cu unt zilnică în perioada cât voi lucra la carte. Acolo l-am întâlnit pe William Swinton39, fratele cunoscutului istoric, şi amnăscocit împreună cu el un sistem de într-ajutorare: am devenit astfel părinţii şi fondatorii primului consorţiu de presă -instituţie curentă în lumea ziaristică de astăzi. Am pus pe picioare cel dintâi consorţiu de presă de pe planetă – un consorţiu cam mititel, ce-i drept, dar aşa se întâmplă cu orice întreprindere nouă, la începuturile ei. Pe lista noastră figurau douăsprezece publicaţii – toate săptămânale, toate obscure şi sărace, şi toate risipite hăt-departe prin aşezările de la periferia ţării. Pentru aceste fiţuici era o mândrie să aibă un corespondent la Washington, iar pentru noi era un adevărat noroc că nutreau asemenea ambiţie. Fiecare dintre cele douăsprezece fiţuici primea de la noi câte două corespondenţe pe săptămână, pe care ni le plăteau cu un dolar bucata; fiecare dintre noi scria câte o corespondenţă pe săptămână şi trimitea acestor binefăcători câte şase copii, câştigând astfel douăzeci şi patru de dolari pe săptămână, adică exact atât cât ne trebuia pentru subzistenţă, în modesta şi ieftina noastră locuinţă.

        Gazetar american.

        Swinton era unul dintre cei mai drăguţi şi mai simpatici oameni pe care i-am cunoscut vreodată; duceam amândoi o viaţă plăcută, care ne prilejuia o mulţumire fără margini. Swinton avea o educaţie aleasă şi un suflet nobil; era un adevărat gentleman, trecut prin şcoli înalte, cu o inteligenţă scăpărătoare şi cu o inimă curată, ca şi vorbele lui. Era scoţian şi prezbiterian – un prezbiterian de modă veche, foarte cinstit şi sincer în credinţa lui, la care ţinea şi care-i aducea pace şi linişte sufletească. Nu avea nici un viciu, în afară de o mare şi plină de recunoştinţă pasiune pentru whisky-ul scoţian, dacă o asemenea pasiune poate fi socotită viciu. Eu, unul, nu o socoteam astfel, deoarece Swinton era scoţian, iar pentru un scoţian whisky-ul e la fel de inofensiv ca laptele pentru restul neamului omenesc. În cazul lui Swinton era o virtute, dar una costisitoare. Douăzeci şi patru de dolari pe săptămână ar fi fost pentru noi o adevărată avere, dacă n-am fi avut de întreţinut carafa aceea – din pricina ei ne aflam totdeauna la limita liniei de plutire şi orice întârziere în sosirea unei cât de mici părţi a veniturilor noastre ne pricinuia mari greutăţi.

        Ţin minte că o dată s-a produs un asemenea gol; ne lipseau trei dolari şi trebuia neapărat să facem rost de ei până seara. Nu mai ştiu cum de s-a întâmplat să ne lipsească dintr-o dată atâţia bani, ştiu doar că aveam nevoie de ei. Swinton m-a rugat să mă duc să fac rost de bani, zicând c-o să încerce şi el. Nu părea să aibă nici o îndoială în privinţa reuşitei noastre, pe când eu ştiam că era o convingere întemeiată pe credinţa lui; personal, n-aveam aceeaşi încredere. I-am şi spus că n-am nici o idee unde să mă duc să caut o asemenea avere. Cred că această lipsă de încredere l-a făcut să roşească pentru mine, în sinea lui; şi mi-a răspuns, pe un ton simplu şi convingător, ca să mă liniştească: „Domnul va avea grijă”. Mi-am dat seama că era convins de acest lucru, dar aveam sentimentul că dacă ar fi avut experienţa mea. Dar să lăsăm asta. Până să-şi sfârşească el vorba, puternica-i credinţă îşi şi făcuse efectul asupra mea, astfel încât am plecat de-acasă aproape convins că Domnul va avea grijă.

        Am cutreierat străzile cam o oră, căznindu-mă să găsesc un mijloc de aface rost de bani, dar nu mi-a venit nici o idee. În cele din urmă, am intrat în holul cel mare al „Casei Ebbitt”, care pe atunci era un hotel nou-nouţ, şi m-am aşezat pe un scaun. Deodată am văzut că în hol intră un câine; se opri în faţa mea, îşi ridică privirea spre mine şi mă întrebă din ochi: „Eşti prietenos?” I-am răspuns, tot din ochi, că da. Câinele a dat din coadă recunoscător şi, apropiindu-se, şi-a rezemat botul pe genunchiul meu şi m-a privit tandru cu ochii lui negri. Era un animal frumos ca o fată, ai fi zis că-i făcut tot din catifea şi mătase. I-am dezmierdat căpşorul negru şi urechile clăpăuge – ce mai, eram ca doi îndrăgostiţi! Peste câteva minute, generalul de brigadă Miles, eroul naţiunii, îşi făcu apariţia în splen-dida-i uniforma albastră cu fireturi de aur, sub privirile admirative ale tuturor. Zărind câinele, se opri şi în ochi i se aprinse o lumină ce dovedea că avea o slăbiciune pentru câinii de soiul acelei făpturi graţioase. Veni apoi spre mine şi-mi spuse, mângâind câinele:

        — Ce câine frumos! O adevărată minune. N-aţi vrea să-l vindeţi?

        Eram adânc mişcat; mi se părea miraculos felul cum se adeverea prorocirea lui Swinton.

        — Ba da, i-am răspuns.

        — Cât cereţi pe el? Mă întrebă generalul.

        — Trei dolari.

        Generalul rămase vizibil surprins.

        — Trei dolari? Făcu el. Numai trei dolari? Păi, câinele ăsta e un animal neobişnuit, valorează cel puţin cincizeci de dolari. Dac-ar fi al meu, nu l-aş da nici pentru o sută. Mă tem că nu vă daţi seama de valoarea lui. Mai gândiţi-vă la preţ, n-aş vrea să vă păcălesc.

        Dacă m-ar fi cunoscut, şi-ar fi dat seama că mi-ar fi venit la fel de greu să-l păcălesc, pe cât îi venea lui de greu să mă păcălească pe mine. I-am răspuns cu aceeaşi voce calmă şi hotărâtă ca şi mai înainte:

        — Nu, doar trei dolari, acesta e preţul.

        — Foarte bine, dacă insistaţi, îmi zise generalul şi, dându-mi trei dolari, luă câinele şi porni cu el pe scări.

        Peste vreo zece minute apăru în hol un domn între două vârste, cu o înfăţişare blajină, care începu să-şi arunce privirile încolo şi-ncoace, peste tot, până şi sub mese.

        — Nu cumva căutaţi un câine? L-am întrebat.

        Până-n clipa aceea avusese o expresie tristă şi neliniştită, dar acum parcă se lumină la faţă.

        — Da, îmi răspunse el. L-aţi văzut cumva?

        — Da, a fost aici până mai adineauri, când a plecat după un domn. Cred că aş putea să vi-l găsesc, dacă aţi dori să fac această încercare.

        Rareori mi-a fost dat să citesc mai multă recunoştinţă pe faţa unui om şi acelaşi sentiment îl exprimă şi glasul lui când mă rugă să fac încercarea. I-am răspuns că aş face-o cu mare plăcere, numai că, având în vedere că s-ar putea să-mi ia ceva timp, ar fi cazul să-mi plătească pentru osteneală.

        — Cu dragă inimă, îmi spuse el.

        Şi, repetând formula, mă întrebă cât cer.

        — Trei dolari.

        — Păi, e o nimica toată, exclamă el surprins. O să vă plătesc zece, cu dragă inimă!

        — Nu, trei dolari, acesta e preţul! Am repetat, şi am pornit-o în sus pe scări, fără să mai lungesc vorba, deoarece Swinton îmi spusese că aceasta era suma de care ne va face rost Dumnezeu; mi se părea c-ar fi un sacrilegiu să primesc măcar un gologan peste suma făgăduită.

        Trecând pe lângă recepţie, am aflat de la funcţionarul de acolo ce număr avea camera generalului. Ajuns sus, l-am găsit pe general mângâind câinele cu un aer fericit.

        — Îmi pare rău, dar trebuie să vă iau câinele înapoi, i-am spus.

        — Să-l iei înapoi? Îngăimă generalul, uimit din cale-afară. Păi, e câinele meu! Mi l-ai vândut, la preţul fixat chiar de dumneata!

        — E adevărat, i-am răspuns, dar trebuie să-l iau, deoarece omul îl vrea înapoi.

        — Care om?

        — Stăpânul câinelui, căci nu era câinele meu.

        Generalul păru şi mai uimit şi, o clipă, nu putu să rostească nici un cuvânt – ai fi zis că-i pierise graiul. În cele din urmă spuse:

        — Vrei să spui că mi-ai vândut câinele altuia, ştiind că-i al altuia?

        — Da, ştiam că nu-i câinele meu.

        — Atunci, de ce mi l-ai vândut?

        — Ce întrebare ciudată mai e şi asta? Vi l-am vândut pentru că mi l-aţi cerut. V-aţi oferit să cumpăraţi câinele, nu puteţi tăgădui! Eu nu eram ahtiat să-l vând, nici nu-mi trecuse prin minte să-l vând – dar aveam impresia că dacă dumneavoastră v-ar conveni.

        — Să-mi convină? Mă întrerupse el. E cea mai năstruşnică idee pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. Auzi dumneata – ce idee, să vinzi un câine care nu-ţi aparţine.

        L-am întrerupt la rându-mi, spunându-i:

        — Discuţia asta nu are nici un rost, domnule. Singur aţi spus că-i un câine care valorează probabil o sută de dolari. Eu v-am cerut doar trei – era oare ceva necinstit în asta? Mi-aţi oferit o sumă mai mare, ştiţi bine c-aşa aţi făcut. Eu v-am cerut însă cu insistenţă trei dolari – nu puteţi tăgădui.

        — Uf, ce legătură are una cu alta?! Esenţialul este că nu dumneata erai stăpânul câinelui, nu pricepi? După cât se pare, dumneata nu socoteşti că e necinstit să vinzi un lucru care nu-ţi aparţine, dacă-l vinzi ieftin. Dar.

        — Vă rog să nu mai discutaţi despre asta, l-am întrerupt. Nu puteţi nega că preţul cerut de mine era cât se poate de rezonabil şi echitabil – ţinând seama că nu eu eram stăpânul câinelui – astfel încât orice discuţie în legătură cu asta e o pierdere de timp. Acum trebuie să iau înapoi câinele pentru că omul îl vrea – nu vă daţi seama că nu am de ales? Puneţi-vă în situaţia mea. Închipuiţi-vă c-aţi fi vândut şi dumneavoastră un câine care nu vă aparţinea; închipuiţi-vă că.

        — Taci, omule, nu-mi mai împuia capul cu raţionamentele dumitale idioate! Ia-ţi câinele şi lasă-mă-n pace!

        I-am dat aşadar înapoi cei trei dolari şi am coborât în hol cu câinele, pe care l-am predat stăpânului său, încasând de la acesta cei trei dolari promişi pentru osteneala mea.

        Am plecat cu conştiinţa împăcată, pentru că procedasem cinstit; n-aş fi putut niciodată cheltui primii trei dolari, deoarece nu mi se cuveneau de drept, pe când dolarii căpătaţi pentru restituirea câinelui către adevăratul său stăpân îmi aparţineau de drept – îi câştigasem cinstit. La urma urmelor, omul acela ar fi putut să nu-şi recapete niciodată câinele, dacă n-aş fi apărut eu. Principiile mele au rămas până-n ziua de azi aceleaşi ca şi atunci. Am fost întotdeauna cinstit – sunt convins că nu pot fi altfel. După cum am mai spus, n-am fost niciodată în stare să mă ating de nişte bani agonisiţi prin mijloace dubioase.

        Cam asta e povestea. Şi, în parte, e adevărată.

        În virtutea contractului semnat, urma să predau manuscrisul Ageamiilor în iulie 1868. Am scris cartea la San Francisco şi am predat manuscrisul în termenul prevăzut. Bliss a pregătit o mulţime de ilustraţii, apoi n-a mai făcut nimic pentru carte. Termenul prevăzut în contract pentru difuzarea cărţii a trecut, fără nici un fel de explicaţii. A mai trecut un timp, tot fără nici o explicaţie. Cutreieram pe atunci ţara într-un turneu de conferinţe şi, cam de vreo treizeci de ori pe zi, încercam să dau răspuns la întrebarea: „Când apare cartea dumitale?” Plictisindu-mă să tot născocesc noi răspunsuri, am sfârşit prin a mă plictisi de întrebare. Oricine mi-o punea, devenea automat duşmanul meu şi, de obicei, îmi arătam făţiş ostilitatea.

        Îndată ce am scăpat de conferinţe, am dat fuga la Hartford, să văd ce se întâmplă. Bliss mi-a spus că nu era el de vină; pasămite, ar fi vrut să publice cartea, însă membrii consiliului de administraţie al editurii erau nişte maniaci bătrâni şi încuiaţi şi se temeau s-o publice. O citiseră şi erau mai toţi de părere că avea, ici-colo, pagini umoristice. Bliss mi-a spus că editura nu publicase niciodată vreo carte care să poată fi suspectată de aşa ceva, că membrii consiliului de administraţie se temeau că o abatere de acest fel de la tradiţiile casei ar putea dăuna serios reputaţiei editurii şi că el personal se vedea legat de mâini şi de picioare, astfel încât nu era în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile din contract.

        Unul dintre membrii consiliului de administraţie, un anume domn Drake – mai bine zis rămăşiţa unuia care purtase cândva numele de Drake – m-a invitat la o plimbare în trăsura lui. Era o fosilă jalnică, iar felul lui de a se purta şi de a vorbi era deopotrivă de jalnic. Era convins că are de îndeplinit o misiune foarte delicată şi i-a trebuit câtva timp pentru a-şi face curaj, dar până la urmă şi-a îndeplinit-o. Mi-a explicat situaţia grea a editurii şi mi-a împărtăşit regretele ei, aşa cum îmi mai explicase şi Bliss. După aceea a făcut apel la mine să-mi fie milă de el şi de editură şi să-mi retrag manuscrisul Ageamiilor în străinătate, eliberând astfel editura de obligaţiile ce decurgeau din contractul încheiat. I-am răspuns că nici nu mă gândesc şi cu asta s-a sfârşit şi convorbirea şi plimbarea noastră cu trăsura.

        L-am prevenit apoi pe Bliss că, dacă nu dă drumul cărţii, o să fac tărăboi. Stimulat de acest avertisment, a dat cartea la tipar, iar eu am citit corecturile. Aurmat o lungă aşteptare, fără nici o explicaţie. Într-un târziu, către sfârşitul lui iulie (1869, cred), mi-am pierdut răbdarea şi i-am telegrafiat lui Bliss că dacă volumul nu va fi pus în vânzare în decurs de douăzeci şi patru de ore, îl voi da în judecată pentru daune. Asta a pus capăt impasului. O jumătate de duzină de exemplare au fost legate şi puse în vânzare în termenul cerut. A urmat apoi vânzarea pe bază de comenzi, care a mers bine şi repede. În nouă luni cartea mea a îngăduit editurii să scape de datorii şi i-a adus un profit de şaptezeci de mii de dolari. Toate astea mi le-a spus chiar Bliss şi cred că, dacă erau adevărate, era pentru prima oară când spunea adevărul în decurs de şaizeci şi cinci de ani. Se născuse în 1804.

        Dar să revenim la Webb. În noiembrie 1867, când m-am întors din excursia făcută pe „Quaker City”, Webb mi-a spus că Broasca săltăreaţă a fost bine primită de presă şi, după părerea lui, s-a vândut binişor, deşi nu reuşise să obţină un extras de cont din partea firmei „American News Company”. Mi-a mai spus că volumul fusese întrucâtva o catastrofă pentru el, deoarece îl tipărise pe cheltuiala lui, şi acum nu putea să-şi recupereze banii nici măcar în parte, din pricina manevrelor viclene şi necinstite ale firmei.

        Mi-a părut sincer rău pentru Webb, mi-a părut rău că-şi pierduse banii din prietenie pentru mine, dar îmi părea rău şi fiindcă nu-mi putea plăti drepturile de autor.

        Am încheiat contractul pentru Ageamiii în străinătate cu Editura „American Publishing Company”. După vreo două sau trei luni, mi s-a năzărit că am călcat poate prevederile contractului, întrucât acesta conţinea o clauză care-mi interzicea să public cărţi la vreo altă editură timp de un an sau cam aşa ceva. Fireşte că această clauză nu putea să se aplice unei cărţi care fusese publicată înainte de încheierea contractului – oricine ar fi ştiut asta. Eu însă nu ştiam, fiindcă n-aveam obiceiul să ştiu nimic folositor şi nici obiceiul de a cere lămuriri altora.

        Numai ignoranţa mea mă făcea să cred că violasem contractul cu Bliss şi că ar constitui o obligaţie de onoare pentru mine să distrug exemplarele din Broasca săltăreaţă şi s-o scot din circulaţie pentru totdeauna. Drept care m-am dus la Webb să discut situaţia. El s-a arătat dispus să-mi facă pe voie în următoarele condiţii: să-i cedez lui drepturile care mi s-ar cuveni; să-i mai cedez, renunţând la drepturile de autor respective, toate exemplarele legate şi broşate care s-ar mai putea afla în depozitul firmei „American News Company”; să-i înmânez opt sute de dolari bani gheaţă; de asemenea, să-l las să supravegheze distrugerea matriţelor cărţii, urmând ca, pentru acest serviciu, să primească preţul pe care l-ar putea plăti zeţarii pentru a cumpăra matriţele sparte.

        Plumbul tipografic valora pe atunci nouă cenţi livra, iar greutatea matriţelor uzate era de circa patruzeci de livre; se poate vedea din aceste detalii că Webb avea ceva talent negustoresc.

        După aceea Webb a dispărut pentru multă vreme din câmpul meu vizual. Între timp, însă, norocul mi l-a scos în cale pe directorul firmei „American News Company”, pe care l-am întrebat despre dificultăţile lui Webb cu firma şi desprefelul cum fuseseră rezolvate. Directorul mi-a răspuns ca nu ştie să fi existat vreo dificultate. I-am explicat atunci ca Webb nu putuse scoate nici un ban de la firmă. La rândul lui, directorul mi-a explicat că explicaţia mea nu stă în picioare: firma îi furnizase sistematic lui Webb, la intervale regulate, extrase de cont, însoţite de câte un cec. La invitaţia directorului, m-am dus cu el la biroul său, unde mi-a demonstrat, cu ajutorul registrelor firmei, că spusese adevărul. Webb încasase regulat sumele ce ni se cuveneau şi mie şi lui, şi le vârâse în buzunar. În momentul când încheiam socotelile cu Webb, acesta îmi datora şase sute de dolari ca drepturi de autor. Exemplarele legate şi broşate ale Broaştei săltăreţe, pe care le moştenise de la mine, fuseseră vândute între timp, iar banii îi intraseră în buzunar, deşi ar fi trebuit ca o parte din ei, adică încă şase sute de dolari, să-mi revină tot mie ca drepturi de autor.

        Ca să rezum, eram acum un autor, un autor cu oarecare reputaţie, un autor care publicase o carte şi care nu devenise bogat în urma publicării ei, un autor a cărui primă carte îl costase o mie două sute de dolari sub forma unor drepturi de autor neîncasate, plus opt sute de dolari bani gheaţă şi trei dolari şi şaizeci de cenţi realizaţi din vânzarea matriţelor tipografice. Eram hotărât ca de aci înainte să nu mai public nimic prin intermediul lui Webb – decât dacă voi putea să împrumut destui bani ca să suport acest lux.

        La un moment dat, după ce ajunsesem celebru prin publicarea Ageamiilor în străinătate, Webb a socotit de cuviinţă să declare cititorilor, mai întâi că el mă descoperise, iar mai apoi că el mă făcuse scriitor. Şi era un lucru îndeobşte admis că reprezentam un capital preţios pentru naţiunea americană şi pentru marea armată a literaturii, precum şi că, pentru dobândirea acestui capital, naţiunea şi pomenita armată îi datorau profundă recunoştinţă. Lui Webb.

        Treptat, Webb şi marele său serviciu au fost daţi uitării. După aceea au apărut Bliss şi Editura „American Publishing Company” şi au stabilit, întâi, că ei mă descoperiseră, apoi că ei mă făcuseră scriitor, drept care li se cuvenea şi lor un prinos de recunoştinţă. De-a lungul vremii s-au ivit şi alţi pretendenţi la paternitatea acestor înalte servicii. S-au ivit în California, în Nevada, şi cam peste tot, încât, în cele din urmă, am ajuns să cred că fusesem descoperit şi creat de mai multe ori decât orice altă jivină care a ieşit vreodată din mâinile divinităţii.

        Webb se socotea un literat. Şi ar fi putut să-i bage pe gât omenirii această superstiţie, dacă nu ar fi avut nesocotinţa de a-şi publica scrierile. Acestea l-au demascat. Proza lui era încântător de puerilă, poezia lui nu era mai brează, şi totuşi a continuat să-şi debiteze banalităţile la intervale mai mult sau mai puţin regulate, până ce a murit, acum doi ani, din cauza unui efort cerebral excesiv. Era un om de nimic, iar prin fire şi prin antrenament, un escroc. Ca mincinos, era destul de dotat şi avea oarecare succes, însă era lipsit de distincţie, în comparaţie cu contemporanul său Elisha Bliss, care, când era vorba de minciuni, putea să lase în umbră şi să eclipseze un întreg continent de Webbi.

        Mi-am început cariera de conferenţiar prin 1866, în California şi Nevada; în 1867 am vorbit o dată la New York şi de câteva ori în orăşelele din valeafluviului Mississippi; în 1868 am făcut un turneu prin vest, iar în următoarele două sau trei sezoane am adăugat itinerarului meu circuitul răsăritean.

        Sistemul „ateneelor” era pe vremea aceea în floare, fiind condus de James Redpath, a cărui agenţie de pe School Street din Boston dirija întreaga reţea din statele nordice şi din Canada. Redpath trimitea conferenţiari în grupuri de câte şase sau opt la ateneele din întreaga ţară, care le plăteau câte o sută de dolari pe seară pentru fiecare conferinţă. Ei personal îşi opreau un comision de zece la sută. Fiece conferinţă era rostită cam de 110 ori pe sezon. Pe lista lui Redpath figurau o serie de vorbitori cu nume capabile să atragă publicul: Henry Ward Beecher, Anna Dickinson, John B. Gough, Horace Greeley, Wendell Phillips, Petroleum V Nasby, Josh Billings, Hayes, exploratorul Arcticii, astronomul englez Vincent, oratorul irlandez Parsons, Agassiz şi alţii. Avea pe listă şi vreo douăzeci-trei-zeci de bărbaţi şi femei de mai mică importanţă şi mai puţin celebri – numele lor au fost date de mult uitării -cărora li se plătea între douăzeci şi cinci şi cincizeci de dolari. Doar o artă subtilă a dozajului le putea oferi şansa de a vorbi de la o tribună. Redpath poseda această artă. Toate ateneele îşi doreau nume răsunătoare, şi le doreau intens şi stăruitor, iar Redpath le satisfăcea această dorinţă, însă cu o condiţie: pentru fiecare „umplător de sală” ce le era acordat, să accepte şi un număr de „golitori de sală”. Acest aranj ament a îngăduit ateneelor să se menţină în viaţă câţiva ani, dar în cele din urmă le-a omorât pe toate şi a dus şi la desfiinţarea turneelor de conferinţe.

        Principalele ingrediente ale caracterului lui Redpath erau cinstea, sinceritatea, amabilitatea şi curajul. Nu cunoştea frica. [.]

        Beecher, Gough, Nasby şi Anna Dickinson erau singurii vorbitori conştienţi de valoarea lor, pe care şi ştiau să şi-o impună. În orăşelele mici, cereau câte 200 şi 250 de dolari de fiecare conferinţă, iar în oraşele mari câte 400. Ateneele câştigau totdeauna de pe urma lor (bineînţeles, când vremea era favorabilă), dar „golitorii de sală” făceau ca acest câştig să se piardă. [.] În turneele mele de conferinţe aveam parte de o societate plăcută; oriunde poposeam, eram aşteptat de un comitet de iniţiativă, care mă ducea la un han, unde stăteam la taclale şi fumam trabucuri bune. Membrii comitetului purtau, de obicei, o cocardă de mătase ca semn distinctiv; mă întâmpinau la gară şi mă duceau la sala de conferinţe; se aşezau roată în spatele meu, pe scenă, ca nişte lăutari, iar într-o vreme şeful lor obişnuia să mă prezinte publicului; dar introducerile astea erau atât de măgulitoare, încât îmi crăpa obrazul de ruşine ascultându-le şi mă sileau astfel să-mi încep conferinţa dintr-o poziţie foarte dezavantajoasă. Era un obicei stupid. Prezentarea n-avea nici un sens, iar prezentatorul era mai întotdeauna un dobitoc, textul dinainte pregătit fiind îndeobşte un ghiveci de complimente banale amestecate cu nişte glume penibil de nesărate; de aceea, după primul meu turneu, am luat hotărârea de a mă prezenta singur – folosind, fireşte, o parodie a vechiului ritual al prezentării. Această schimbare nu le-a prea plăcut preşedinţilor de comitete. Pentru ei, a sta în faţa unui auditoriu numeros alcătuit din concetăţeni şi a ţine un mic discurs era o bucurie supremă, şi nu puteau suporta să fie frustraţi de ea.

        Autoprezentarea mea a fost, o vreme, un foarte bun „demaraj”, dar după aceea n-a mai mers. Trebuia s-o formulez cu mare grijă şi s-o rostesc pe un ton cât se poate de sincer, pentru ca toţi cei de faţă să creadă că eu eram doar prezentatorul, nu şi conferenţiarul, de asemenea pentru ca potopul de complimente exagerate să-i îngreţo-şeze pe cei prezenţi; îndeobşte, când îmi încheiam prezentarea şi anunţam în treacăt că eu sunt conferenţiarul şi că vorbisem despre mine însumi, rezultatul era absolut formidabil. A fost, însă, un „atu” valabil doar puţină vreme, căci ziarele publicau dări de seamă, astfel încât după aceea nu mai puteam repeta procedeul, deoarece publicul ştia ce o să urmeze.

        Am încercat ulterior un gen de prezentare experimentat pe vremuri în California. Acolo, prezentarea fusese făcută pe un ton solemn de un miner mătăhălos, deşelat şi stângaci din localitatea Red Dog. Publicul îl silea, contrar voinţei sale, să se urce la tribună şi să mă prezinte. Individul rămânea o clipă pe gânduri, apoi spunea:

        — Nu ştiu nimic despre omul ăsta. Adică, ştiu doar două lucruri – întâi, că n-a fost în puşcărie, al doilea că (aici făcea o pauză, după care adăuga cu mâhnire în glas) nu ştiu de ce n-a fost.

        Trucul a mers bine un timp, dar ziarele au scris şi despre asta, luându-i astfel savoarea; după aceea, am renunţat cu totul la prezentare.

        Din când în când aveam câte o mică aventură, dar prea neînsemnată ca să-mi rămână întipărită în minte. O dată am ajuns târziu într-un orăşel, unde n-am găsit nici un comitet, şi nici o sanie la gară. Am pornit pe o stradă luminată de razele vesele ale lunii şi, văzând o mulţime de oameni, mi-am închipuit că se duc spre sala de conferinţe – ceea ce şi făceau – aşa că m-am alăturat lor. La intrare am încercat să-mi fac loc, dar controlorul m-a oprit:

        — Biletul, vă rog.

        M-am aplecat spre el şi i-am spus în şoaptă:

        — E-n regulă, sunt conferenţiarul.

        Închizând ameninţător un ochi, omul mi-a răspuns, destul de tare ca să fie auzit de întreaga mulţime:

        — Pe naiba! Au mai intrat în sală în felul acesta încă trei, dar al patrulea conferenţiar care vrea să intre trebuie să plătească!

        Fireşte că am plătit: era cel mai puţin stânjenitor mijloc de a ieşi din încurcătură.

        Trebuia să ţinem câte o nouă conferinţă în fiecare sezon (chiar şi Nasby, la fel ca toţi ceilalţi) şi s-o prezentăm mai întâi la Boston, la „Parada vedetelor”, pentru un prim verdict, în faţa unui public de 2500 de oameni, adunaţi în vechiul Music Hall; căci pe baza acestui verdict stabileau valoarea comercială a conferinţei toate ateneele din ţară. Campania nu începea, de fapt, la Boston, ci în orăşelele din împrejurimi. La Boston nu apăream înainte de a fi repetat cam o lună în aceste orăşele, făcând corecturile şi modificările necesare.

        Sistemul acesta îi aduna laolaltă în oraş pe toţi membrii tribului, pe la începutul lui octombrie; rămâneam acolo mai multe săptămâni, ducând-o tot într-o petrecere. Locuiam la Hotelul „Young”, dar stăteam toată ziulica la agenţialui Redpath, fumând şi discutând afaceri; iar către seară o porneam spre târguşoarele din apropiere, ca să aflăm astfel părţile bune şi părţile rele ale noilor conferinţe. Publicul cel mai dificil este cel de la ţară; un pasaj pe care-l aprobă cu un zâmbet va stârni hohote de râs la oraş. Un succes obţinut în provincie înseamnă un triumf sigur în capitală. De aceea, când ajungeam în cele din urmă pe marea scenă a Music Hall-ului, aveam verdictul în buzunar.

        Uneori, însă, vorbitorii care erau „noi în meserie” nu cunoşteau valoarea „experimentării pe câini” şi veneau la Music Hall cu un produs neverificat. Am avut parte de un astfel de caz, care ne-a neliniştit profund pe unii dintre noi când am văzut afişul. Omul care ne-a pricinuit această nelinişte se numea De Cordova şi era umorist. S-ar putea să fi avut un alt nume, dar l-am uitat. Publicase prin reviste nişte schiţe de un umor lugubru, care plăcuseră mult şi-i aduseseră o faimă destul de mare; iar acum ne pomeneam cu el vânând în rezervaţia noastră, aşa, pe nepusă masă. Mulţi dintre noi s-au simţit prost – prea prost ca să mai poată conferenţia. Am obţinut amânarea conferinţelor programate şi am rămas în oraş. Eu, împreună cu Nasby şi Billings ne-am procurat locuri în rândul întâi al uneia din sălile mari din oraş şi ne-am pus pe aşteptat. Sala era plină. Când De Cordova a apărut pe scenă, a fost întâmpinat cu un entuziasm exagerat şi chiar indecent, după cum ni s-a părut nouă. Nu cred că eram geloşi sau măcar invidioşi, ci pur şi simplu ne era greaţă. Când am aflat că De Cordova urma să citească – după manuscris – o povestire umoristică, m-am simţit ceva mai bine şi mai plin de speranţă, deşi încă neliniştit. Conferenţiarul îşi aranjase un decor î la Dickens – o schelărie înaltă, împodobită cu draperii, înapoia căreia stătea el însuşi, sub un şirag de lumini ascunse vederii. Era un cadru destul de rafinat şi în orice caz impresionant. Publicul era atât de convins că vorbitorul va avea haz, încât i-a luat pe încredere primele zece-douăsprezece fraze, râzând cordial – prea cordial după părerea noastră. Deşi descurajat, ca şi colegii mei, am continuat, totuşi, să cred că omul va da greş, căci se vedea cât de colo că habar n-avea cum trebuie să citească.

        La un moment dat râsetele se cam potoliră, apoi începură să se răzleţească, pe urmă îşi pierdură spontaneitatea şi se răriră şi mai mult, din ce în ce mai mult, golurile dintre ele devenind tot mai numeroase. Între aceste goluri înconjurate de o tăcere grea, curgea vocea lui anemică şi neexersată. În cele din urmă sala amuţi şi rămase încremenită vreme de zece minute în şir. Am suspinat adânc – s-ar fi cuvenit să fie un suspin de compătimire pentru un coleg de breaslă înfrânt, dar nu era de compătimire, căci eram meschini şi egoişti ca întreg neamul omenesc; a fost, dimpotrivă, un suspin de satisfacţie că-l vedem la pământ pe nefericitul nostru confrate. Acesta se chinuia amarnic, îşi ştergea mereu faţa cu batista, iar vocea şi întreaga lui ţinută deveniseră rugătoare – un apel smerit la compasiune, la ajutor, la caritate. Era o privelişte patetică. Dar publicul rămânea rece şi mut, privindu-l cu uimire şi curiozitate.

        Pe perete, sus de tot, se afla un orologiu mare; la un moment dat privirea tuturor se aţinti asupra orologiului, abandonându-l pe orator. Ştiam, din propria noastră experienţă nefericită, ce înseamnă acest lucru; ştiam ce avea săse întâmple, dar era clar că vorbitorul nu fusese prevenit şi habar n-avea ce-l aşteaptă. Se făcuse aproape nouă, iar jumătate din public se uita la orologiu, în vreme ce vorbitorul continua să se chinuie. La nouă fără cinci, o mie două sute de oameni se ridicară parcă mânaţi de un singur impuls şi se tălăzuiră spre uşi! Oratorul arăta ca un ins lovit de dambla; rămase câteva minute fără grai, gâfâind şi zgâindu-se îngrozit la mulţimea ce-l părăsea, apoi coborî amărât de pe scenă şi porni cu pasul nesigur şi şovăitor al unui somnambul.

        De vină era conducerea ateneului. Ar fi trebuit să-l prevină că ultimele trenuri suburbane plecau la nouă şi că jumătate din public s-ar fi sculat oricum să plece, indiferent cine-ar fi fost vorbitorul de la tribună. Cred că De Cordova n-a mai ţinut niciodată vreo conferinţă.

        Îl ţin foarte bine minte pe Petroleum Vesuvius Nasby. La izbucnirea Războiului Civil, lucra în redacţia ziarului „Blade” din Toledo, un vechi, prosper şi popular săptămânal de provincie. Publica în fiece număr câte o corespondenţă semnată Nasby şi asta îi aduse numaidecât celebritatea. Perseverând în această direcţie, publicase în fiece săptămână câte o corespondenţă în care-i ciocănea zdravăn pe sudişti şi pe adepţii partidului democrat; corespondenţele lui erau reproduse pretutindeni, de la Atlantic până la Pacific, şi citite cu hohote de râs de toată lumea, afară bineînţeles de sudiştii şi democraţii prea încuiaţi şi plini de prejudecăţi. Faima lui Nasby a fost ca o explozie şi era universală ca aerul. Nu peste multă vreme i se ofericomanda unei companii; o acceptă şi se pregăti numaidecât să plece pe front, dar guvernatorul statului, un om mai înţelept decât cei care-i trimiseseră la război pe Korner şi Petofi, a refuzat să aprobe mobilizarea lui Nasby şi i-a ordonat acestuia să rămână la vatră. Guvernatorul spunea că, pe front, Nasby n-ar fi decât un soldat mânuind o spadă, pe când acasă putea fi, cu pana lui, o armată întreagă dotată cu artilerie! Nasby s-a supus ordinului şi a continuat să-şi scrie epistolele electrizante.

        L-am văzut pentru prima oară când mă aflam într-o vizită la Hartford – cred că la trei sau patru ani după terminarea războiului. Sala Operei era ticsită de oameni veniţi să-l audă rostindu-şi conferinţa despre „Blestemat fie Canaanul”. Cutreierase ţara cu aceeaşi conferinţă -numai cu ea – vreme de doi-trei ani, dar deşi o rostise de sute de ori, nici măcar acum nu era în stare s-o spună pe dinafară; nu ştia decât fraza de la început. Apariţia lui pe scenă era întâmpinată cu un ropot de aplauze, dar nu se oprea ca să se încline sau să mulţumească în vreun fel pentru acest omagiu, ci se ducea drept spre pupitru, îşi desfăşura hârtiile şi încremenea apoi într-o atitudine pe care nu şi-o schimba nici o clipă în tot timpul conferinţei, adică o oră şi jumătate, decât atunci când întorcea paginile: stătea cu trupul aplecat peste pupitru, sprijinindu-se pe braţul stâng, ca pe-un stâlp, şi ţinându-şi la spate braţul drept. Cam o dată la două minute îşi trăgea braţul drept în faţă, întorcea o pagină, apoi şi-l punea la loc la spate -ai fi zis o mişcare mecanică, regulată, ritmică şi promptă, ca a unei maşini. Ţi-o puteai lesne imagina păcănind. Era un bărbat mătăhălos, îmbrăcat şleampăt, şi arăta ca un fermier bătrân dintr-un fund de ţară.

        Ardeam de nerăbdare să-l aud. Nu m-a lăsat mult să aştept. În momentul când s-a proţăpit pe braţul stâng, ţinându-şi-l la spate pe cel drept şi aplecându-şi trupul peste foile scrise, şi-a ridicat încetişor faţa, a aruncat o privire spre public şi a răcnit cu o voce de tunet aceste cuvinte:

        — Coborâm cu toţii din bunicii noştri!

        Şi a continuat să zbiere aşa, până la sfârşit, croindu-şi necruţător drumul printre râsetele şi aplauzele publicului, de care nu ţinea câtuşi de puţin seama. Conferinţa lui era un tir susţinut de artilerie având drept ţintă orânduirea sclavagistă şi apologeţii din nord ai acesteia, iar eficacitatea ei se datora conţinutului, nu formei, căci îşi rostea conferinţa fără pic de artă, dacă nu cumva poate fi considerată artă extraordinara lui energie şi gravitate. În clipa când îşi sfârşea conferinţa, se întorcea cu spatele la public şi ieşea din scenă, cu aerul unuia care n-ar fi fost personal vizat de aplauzele ce explodau înapoia lui.

        Avea constituţia solidă a unui bou şi forţa şi rezistenţa unui luptător în arenă. Pe vremea aceea trenurile expres nu erau prea numeroase. Pierzând un tren, călătorise într-un vagon de vite două treimi dintr-o noapte şi o zi întreagă de iarnă, pentru a-şi onora angajamentul de a conferenţia la Hartford. Din vagonul de vite coborâse de-a dreptul la pupitru, fără să cineze; şi totuşi la tribună vocea lui era puternică, iar el însuşi nu vădea nici pic de oboseală sau somnolenţă. A stat cu mine la masă şi la taclale până după miezul nopţii, când nu el, ci eu a trebuit să capitulez. Mi-a spus că în primul său sezon de conferinţe şi-a citit „Blestemat fie Canaanul” nouă luni la rând, de câte douăzeci şi cinci de ori pe lună. Cred că nici un alt conferenţiar nu a egalat vreodată acest record.

        Mi-a mai spus că, după ce repetase conferinţa vreme de două sute douăzeci şi cinci de seri în şir, ajunsese să poată rosti fraza de deschidere fără să se uite la text; ba, uneori, când era într-o dispoziţie mai curajoasă, era în stare s-o şi improvizeze. Şi mai era un rezultat: a doua zi după lunga lui campanie, reîntors acasă, se aşeza, seara, gânditor, în faţa căminului, iar când orologiul suna ora opt, se trezea din reverie şi, cum obiceiul e obicei, se pomenea răcnind, înainte de a-şi da seama unde se află:

        — Coborâm cu toţii din bunicii noştri!

        În vara anului 1861, când Orion şi cu mine am pornit-o cu diligenţa de-a latul continentului, ne-am oprit pentru două-trei zile la Salt Lake City. Nu mai ţin minte cine era pe vremea aceea guvernatorul Teritoriului Utah, dar îmi amintesc că lipsea de-acolo – ceea ce se întâmplă de obicei cu guvernatorii de teritorii, care nu-s decât nişte politicieni ce se duc în câte un fund de ţară şi mănâncă o pâine amară acolo numai pentru a putea pune pe roate vreun nou stat şi a se întoarce astfel ca senatori ai Statelor Unite. Dar guvernatorul avea un secretar care-i ţinea locul, un anume Frank Fuller, căruia i se spunea, fireşte, „guvernator”, la fel cum i se spunea şi lui Orion în zilele fericite când, datorită absenţei guvernatorului Nye, dobândea acest rang. Într-o democraţie, rangurile şi titlurile onorifice, chiar cele obţinute printr-o întâmplare şi utilizabile doar timp de patruzeci şi opt de ore, devin la fel de permanente caveşnicia în rai. Titlurile acelea nu mai pot fi luate înapoi. Dac-ai fost „judecător de pace” o săptămână, rămâi toată viaţa Judecător„. Dac-ai fost „maior„ în garda naţională la o paradă de 4 iulie, rămâi toată viaţa „maior„. Dacă ţi s-a spus „colonel” din greşeală şi fără nici o intenţie, onoarea asta nu te va părăsi în tot restul zilelor. Iubim din inimă titlurile şi rangurile ereditare, deşi cu gura le zefle-misim. Acesta e privilegiul nostru democratic.

        Ei bine, Fuller, locţiitorul guvernatorului, ne-a primit foarte bine în cele câteva zile petrecute la Salt Lake City. Era un om energic şi vioi, întreprinzător, capabil să se pasioneze pentru orice lucru viu – privindu-l cu un interes de cinci ori mai mare decât valoarea lui şi de zece ori mai mare decât cel pe care i l-ar fi putut arăta oricare alt om.

        Cu cinci sau şase ani mai târziu am fost din nou pe coasta Pacificului, de unde m-am întors în ţară prin Istmul Panama, în ianuarie 1867. Când am sosit la New York, l-am întâlnit pe Fuller, care nu mai ştiu ce învârtea pe acolo. S -a arătat foarte bucuros, ba chiar fericit să mă vadă, şi a ţinut neapărat să mi-o prezinte pe soţia lui. N-auzisem până atunci de vreo soţie, nu ştiusem de existenţa ei. Ei bine, mi-a prezentat-o – era o femeie drăguţă, inimoasă, extrem de amabilă şi de simpatică. M-a uimit apoi prezen-tându-mi-le pe fiicele lui: pe legea mea, erau nişte fete voinice, măritate!

        — Nu mi-a precizat de cât timp. Da, Fuller era un om al surprizelor. Dacă mi-ar fi arătat şi nişte copilaşi, ar fi fost cât se poate de normal şi de rezonabil. Dar arăta prea tânăr ca să fi avut timp să crească şi nepoţi. Neputând lămuri misterul, nu mi-am mai bătut capul. Era, pare-se, un caz special, cazul unui om care, deşi bogat în ani, avea darul de a nu-şi arăta vârsta.

        Guvernatorul Fuller – căci aşa îi spuneau, fireşte, prietenii lui new-yorkezi – era tocmai cuprins de unul dintre entuziasmele lui vijelioase. Avea câte un entuziasm pe zi şi entuziasmul acesta era totdeauna vijelios. Mi-a spus că trebuie neapărat să închiriez cea mai mare sală din New York şi să-mi ţin acolo conferinţa despre Insulele Sandwich – oamenii vor fi încântaţi să mă asculte. Uimitoarea energie a acestui personaj avea ceva contagios. O clipă aproape că m-a convins că New Yorkul murea de nerăbdare să mă asculte. Dar eu ştiam ce ştiam. Ştiam prea bine că New Yorkul n-auzise niciodată de mine, nu se aştepta să audă de mine şi nici nu ţinea să audă de mine – şi, totuşi, omul ăsta aproape că m-a convins. De îndată ce focul pe care-l aprinsese în mine s-a mai potolit, am început să protestez. Dar degeaba. Fuller avea certitudinea că pot dobândi numaidecât avere şi faimă, fără nici o trudă. Las' pe mine, mi-a zis, lasă totul în seama mea, dumneata du-te la hotel şi odihneşte-te, fă-te comod, iar eu o să-ţi aştern la picioare, în decurs de zece zile, averea şi faima.

        Eram descumpănit. Deşi convins, nu-mi pierdusem cu totul minţile, aşa că l-am rugat să închirieze o sala foarte mică şi să fixeze un cost cât mai mic pentru biletele de intrare. El însă nici n-a vrut să audă – ţinea morţiş să închirieze cea mai mare sală din New York, ca de pildă sala de la subsol a Institutului Cooper, care avea trei mii de locuri, plus încă o mie cinci sute de locuri în picioare. Fuller mi-a spus că va umple sala până la refuz, încâtspectatorii, care vor fi plătit câte un dolar ca să intre, vor accepta să mai dea încă doi dolari ca să iasă şi să nu se sufoce. Da, planul acesta îi aprinsese imaginaţia. Şi continua să mi-l expună, zicându-mi că n-o să mă coste nimic, iar când eu i-am replicat că nici n-o să câştig nimic, mi-a răspuns:

        — Las' pe mine. Dacă n-o să iasă nici un câştig, e treaba mea. Dacă o să iasă un câştig, o să fie treaba dumitale. Dacă o să fie vreo pierdere, eu o s-o suport, iar dumneata nici n-ai să ştii vreodată.

        A închiriat, aşadar, Institutul Cooper şi a început să facă reclamă conferinţei mele, după metoda obişnuită -câte un anunţ în pagina de publicitate a ziarelor. După vreo trei zile, neauzind pe nimeni şi necitind în nici un ziar ceva despre conferinţa aceea, am devenit cam nervos.

        — A, m-a liniştit Fuller, publicitatea acţionează pe dededesubt, nici nu se vede la suprafaţă. Lasă aşa, las-o să-şi facă efectul.

        Ei bine, am lăsat-o până-ntr-a şasea ori a şaptea zi. Conferinţa urma să aibă loc peste alte trei sau patru zile, iar eu, neputând coborî dedesubt, acolo unde „acţiona” publicitatea lui Fuller, eram abătut şi plin de îndoieli. M-am dus, aşadar, la Fuller şi l-am rugat să facă o reclamă mai energică.

        Mi-a promis c-o va face. Şi a comandat o cantitate enormă de „fluturaşi”, nişte afişe minuscule, dintre cele ce se pot găsi prin omnibuze, unde sunt prinse pe-o sfoară, câte cincizeci laolaltă. Le puteai vedea bălăngănindu-se în fiece omnibuz. Starea mea de nelinişte m-a silit să mă urc şi eu în omnibuzele alea. Vreme de două sau trei zile n-am făcut nimic altceva decât să circul cu omnibuzul de la un capăt la altul al New York-ului, şi să mă zgâiesc la „fluturaşii” aceia, doar-doar voi vedea pe careva smulgând din teanc vreunul, pentru a-l citi. Dar asta nu s-a întâmplat decât o singură dată. Un călător a întins mâna spre teanc şi a smuls un „fluturaş”, apoi i-a spus vecinului său:

        — Conferinţă despre Insulele Sandwich, de Mark Twain. Cine-o mai fi şi ăsta?

        Şi a aruncat pe jos afişul, schimbând numaidecât vorba. N-am mai fost în stare să mă sui în vreun omnibuz. Mi-era rău. M-am dus la Fuller şi i-am spus:

        — Uite ce e, Fuller, la Institutul Cooper n-o să fie nimeni în seara conferinţei, în afară de dumneata şi de mine. Dar n-o să încasăm nici un ban, fiindcă amândoi o să intrăm pe gratis. Trebuie făcut ceva. Sunt în pragul sinuciderii. M-aş sinucide efectiv, dac-aş avea curaj şi dac-aş avea cu ce. Trebuie neapărat să distribui bilete de favoare, Fuller. Mii de bilete. Trebuie s-o faci, Fuller! Aş muri dac-aş fi obligat să vorbesc în faţa unei săli goale care nu mă cunoaşte, care n-a auzit niciodată de mine şi care n-a văzut niciodată hârtiuţele alea care flutură într-un omnibuz.

        — Bine, mi-a răspuns Fuller cu obişnuitul lui entuziasm. O să mă ocup de treaba asta. O să distribui bilete de favoare, iar când vei păşi pe scenă, te vei pomeni în faţa celui mai select public, a celui mai inteligent public de care a avut vreodată parte un vorbitor.

        Şi s-a ţinut de cuvânt. A trimis bilete de favoare cu ghiotura tuturor învăţătorilor de la şcolile existente pe o rază de treizeci de mile în jurul New York-ului, i-a înecat literalmente pe aceşti oameni într-un şuvoi de bilete defavoare, iar ei au venit cu toţii în seara sorocită. În sala Institutului Cooper nu era loc nici pentru a treia parte din câţi veniseră. Conferinţa urma să înceapă la şapte şi jumătate. Eram atât de neliniştit, încât am simţit nevoia să mă duc încă de la şapte acolo; nu puteam rămâne departe de sală. Voiam să văd acea gigantică peşteră pustie şi să mor. Dar când am ajuns aproape de clădirea Institutului, am văzut că toate străzile din jurul ei erau înţesate de oameni, pe o întindere de un sfert de milă, încât circulaţia fusese oprită.

        Nu-mi venea să cred că oamenii aceia încearcă să ajungă la Institutul Cooper, şi totuşi asta făceau. Mi-am croit drum pe ocolite prin spatele clădirii şi am pătruns prin intrarea artiştilor. Bineînţeles că scaunele, culoarele şi chiar scena cea mare erau ticsite de o omenire vioaie şi ageră, venită de-a dreptul din centrele inteligenţei naţionale – adică din şcoli. Mi-am făcut cu mare greutate loc prin mulţimea înghesuită pe scenă, iar când am ajuns la pupitru, scena se umpluse; nu mai rămăsese loc nici măcar pentru un copil.

        Eram fericit şi nespus de emoţionat. Le-am vorbit liber acestor oameni despre Insulele Sandwich, iar ei au râs şi m-au aclamat, spre marea mea satisfacţie. Timp de o oră şi cincisprezece minute, m-am simţit ca-n paradis. O dumnezeiască încântare îmi podidea întreaga fiinţă. Dar când am ajuns să încheiem socotelile, am constatat că încasasem treizeci şi cinci de dolari.

        Fuller părea în culmea fericirii, ca şi cum banii ăştia ar fi însemnat averea şi faima pe care mi le prorocise. Era încântat şi entuziasmat. Timp de mai multe zile în şir n-a tăcut o clipă.

        — E drept că averea nu s-a materializat, îmi spunea el. Dar nu-i nimic, o să vină ea mai târziu. Dar, Mark, faima a şi sosit, e aici. Păi, într-o săptămână o să fii cel mai celebru om din Statele Unite. Nu-i un eşec, ci un succes fenomenal!

        Episodul acesta l-a costat, cred, vreo patru sau cinci sute de dolari, dar n-a pomenit un cuvânt despre asta. Era la fel de fericit, de încântat şi de mândru, cum ar fi fost dac-ar fi ouat şi clocit oul de aur din poveste.

        În privinţa faimei nu se înşela. Conferinţa aceea mi-a adus într-adevăr o faimă apreciabilă. Presa new-yorkeză a elogiat-o, iar ziarele din provincie au reprodus elogiile. Ateneele din ţară (şi pe vremea aceea ateneele şi programul lor de conferinţe erau în plin avânt) începură să mă invite. M-am dat pe mâna lui Redpath şi am mai prins de coadă sezonul conferinţelor. Am plecat în vest şi, vreme de şase sau opt săptămâni, am conferenţiat seară de seară, pentru câte o sută de dolari pe seară, încât am ajuns să cred că se împlinise întreaga profeţie a lui Fuller. Dobândisem şi faima şi averea.

        S-ar putea ca detaliile acestea să nu corespundă întocmai adevărului, dar nu-mi pasă. Chiar dacă nu sunt exacte, ele rămân adevărate în esenţa lor. Ceea ce vreau să spun este că nu ştiu precis dacă am întreprins turneul de conferinţe în anul acela sau în anul următor; esenţialul este că l-am întreprins şi că ocazia de a-l întreprinde mi-a fost oferită de trăsnitul de Frank Fuller, prin smintita şi nemuritoarea lui idee.

        Toate acestea s-au întâmplat acum treizeci şi opt sau treizeci şi nouă de ani41. De atunci l-am mai văzut de vreo două-trei ori pe Fuller, la mariintervale, şi doar pentru o clipă, nu mai mult. Dar era veşnic tânăr. Nici măcar un fir cărunt sau vreun alt indiciu de bătrâneţe; întotdeauna entuziast, întotdeauna fericit şi bucuros de viaţă. [.]

        Aşa-numitele „conferinţe” au fost, cred, experimentate pentru întâia oară, sub forma unui divertisment scenic, de către Charles Dickens. El a adus această idee din Anglia în 1867. O făcuse extrem de populară în patria lui, şi a izbutit s-o facă atât de acceptabilă şi de populară în America, încât sălile în care vorbea erau totdeauna pline; într-un singur sezon a reuşit să câştige două sute de mii de dolari. L-am auzit şi eu o dată în cursul acelui sezon; era în decembrie, la Steinway Hall, şi mi-a adus norocul vieţii mele – nu în dolari, nu mă gândesc la dolari; mi-a adus adevăratul noroc al vieţii mele prin faptul că mi-a dat fericirea. În acea zi mă dusesem la St. Nicholas Hotel pentru a-l vedea pe Charles Langdon, tovarăşul meu de drum din croaziera făcută pe „Quaker City”, iar el m-a recomandat surorii sale, o fată tânără, drăguţă şi sfioasă. Familia Langdon se ducea să-l asculte pe Dickens, iar eu am însoţit-o. Asta s-a întâmplat în urmă cu patruzeci de ani; şi din ziua aceea sora lui Charley a rămas de-a pururi în mintea şi-n inima mea.

        Domnul Dickens a citit din cărţile sale. De la locul unde mă aflam, îmi apărea ca un bărbat scund şi subţiratic, îmbrăcat cam fantezist şi cu o înfăţişare ciudată şi pitorescă. Purta o haină de catifea neagră, cu o floare mare şi roşie la butonieră. Stătea sub un baldachin drapat în roşu, luminat dintr-o parte de o baterie de lămpi puternice – procedeu folosit de pictori spre a proiecta o lumină puternică asupra unui tablou. Publicul şedea într-un semiîntuneric plăcut, în timp ce Dickens vorbea în lumina orbitoare, proiectată asupra lui de lămpile acelea. Citea cu forţă şi însufleţire pasajele dramatice, realizând efecte impresionante. Se înţelege că nu se mulţumea să citească şi că şi interpreta în acelaşi timp. În lectura lui, episodul furtunii în care Steerforth îşi pierde viaţa era atât de impresionant, atât de dinamic, încât sala a fost, ca să zic aşa, transportată.

        Dickens a creat o modă pe care mulţi alţii au încercat s-o urmeze, dar nu-mi amintesc ca vreunul să fi reuşit altfel decât vremelnic. După un timp, lecturile cu public au fost abandonate şi n-au mai fost reluate decât după mai bine de douăzeci de ani de la inaugurarea lor de către Dickens, când s-au afirmat din nou şi au dăinuit câtăva vreme sub forma curioasei şi prozaicei întreprinderi lucrative, cunoscute sub denumirea „Scriitorii citind din operele lor”. Când Pronia s-a săturat şi de acest gen de fărădelege, „Scriitorii citind din operele lor” au încetat să-i mai tulbure pe oameni şi i-au lăsat în pace.

        Conferinţele erau altceva decât lecturile; un conferenţiar nu se folosea de însemnări, de manuscrise sau de cărţi, ci îşi învăţa pe dinafară conferinţa şi o repeta, cuvânt cu cuvânt, seară de seară, de-a lungul celor patru luni de iarnă cât dura sezonul. Când am început să conferenţiez şi eu, prin 1868, conferinţele erau de mulţi ani foarte populare în întreaga ţară, iar în acel moment atinseseră culmea popularităţii, în fiecare oraş exista un grup de cetăţeni care an de an, în timpul verii, alcătuia programul ciclului de conferinţe pentru iarna următoare; conferenţiarii erau aleşi din rândurile celor trecuţi pelista agenţiei din Boston, iar această alegere se făcea în funcţie de mărimea orăşelului şi de posibilităţile populaţiei de a plăti biletele de intrare. Un ciclu era alcătuit, de obicei, din opt sau zece conferinţe. Nu se urmărea decât scoaterea cheltuielilor, nu şi realizarea unui beneficiu la sfârşitul sezonului. Orăşelele foarte mici trebuiau să se mulţumească cu conferenţiari de ambele sexe, plătiţi cu câte cincizeci de dolari, având şi una sau două vedete de mâna a doua, plătite cu câte o sută de dolari; oraşele mai mari foloseau conferenţiari de o sută de dolari bucata, adăugând, ca numere de atracţie, un John B. Gough, Henry Ward Beecher, Anna Dickinson sau Wendell Phillips; marile oraşe foloseau întreagă această colecţie de vedete. Tariful Annei Dickinson era de patru sute de dolari pe seară; acelaşi tarif îl avea şi Henry Ward Beecher, precum şi Gough, afară de cazurile când cerea cinci sau chiar şase sute de dolari. Nu-mi amintesc cât cerea Wendell Phillips, dar în orice caz cerea mult.

        Am ţinut şi eu conferinţe timp de trei sezoane – de ajuns spre a învăţa meseria; apoi, după o viaţă obositoare de hoinar, m-am domesticit, m-am adaptat la noua mea situaţie de om însurat şi am rămas acasă, la adăpost, vreme de paisprezece sau cincisprezece ani. Între timp, diverşi speculanţi şi misiţi acaparaseră afacerea cu conferinţele, căutând să se îmbogăţească de pe urma ei. În vreo cinci ani au reuşit să ucidă definitiv această activitate, iar în 1884, când m-am întors la tribună pentru un sezon, am constatat că, după zece ani de sfântă şi binecuvântată tăcere, se ridicase o generaţie nouă, care habar n-avea nici de conferinţe, nici de lecturi şi nu ştia cum să le ia şi ce să creadă despre ele. Oamenii aceştia nepregătiţi alcătuiau un public dificil şi ne-au dat uneori, mie şi lui G. W. Cable, mult de furcă.

        Cable cutreierase singur ţara vreme de trei ani, citind din romanele lui, şi nu citea rău deloc, deoarece avea un talent înnăscut, dar din nefericire se pregătise pentru lecturile cu public luând lecţii de la un profesor de retorică: aşa se face că, în perioada când şi-a început turneul, învăţase atât de perfect această artă, încât devenise din cale-afară de teatral şi de artificial şi nici pe jumătate atât de fermecător şi de amuzant pentru public cum fusese în frumoasele zile ale ignoranţei sale. Eu, unul, nu încercasem niciodată să-mi fac o profesie din lecturile în public, dar eram dispus să încerc. L-am angajat pe maiorul Pond, contra comision, să mă călăuzească prin ţară şi l-am luat şi pe Cable să mă ajute, plătindu-i şase sute de dolari pe săptămână, plus cheltuielile; apoi am pornit la drum.

        A fost ceva îngrozitor! Cel puţin la început. Eu îmi alesesem destul de bine lecturile, dar nu le studiasem. Presupuneam că va fi de ajuns să procedez ca şi Dickens – să urc la tribună şi să citesc din carte. Am procedat aşa, şi am făcut-o fiartă. Operele scrise nu se pretează la cititul cu glas tare; ele au o anumită formă literară, sunt rigide, lipsite de flexibilitate şi nu se lasă rostite cu graţie şi uşurinţă atunci când urmăresc să amuze, nu să instruiască; trebuie să le dai o anumită mlădiere şi să le torni în alte tipare, într-un limbaj familiar şi spontan, altminteri vei plictisi publicul în loc să-l amuzi. După o săptămână de lecturi după text, am pus deoparte cartea şi nu m-am mai folosit niciodată de ea la tribună; între timp, însă, învăţasem pe dinafară fragmentele respective,iar acestea se transformară curând, prin simpla lor rostire, în povestiri curgătoare, dezbărate de precizia şi rigiditatea textului scris.

        Printre altele foloseam un fragment dintr-un capitol scris într-un dialect extravagant, din cartea Ageamiii la ei acasă şi intitulat „Bătrânul berbec al bunicului”. După ce l-am învăţat pe dinafară, fragmentul a început să sufere schimbări la tribună şi, seară de seară, a continuat să se revizuiască şi să se modifice de la sine, până ce, cu timpul, de unde la început mă cam temeam să-l rostesc în faţa publicului, am ajuns să-l gust şi să-l spun cu plăcere. La încheierea sezonului nu mi-am dat seama cât de mult modificasem fragmentul; mi-am dat seama abia cu zece sau unsprezece ani mai târziu, când, într-o seară, am deschis cartea amintită spre a citi capitolul cu pricina unui grup de vreo doisprezece prieteni, bărbaţi şi femei, într-un salon din New York. Ei bine, capitolul nu se lăsa citit, adică nu se lăsa citit cu glas tare. M-am canonit cu el vreo cinci minute, apoi m-am lăsat păgubaş şi le-am spus că va trebui să le povestesc din memorie. Memoria mea s-a dovedit a fi la înălţime, căci a reprodus destul de fidel varianta orală a povestirii, rostită de la tribună cu atâţia ani în urmă. Ţin minte, cred, şi acum acea variantă şi aş dori s-o redau aici, astfel încât cititorul s-o poată compara cu versiunea tipărită în volumul Ageamiii la ei acasă şi să-şi dea seama cât de mult se deosebeşte versiunea orală de cea scrisă şi tipărită.

        Ţelul povestirii era să dezvăluie anumite urmări nefaste ale unei bune ţineri de minte – ale acelui gen de memorie care e prea bună, care reţine tot şi nu uită nimic, care n-are câtuşi de puţin simţul proporţiilor şi nu poate deosebi un eveniment important de unul neimportant, ci le păstrează pe toate, şi în felul acesta lungeşte şi întârzie desfăşurarea unei povestiri, făcând din ea o încâlceală confuză şi neînchipuit de plictisitoare pentru cel ce-o ascultă. Povestitorul întâmplării cu „bătrânul berbec al bunicului” avea tocmai acest soi de memorie. Încerca adesea să o povestească tovarăşilor săi, mineri „de suprafaţă” ca şi el, dar nu era niciodată în stare să o ducă la capăt, din pricină că memoria lui îi zădărnicea orice încercare de a urma un drum drept; îi azvârlea mereu în cale amănunte fără nici o legătură cu povestirea, amănunte care îl ispiteau şi îl abăteau din drum; dacă i se întâmpla să-şi amintească vreun nume, vreo familie sau orice alt amănunt care n-avea nici o legătură cu povestirea, deschidea o paranteză şi vorbea despre purtătorul acelui nume sau lămurea totul în legătură cu familia respectivă, iar rezultatul era că se îngloda tot mai adânc şi se depărta tot mai mult de memorabila păţanie a bunicului cu berbecul şi, în cele din urmă, adormea înainte de a ajunge la capătul povestirii, iar tovarăşii lui adormeau, bineînţeles, şi ei. O dată a reuşit să ajungă atât de aproape de final, încât speranţa s-a aprins în ochii băieţilor: credeau că, în sfârşit, au să afle tot ce era de aflat în legătură cu păţania bunicului. După introducerea de rigoare, povestitorul a urmat astfel:

        — Ei bine, cum vă spusei, a cumpărat berbecu' ăla bătrân de la un cetăţean din ţinutu' Siskiyou, l-a adus acasă şi i-a dat drumu' să pască pe izlaz, iar a doua zi dimineaţă s-a dus să vază ce-i cu el. Din întâmplare, însă, a scăpat în iarbă un gologan de zece cenţi şi s-a aplecat să-l caute, aşa, şi a totscotocit el prin iarbă, iar berbecu' stătea pe deal şi se uita la dânsu', numai că bunicu-meu nu se uita la berbec, fiindcă stătea cu spatele şi se gândea la gologanu' lui. Ei bine, stătea el aşa, precum vă spusei, la poalele dealului şi scormonea prin iarbă, pe când ber-becu' stătea în creştetu' dealului, iar Smith. Smith era şi el acolo, ba nu, ceva mai departe, cu vreo cinşpe paşi mai încolo, să zicem; ei bine, bunicu-meu stătea aplecat acolo, pe iarbă, în vreme ce berbecu' se uita de sus la dânsu', iar Smith, hm. (povestitorul rămânea o clipă pe gânduri). Ber-becu' stătea cu capu-n jos, aşa. Iar Smith din Calaveras. ba nu, ce zic eu, n-avea cum să fie Smith din Calaveras, acu mi-aduc bine aminte, pe Dumnezeu meu, era Smith din ţinutu' Tulare, sigur că el era, mi-aduc aminte perfect.

        Ei bine, Smith stătea şi el acolo, iar bunicu-meu stătea unde vă spusei şi scormonea prin iarbă, iar când berbecu' l-a văzut că sta aplecat aşa, şi-a închipuit că-l pofteşte să-l ia în coarne, şi hop! Porni de-a rostogolu' la vale cu treizeci de mile pe oră şi cu ochii numa' văpăi, nu alta! Bunicu' stătea cu spatele la el, ba mai stătea şi aplecat, aşa că fireşte că ăla. Ba nu, nu era Smith din Tulare, era Smith din Sacramento – Dumnezeule, cum de-am putut să-i încurc, când Smith din Tulare e un fitecine, iar Smith din Sacramento. Păi, Smith din Sacramento se trage din cele mai simandicoase familii din sudu' Statelor Unite: sânge mai nobil ca al lu Smith din Sacramento nu s-a pomenit în miazăzi! Gândiţi-vă, unu' din ei a luat de nevastă o Whitaker! Asta vă spune, cred, cu ce fel de oameni aveau de-a face alde Smith din Sacramento: sânge mai nobil ca al familiei Whitaker nu s-a pomenit, asta poa' să vă spuie oricine. Păi, gândiţi-vă la Maria Whitaker, asta fată, zic şi eu! Ce dacă era mititică? În schimb, avea o inimă mare, ca de bivoliţă, o inimă bună, dulce şi darnică, da, şi largă, ca lumea de largă: dacă se nimerea să aibă ea un lucru şi tu să-l doreşti, ţi-l dădea cu dragă inimă. Nu, Maria Whitaker nu şi-ar fi păstrat pentru sufleţelu' ei nici un lucru râvnit de altcineva – i-l dădea bucuros. Avea, sărăcuţa de ea, un ochi de sticlă şi obişnuia să i-l dea cu împrumut Florei Ann Baxter, care n-avea nici unu', când voia să primească mosa-firi; era un ochi număru' şapte, iar ailaltă avea măsura cam pentru număru' şaişpe, aşa că nu prea se potrivea -ochiu' ăla nu voia să stea locului: ori de câte ori fata clipea, se răsucea şi ochiu' ăla. Era însă o mândreţe de ochi şi-i venea de minune, fiindcă avea pupila albastră, aurită pe dinăuntru; nu se potrivea cu ochiu' ălălalt, unu' din ochii ăia de porţelan gălbui, care stau ţepeni în găvane, ştiţi, cum îs de-obicei ochii de soiu' ăsta. Da' n-are a face, şedeau bine unu' lângă altu' şi făceau impresie. Când Flora Ann clipea, ochiu' ăla albastru şi auriu se rotea, iar ălălalt rămânea ţeapăn; când fata se înfuria, ochiu' de sticlă începea să se răsucească, din ce în ce mai repede, sticlind când albastru, când gălbui, când albastru, când gălbui; ei, şi cum se răsucea şi scapără el aşa, nici măcar ăl mai bătrân om din lume n-ar fi putut răbda s-o privească în faţă. Flora Ann Baxter era măritată cu un Hogadorn. Vă daţi seama, cred, din asta, din ce viţă nobilă era fata – de viţă aleasă, din vechiu' stat Maryland; nu găseşti în toată ţara neam mai nobil ca Hogadornii.

        Sally, adică Sally Hogadorn, s-a măritat c-un misionar şi s-au dusamândoi să împartă cuvântu' Domnului printre canibali, pe una din insulele alea de la capătu' lumii, undeva în mijlocu' oceanului; ei bine, canibalii au mâncat-o şi pe ea şi pe el, deşi pe el nu s-ar fi cuvenit: datina îi oprea să-i mănânce pe misionari, puteau să-i mănânce numa familia; iar când şi-au dat seama ce-au făcut, le-a părut tare rău, chiar le-au şi zis că le pare rău rudelor care-au venit să le ia bulendrele rămase pe insulă – ba, şi-au cerut şi iertare şi-au făgăduit că n-o să se mai întâmple, că se-ntâmplase doar din greşeală.

        Greşeală?! Ha! Asta-i curată prostie, nimic nu se-ntâmplă din greşeală; tot ce se-ntâmplă e rânduit de-o putere mai înţeleaptă ca noi, şi totdeauna c-un ţel înalt: adesea nu ştim care-i ţelu' ăsta – cum n-au ştiut nici rubedeniile misionarului ăluia. Dar nu despre asta e vorba, nu-i treaba noastră să ştim: trebuie să ştim doar ca aşa a hotărât Pronia şi c-a urmărit un ţel înalt. Nu, nene, nimica nu se-ntâmplă din greşeală; ori de câte ori păţeşti ceva şi ţi se pare că-i din greşeală, îţi dai seama curând că nu-i deloc din greşeală, ci din voia Proniei.

        Uitaţi-vă, de pildă, la unchiu-meu Lem, ce ziceţi de el? Vă întreb doar atât: uitaţi-vă la unchiu-meu Lem şi ziceţi dacă mai puteţi spune după aia că vreun lucru se-ntâmplă din greşeală? Uite cum s-a petrecut tărăşenia: într-o zi unchi-meu Lem şi câinele lui erau în oraş; dumnealui stătea rezemat de-o schelă – era bolnav sau beat sau mai ştiu eu cum – iar pe o scară, cam pe la etaju' trei, stătea un irlandez cu-o targă de cărămizi, când deodată i-a alunecat picioru' şi-a căzut, cu cărămizi cu tot, drept în capu' unui străin, de l-a trimis pe lumea ailaltă; cât ai clipi din ochi, străinul ăla a fost bun de dus la morgă. Ei bine, lumea a zis c-a fost un accident.

        Care accident? N-a fost nici un accident: aşa a vrut Pronia, nene, da, şi urmărea un ţel tainic şi nobil. Şi anume, să-l scape cu viaţă pe irlandezu' ăla. Dacă străinu' n-ar fi fost acolo, ar fi murit irlandezu'. Lumea zicea: bine, bine, Pronia ca Pronia, da' ce te faci cu câinele, că şi el era acolo, de ce n-a căzut irlandezu' peste câine? De ce nu l-a ales Pronia pe câine? Păi, dintr-o pricină foarte lămurită: câinele nu l-ar fi văzut că vine peste el, nu te poţi bizui pe-un câine să îndeplinească voia Proniei. Nu poţi doborî un câine c-un irlandez fiindcă. Da stai, cum naiba îl chema pe câinele ăla? (pe gânduri). A, da, Jasper îl chema şi era un câine grozav, zău, nu o javră oarecare, nu, ci o corcitură; o corcitură are toate însuşirile alese ale neamului câinesc, e un soi de cocteil, pe când o javră nu-i decât drojdia care rămâne pe fund. Da, Jasper ăla era unul din ăi mai grozavi câini din lume. Unchiu' Lem îl căpătase în dar de la alde Wheeler, cred c-aţi auzit de familia asta: nu se află neam mai ales decât Wheelerii la miazăzi de linia Mason-Dixon.

        Ei bine, într-o zi Wheeler ăsta stătea dus pe gânduri în fabrica lui de covoare, când nu ştiu ce maşinărie l-a înhăţat şi, până să se dumirească el, l-a azvârlit cât colo prin fabrică, din pivniţă până-n pod, cu-o iuţeală de nici nu-l mai vedeai, puteai ăl mult să-l auzi vâjâind când trecea pe lângă tine. Ei bine, ştiţi şi voi că după o păţanie ca asta, nu te poţi întoarce acasă la fel cum fuseseşi mai înainte. Nu, Wheeler a rămas ţesut într-o bucată faină de covor, lungă de treizeci şi nouă de coţi. Văduva lui l-a plâns, l-a plâns amarnic,fiindcă-l iubise şi a făcut tot ce se putea face într-o situaţie ca asta. A luat toată bucata, treizeci şi nouă de coţi, şi a vrut să-i facă o înmormântare pe cinste, cum se cuvenea, da' n-a putut răbda să-l vadă făcut sul, aşa că l-a luat şi l-a întins cât era de lung, zicând că nu-l vrea altfel. Ar fi vrut să cumpere un tunel pentru el, dar negăsind nici un tunel de vânzare, l-a vârât într-o ladă frumoasă, pe care a aşezat-o pe deal, pe-un postament înalt de şapte metri, ca să pară şi monument şi mormânt totodată – vezi că era mai economic aşa; fiind înalt de vreo douăzeci de metri, îl puteai vedea din toate părţile. Iar dumneaei a pus să se scrie deasupra: „În amintirea scumpului covor lung de treizeci şi nouă de coţi cuprinzând rămăşiţele pământeşti ale lui Millington G. Wheeler, fie-i ţărâna uşoară.”

        Ajuns la acest punct, glasul povestitorului începea să se poticnească, iar pleoapele i se lăsau peste ochi, ostenite; pe scurt, omul adormea; iar noi nu ştim nici până-n ziua de azi dacă bunicul lui şi-a scos vreodată din iarbă moneda de zece cenţi, n-avem habar ce s-a petrecut sau dacă s-a petrecut ceva acolo.

        Comparând versiunea de mai sus cu cea din Ageamiii la ei acasă, nu mă simt în stare să lămuresc îndeajuns de limpede de ce prima poate fi spusă cu succes în faţa unui public, pe când cealaltă, nu. Există o cauză, dar e prea subtilă pentru a putea fi redată cum se cuvine prin mijlocirea cuvintelor: o simt, dar nu o pot exprima, e la fel de difuză ca un parfum învăluitor, ameţitor, dar cu neputinţă de definit. Mă las păgubaş. Ştiu doar că prima versiune poate fi spusă, pe când cealaltă, nu.

        Prin spusă înţeleg, fireşte, povestită din memorie: niciuna din versiuni nu se pretează la cititul după carte. Există suficiente motive temeinice pentru asta, însă unul dintre ele este, cred, arhisuficient: citind dintr-o carte, nu faci decât să repeţi povestirea altcuiva, eşti un mim în loc să fii eroul acelei povestiri; eşti un artificiu, nu o realitate; pe când, povestind tu însuţi întâmplarea, fără ajutorul cărţii, te identifici cu personajul şi-l absorbi parcă, întocmai cum procedează un actor.

        Nici cel mai mare actor n-ar putea să cucerească sala cu o carte în mână. Când citeşti din carte, nuanţele cele mai delicate se pierd. Mă refer la acele gesturi studiate, care par rodul unei inspiraţii de moment şi care fac atâta impresie; de pildă, ezitările în căutarea unui cuvânt potrivit, pauzele aparent inconştiente, parantezele deschise ca din întâmplare, poticnelile, accentele aparent spontane, dar, de fapt, pline de subînţeles, puse pe câte un cuvânt nepotrivit – toate aceste nuanţe, şi multe altele, chibzuite cu grijă, care dau povestirii naturaleţea cuceritoare a unei istorisiri improvizate, pot fi desigur folosite şi de un om care citeşte dintr-o carte, dar publicul simte lesne că sunt simple artificii, chiar dacă le poate admira ingeniozitatea; ele impresionează doar mintea, nu şi inima ascultătorilor, astfel încât succesul celui care citeşte nu este nici pe departe deplin.

        Când cineva citeşte la tribună dintr-o carte, îşi dă seama destul de repede că unul din tunurile cele mai puternice ale arsenalului său de artificii nu dă rezultate pe măsura calibrului său; tunul cu pricina este pauza, acea tăcereimpresionantă şi elocventă, care creşte în progresie geometrică şi e, adesea, capabilă să dea naştere efectului dorit, acolo unde nici o combinaţie de cuvinte, oricât de fericită ar fi, nu ar fi în stare să-l producă. Pauza nu-i prea foloseşte celui care citeşte dintr-o carte, deoarece el nu-şi poate da seama cât de lungă trebuie să fie; numai ascultătorii sunt în stare să stabilească lungimea pauzei. El trebuie să citească pe feţele lor momentul când pauza a atins limita potrivită, însă ochii lui, aţintiţi asupra cărţii, nu văd aceste feţe; e nevoit să ghicească lungimea pauzei, dar nu poate ghici cu exactitate, într-un domeniu în care se cere o exactitate absolută.

        Omul care povesteşte fără ajutorul unei cărţi are de partea lui toate avantajele: când ajunge la vreo poantă familiară, pe care a rostit-o seară de seară, poate de o sută de ori – o poantă precedată sau urmată de o pauză – atunci feţele auditoriului îi spun când trebuie să-şi încheie pauza. Pentru un anumit auditoriu pauza va fi scurtă, pentru un altul va fi ceva mai lungă, pentru un altul va fi şi mai lungă; vorbitorul trebuie să varieze lungimea pauzei în funcţie de auditoriu. Aceste variaţii de lungime sunt atât de infime, atât de gingaşe, încât ele pot fi comparate doar cu fracţiunile obţinute de ingenioasa maşină a lui Pratt şi Whitney, care măsoară a cincea milionime dintr-un ţol. Auditoriul este aidoma acestei maşini: poate măsura pauza până la asemenea câtimi infinitezimale.

        Ajunsesem să mă joc cu pauzele aşa cum se joacă copiii cu o jucărie. În programul turneului pe care l-am întreprins în jurul lumii în folosul creditorilor domnului Webster, am avut trei sau patru povestiri în care pauzele jucau un rol important; obişnuiam să le lungesc sau să le scurtez după necesităţile de moment şi eram încântat când calculam cu precizie pauza, după cum mă simţeam stânjenit când nu reuşeam. În „Braţul de aur”, o poveste cu strigoi, din folclorul negrilor, o asemenea pauză intervine chiar înaintea poantei finale. Ori de câte ori dădeam acestei pauze lungimea cuvenită, poanta cu pricina impresiona publicul, dar dacă lungimea pauzei era mai mică măcar cu a cincea milionime dintr-un ţol, în această infinitezimală fracţiune de secundă auditoriul avea timp să se trezească din transa în care căzuse urmărind înfiorătoarea poveste şi să-i prevadă deznodământul, iar acesta – spus unor oameni preveniţi – nu mai făcea nici o impresie.

        În „Bătrânul berbec al bunicului” exista o pauză după o anumită remarcă; şi în timpul turneului nostru în jurul lumii, doamna Clemens şi fiică-mea Clara se sacrificau seară de seară, înghiţind întreaga reprezentaţie, numai şi numai ca să poată urmări expresia de pe feţele ascultătorilor în clipa când făceam pauza; aveau chiar impresia că pot să măsoare precis, după efectul produs de ea, nivelul intelectual al publicului. Ştiam bine că nu era aşa, dar n-aveam nici un interes să le-o spun. Când pauza era precis calculată, efectul era sigur; când pauza dura însă cu a cincea milionime dintr-un ţol mai puţin, râsetele sunau moderat, şi nu se producea cascada de hohote. Pauza cu pricina intervenea după pasajul în care povestitorul se întreba dacă prăbuşirea irlandezului peste capul străinului a fost o întâmplare sau vrerea Proniei. Dacă era vrerea Proniei să-l salveze pe irlandez, atunci de ce era nevoie să fiesacrificat străinul? „Da era şi câinele acolo – de ce n-a căzut irlandezul peste câine? De ce nu l-a ales Pronia pe câine? Păi, dintr-o pricină foarte lămurită: câinele nu l-ar fi văzut că vine peste el”. Familia mea aştepta tocmai această remarcă. După remarcă, o pauză era absolut necesară pentru orice fel de auditoriu, deoarece nici un om, fie el cât de inteligent, nu se poate adapta imediat la o logică nouă şi neobişnuită – deşi, pe moment, putea să-i pară plauzibilă – la o logică originală, care vede într-un câine o fiinţă prea egoistă şi prea lipsită de evlavie ca să te poţi bizui pe ea într-o împrejurare cerând abnegaţie şi spirit de sacrificiu, chiar şi atunci când porunca vine de sus.

        La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul Buffalo din statul New York. Mâine43 se împlinesc treizeci şi şase de ani de la căsătoria noastră. Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungata, care-a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.

        Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker City”, în golful Smirna, în vara anului 1867, când Olivia avea douăzeci şi doi de ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă – părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a vieţii ei. Sub o înfăţişare gravă şi nobilă ardeau focurile de nestins ale simpatiei, energiei, devotamentului, entuziasmului şi afecţiunii – ale unei afecţiuni cu adevărat fără margini. A fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.

        Devenise invalidă la vârsta de şaisprezece ani, ca urmare a unei paralizii provocate de o alunecare pe gheaţă, şi n-avea să se înzdrăvenească cu adevărat niciodată. După acea cădere n-a putut să se dea jos din pat vreme de doi ani şi chiar în pat nu putea sta altfel decât culcată pe spate. Toţi doctorii cei mari au fost aduşi, unul după altul, la Elmira, dar fără nici un rezultat promiţător. În zilele acelea întreaga lume cunoştea bine numele doctorului Newton, socotit în ambele emisfere drept un şarlatan. El cutreiera ţara ca un nabab, cu mare pompă – ai fi zis că vine o trupă de circ. Vestea sosirii lui era anunţată cu câteva săptămâni înainte pe ziduri, prin enorme afişe colorate, împreună cu formidabilul său portret.

        Într-o zi, Andrew Langdon, o rudă a familiei Langdon, a venit şi le-a spus: „Aţi încercat toţi doctorii, încercaţi-l acum şi pe doctorul Newton, şarlatanul. E în oraş, la Rathbun House, unde dă consultaţii bogătaşilor pe bani grei şi săracilor pe gratis. L-am văzut cum îşi frământa mâinile deasupra capului lui Jake Brown, luându-i cârjele şi punându-l să umble de parc-ar fi fost nou-născut. L-am văzut făcând acelaşi lucru şi cu alţi ologi; poate că n-or fi fost cu adevărat ologi, ci doar nişte impostori folosiţi în scop de reclamă. Dar Jake era autentic. Trimiteţi după Newton!”

        Şi Newton a venit. A găsit-o pe fată culcată pe spate. Deasupra ei atârna un fel de scripete, prins de tavan; atârna acolo de multă vreme, dar nu era folosit. Fusese pus acolo în speranţa că fata îl va folosi din când în când pentrua-şi schimba poziţia, ridicându-se pe şezut. Dar se dovedise inutil. La orice încercare de a se ridica i se făcea rău, aşa că trebuia să fie culcată la loc, sleită de puteri. Newton deschise ferestrele îndelung astupate şi rosti o rugăciune scurtă, dar patetică; apoi îşi petrecu braţul pe după umerii fetei şi-i spuse:

        — Şi acum, să ne ridicăm, copila mea.

        Familia, alarmată, încercă să-l oprească, dar el nu se lăsă şi o ridică pe Olivia. Ea rămase mai multe minute în capul oaselor fără să i se facă rău sau să dea semne de vlăguire. Apoi Newton îi spuse:

        — Şi acum să facem câţiva paşi, copila mea. Şi, dând-o jos din pat, o sprijini să umble.

        — Am ajuns la limita artei mele, zise el atunci. Fata nu-i vindecată. E puţin probabil că se va vindeca vreodată. Nu va fi niciodată în stare să umble mult, dar după ce va exersa zilnic câte puţin, va putea să umble câte o sută sau două sute de paşi; şi asta, până la capătul zilelor ei.

        Onorariul cerut de Newton a fost de o mie cinci sute de dolari, dar ar fi meritat şi o sută de mii. Începând din ziua aceea, când avea optsprezece ani, Olivia a putut totdeauna – până la vârsta de cincizeci şi şase de ani – să umble câte două sute de paşi fără să se oprească; ba, am văzut-o nu o dată umblând câte un sfert de milă fără să obosească.

        La Dublin, la Londra şi în alte oraşe, mulţimea a fost de multe ori gata să-l bată pe Newton. A fost destul de des molestat în Europa şi în America, dar niciodată de cele două familii recunoscătoare – Langdon şi Clemens. Cu mulţi ani mai târziu, l-am întâlnit o dată pe Newton şi l-am întrebat care-i este secretul. Mi-a răspuns că nu ştie, dar că ar putea sa fie vreo formă subtilă de electricitate, care, ţâşnind din trupul lui, ar avea efecte tămăduitoare.

        O sinceritate desăvârşită, o cinste desăvârşită, o candoare desăvârşită – iată trăsăturile de caracter ale soţiei mele. Se născuse cu ele. Judecăţile ei despre oameni şi lucruri erau sigure şi corecte. Intuiţiile ei n-o înşelau aproape niciodată, în părerile ei despre firea şi purtarea prietenilor, ca şi ale necunoscuţilor, era totdeauna loc pentru caritate, iar aceasta nu greşea niciodată. Am comparat-o cu sute de persoane şi pot spune că avea cel mai desăvârşit caracter pe care mi-a fost dat vreodată să-l întâlnesc. Şi aş putea adăuga că a fost omul cel mai demn şi mai cuceritor în demnitatea lui pe care l-am cunoscut vreodată. Caracterul şi firea ei nu numai că te îndemnau, dar parcă-ţi şi porunceau s-o adori. Niciuna dintre servitoarele vrednice să rămână în slujba ei nu a părăsit această slujbă. Şi cum Olivia era în stare să aleagă dintr-o ochire, servitoarele pe care le alegea meritau cel mai adesea să rămână şi chiar rămâneau.

        Era totdeauna veselă şi totdeauna capabilă să transmită şi altora această voie bună. În cei nouă ani pe care i-am petrecut în sărăcie, înglodaţi în datorii, a reuşit totdeauna să-mi risipească cu argumente deznădejdea şi, găsind până şi norilor o latură luminoasă, mă făcea s-o văd şi eu. În tot acest timp n-am auzit-o niciodată rostind vreun cuvânt de regret în legătură cu situaţia noastră grea şi nici pe fiicele noastre nu le-am auzit: le educase şi le insu-flase aceeaşi tărie de caracter. Dragostea pe care o dăruia acelora la care ţinea mergea pânăla adoraţie şi cu aceeaşi adoraţie o răsplăteau toţi – rudele, prietenii şi chiar şi slujnicele.

        O ciudată combinaţie ne împletise parcă într-o singură fiinţă prin căsătorie – firea şi caracterul ei cu firea şi caracterul meu. Mă copleşea cu marea ei afecţiune exprimată prin sărutări, mângâieri şi un vocabular tandru de o bogăţie ce mă uimea întotdeauna. Eu eram din născare un om rezervat în privinţa efuziunilor de limbaj şi a dezmierdărilor, iar ale ei mă năpădeau aşa cum se sparg valurile văratice de stânca Gibraltarului. Fusesem crescut într-o atmosferă rezervată. După cum am mai spus, nu ţin minte ca vreun membru al familiei tatălui meu să-l fi sărutat vreodată pe un altul – decât o dată, şi atunci pe patul de moarte. Şi nici în satul nostru oamenii nu se prea sărutau. Sărutările şi mângâierile se terminau când încetai să faci curte unei fete – aşa cum se termina şi cântatul la pian care acompania curtea în acele vremuri.

        Olivia avea râsul vesel, din inimă, al fetelor tinere; râdea rar, dar când râdea, parcă auzeai o muzică divină. I-am auzit pentru ultima oară râsul pe patul de suferinţă în care zăcea de peste un an şi mi-am şi notat pe o hârtie, ceea ce n-aveam să mai am prilejul să fac.

        Mâine se împlinesc treizeci şi şase de ani de la căsătoria noastră. Ne-am cununat în casa tatălui ei din Elmira, New York, iar a doua zi am pornit cu un tren special spre Buffalo, împreună cu întreaga familie Langdon, precum şi cu familiile Beecher şi Twichell, care ţinuseră să ia parte la acest eveniment solemn. Urma să locuim la Buffalo, unde trebuia să fiu unul dintre redactori şi, totodată, coproprietarul ziarului „Express”. Nu ştiam nimic despre oraşul Buffalo, dar îmi aranjasem treburile prin corespondenţa trimisă unui prieten de acolo. Îl rugasem să-mi găsească o locuinţă convenabilă, pe măsura salariului meu modest de redactor.

        Am fost întâmpinaţi pe la orele nouă la gara din Buffalo, de unde, aşezaţi în mai multe sănii, am fost plimbaţi prin toată America – cel puţin aşa mi s-a părut mie, căci am străbătut toate străzile oraşului şi i-am ocolit toate colţurile; între timp, eu îl muştruluiam în gând pe amicul meu, înjurându-l în fel şi chip pentru că-mi găsise o locuinţă care părea să n-aibă nici o adresă precisă. La mijloc era însă un complot de care habar n-aveam, deşi mireasa mea ştia. Tatăl ei, Jervis Langdon, cumpărase şi mobilase pentru noi o casă nouă pe eleganta arteră Delaware Avenue, angajând şi o bucătăreasă, câteva slujnice şi un tânăr şi energic vizitiu irlandez, Patrick McAleer; iar noi eram acum plimbaţi prin tot oraşul, pentru ca între timp oamenii să aibă răgazul să meargă la casa cu pricina, să aprindă gazul aerian în toate lămpile şi să pregătească o cină caldă pentru întreg alaiul, în cele din urmă am ajuns, iar când am intrat în palatul de basm ce ne aştepta, indignarea mea a atins punctul culminant: fără nici o reţinere i-am spus amicului meu ce părere aveam despre prostia lui de a ne închiria o locuinţă prea scumpă pentru posibilităţile mele. Atunci domnul Langdon mi-a pus sub ochi o casetă foarte frumoasă, a deschis-o şi a scos din ea un act – actul de proprietate al casei. Comedia a luat astfel sfârşit în modul cel mai plăcut şi ne-am aşezat cu toţii la masă.

        Musafirii au plecat pe la miezul nopţii, lăsându-ne singuri în casa ceanouă. Ellen, bucătăreasa, a venit să ne întrebe ce dorim să ne cumpere a doua zi de la piaţă – şi nici eu, nici nevastă-mea nu ştiam dacă biftecul se vinde cu putina ori cu metrul. Ne-am mărturisit ignoranţa, ceea ce a umplut-o pe Ellen de o voioşie pur irlandeză. Patrick McAleer, tânărul vizitiu irlandez, a venit şi el să-şi primească poruncile pentru a doua zi dimineaţă – atunci l-am văzut pentru prima oară.

        Toată povestea asta sună firesc, de parcă s-ar fi desfăşurat repede şi fără nici o piedică, dar nu a fost deloc aşa. Lucrurile nu s-au petrecut câtuşi de puţin în modul acesta lin şi comod. I-am făcut multă curte Oliviei. De trei sau de patru ori am cerut-o de nevastă şi tot de atâtea ori am fost refuzat. Cutreieram ţara în turneul meu de conferinţe, dar reuşeam să mă abat pe la Elmira din când în când, pentru a reîncepe asediul. O dată i-am smuls lui Charley Langdon invitaţia de a veni să petrec o săptămână la Elmira. A fost o săptămână plăcută, dar trebuia să ia sfârşit, iar eu nu eram în stare să născocesc nici un mijloc de a prelungi invitaţia. Niciunul din planurile scornite de mine nu părea capabil să amăgească. Ele nu mă amăgeau nici măcar pe mine, iar când cineva nu se poate amăgi pe sine însuşi, nu are şanse de a-i amăgi nici pe alţii. Dar, în cele din urmă, ajutorul şi şansa îmi veniră dintr-o direcţie cât se poate de neaşteptată. Era unul din acele cazuri, atât de frecvente în trecutele veacuri şi atât de rare în zilele noastre – un caz în care se vădeşte mâna Providenţei.

        Mă pregăteam să plec la New York. La poarta din faţă aştepta o trăsură deschisă în care îmi fusese încărcat cufărul, iar Barney, vizitiul, şedea pe capră cu frâul în mâini. Era întuneric, să tot fi fost orele opt sau nouă seara. Mi-am luat rămas-bun de la întreaga familie adunată lângă poartă, apoi am ieşit împreună cu Charley şi ne-am urcat în trăsură. Ne-am aşezat pe bancheta din spate, aflată în fundul trăsurii – o banchetă pe care urma să şedem provizoriu şi care, de aceea, nu fusese legată, ceea ce însă noi nu ştiam – din fericire pentru mine. Charley fuma. Barney atinse calul cu biciul, iar animalul se smuci brusc înainte. Eu şi cu Charley am fost proiectaţi peste marginea trăsurii; prin întuneric, capătul aprins al trabucului lui Charley a descris în văzduh o curbă pe care-o mai văd şi azi – era singurul lucru vizibil în bezna aceea. Am căzut drept în moalele capului şi am rămas o clipă aşa, apoi m-am rostogolit pe pământ, fără cunoştinţă. Era un leşin foarte reuşit pentru o persoană care nu repetase acest număr. Am căzut într-un şanţ de piatră, proaspăt reparat, iar capul mi s-a izbit de o scobitură formată prin unirea a patru pietre; scobitura era pe jumătate umplută cu nisip, aşa că era moale ca o pernă; capul nu s-a izbit de niciuna din pietre. Nu m-am ales nici măcar cu o vânătaie. N-am simţit nici măcar o zdruncinătură. N-aveam nici pe dracu'.

        Charley era hârbuit rău, dar se simţea atât de îngrijorat pentru soarta mea, încât nici nu prea îşi dădea seama ce păţise. Întreaga familie alergă spre noi, Theodore Crane în fruntea tuturor cu o sticlă de rachiu. Îmi turnă în gură o cantitate îndeajuns de mare ca să mă înăbuşe şi să mă facă să latru, dar am rămas în nesimţire – aveam grijă să rămân astfel, căci era o plăcere să ascult cuvintele compătimitoare ce se revărsau asupră-mi. A fost unul din cele maifericite momente din viaţa mea. Nimic nu-l tulbura -în afară de gândul că scăpasem nevătămat. Mă temeam că mai devreme sau mai târziu acest amănunt va fi descoperit şi-mi va scurta astfel vizita. A fost nevoie de forţa combinată a lui Barney şi a domnului Langdon, a lui Theodore şi a lui Charley pentru a mă târî până-n casă, într-atât de greu mă lăsam – dar au izbutit să mă târască. Eram în casă acum. Mi-am dat seama că repurtasem o mare victorie. Puteam rămâne nestingherit, dacă nu pentru totdeauna, măcar pentru o bună bucată de vreme; şi era limpede că era mâna Providenţei.

        M-au aşezat într-un fotoliu în salon şi au trimis după doctorul familiei. Vai de el, sărmanul, l-au trezit din somn, dar asta făcea parte din meseria lui, iar eu eram prea inconştient ca să protestez. Doamna Crane – acum trei zile a trecut pe-aici, încărunţită, dar la fel de frumoasă şi de fermecătoare ca întotdeauna – doamna Crane deci, a adus o sticluţă cu un fel de foc lichid, a cărui menire era să micşoreze cucuiele. Eu însă ştiam bine că ale mele vor dispreţui acest lichid şi-şi vor bate joc de el. Doamna Crane mi-a turnat în creştet lichidul şi l-a întins cu mâna ei, mângâindu-mă şi masându-mă, în vreme ce cumplitul lichid mi se prelingea pe şira spinării, marcându-şi înaintarea printr-o senzaţie ca aceea a unei păduri ce arde. Dar eram mulţumit. După ce doamna Crane obosi, bărbatul ei, Theodore, îi propuse să se odihnească şi s-o lase pe Livy să mă maseze un timp. Era o perspectivă extrem de plăcută, fără de care aş fi fost nevoit să-mi revin în simţiri. Dar sub mâinile Oliviei – dacă ar fi continuat să mă maseze – aş fi rămas probabil până-n ziua de azi fără cunoştinţă. Masajul acela era o adevărată încântare. Era atât de încântător şi de liniştitor, încât reuşea să potolească focul lichidului infernal, care înlocuia cu succes „Moartea durerilor”, inventată de Perry Davis.

        După un timp, sosi bătrânul doctor al familiei şi se puse pe treabă într-un spirit practic şi competent – începu, adică, o expediţie pentru depistarea contuziilor, cucuielor şi vânătăilor, după care anunţă că nu găsise nimic. Şi mai spuse că, dacă m-aş duce la culcare şi aş uita toată păţania, m-aş trezi sănătos a doua zi dimineaţa. Dar nu s-a întâmplat chiar aşa – nu am fost sănătos a doua zi dimineaţa. N-aveam de gând să mă fac sănătos şi nici nu eram sănătos deplin. Le-am spus însă doar că mai am nevoie de odihnă şi că nu mai am nevoie de medicul acela.

        Din păţania mea m-am ales cu încă trei zile de şedere în casa Langdonilor, ceea ce mi-a ajutat mult de tot: mi-a împins cu câţiva paşi înainte peţitul. O vizită făcută ulterior a desăvârşit situaţia, încât m-am logodit cu Livy, cu condiţia ca părinţii ei să-şi dea consimţământul.

        Într-o discuţie între patru ochi, domnul Langdon mi-a atras atenţia asupra unui lucru pe care-l remarcasem şi eu – şi anume că eram o persoană aproape cu totul necunoscută, că nu mă cunoştea aproape nimeni din jur în afară de Charley, care era prea tânăr ca să-şi poată face o părere temeinică despre oameni şi că întrucât veneam din celălalt capăt al continentului, numai oamenii de acolo erau în măsură să-mi dea o caracterizare – dacă bineînţeles aveam caracter; drept care, mi-a cerut nişte referinţe. I le-am furnizat, iar domnul Langdon mi-a spus că, pentru moment, suspendăm orice activitate,aşa că pot pleca, urmând să aştept până când le va scrie referenţilor indicaţi de mine şi va primi răspunsurile lor.

        Răspunsurile au sosit la timpul cuvenit. Atunci domnul Langdon a trimis după mine şi am avut din nou o discuţie între patru ochi. Îi indicasem şase persoane influente, printre care doi clerici (amândoi din San Francisco), iar el însuşi îi scrisese unui casier de bancă, fost pe vremuri revizor al şcolilor de duminică din Elmira, pe care deci îl cunoştea bine. Rezultatele nu prea erau promiţătoare. Toţi se arătaseră exagerat de sinceri; nu numai că vorbeau pe un ton dezaprobator despre mine, dar o făceau cu un entuziasm inutil şi deplasat. Unul dintre clerici (Stebbins) şi revizorul şcolar (aş vrea să-mi amintesc de numele lui) adăugau mărturiilor destul de întunecate convingerea lor că voi muri într-un şanţ, ca beţivii. Era una din profeţiile acelea ce se fac pentru un termen extrem de îndepărtat. Întrucât profetul nu indică nici o limită de timp, nu se poate şti câtă vreme vei fi silit să aştepţi. Am aşteptat până azi şi împlinirea profeţiei îmi pare la fel de îndepărtată ca şi atunci.

        După ce domnul Langdon mi-a citit referinţele, a urmat o lungă pauză, o pauză tristă şi solemnă. În ce mă priveşte, nu ştiam ce să spun; iar domnul Langdon era, pare-se, în aceeaşi stare sufletească. În cele din urmă şi-a înălţat frumosul cap şi, aţintindu-şi asupră-mi ochii limpezi şi nevinovaţi, mi-a spus:

        — Ce fel de oameni sunt aceştia? N-ai oare nici un prieten pe lumea asta?

        — Se pare că n-am, i-am răspuns. Mi-a spus atunci:

        — Îţi voi fi eu însumi prieten. Ia-o de nevastă pe fata mea. Te cunosc mai bine decât oamenii aceia.

        Acesta a fost dramaticul şi fericitul deznodământ care mi-a pecetluit soarta. Mai târziu, auzindu-mă că vorbesc cu admiraţie şi duioşie despre Joe Goodman, domnul Langdon m-a întrebat unde locuia Goodman. I-am răspuns că locuia pe litoralul Pacificului.

        — S-ar părea că-i un prieten al dumitale, nu-i aşa? Întrebă domnul Langdon.

        — Da, este, i-am răspuns. E cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.

        — Atunci, de ce nu mi l-ai indicat să-mi dea o referinţă? La ce te-ai gândit atunci?

        — M-am gândit că ar fi minţit la fel de pătimaş în direcţia contrară. Ceilalţi mi-au dăruit toate păcatele, iar Goodman mi-ar fi dăruit toate virtuţile. Dumneata doreai, desigur, nişte referinţe nepărtinitoare. Ştiam că nu poţi obţine o astfel de referinţă din partea lui Goodman. Speram că le vei primi din partea celorlalţi şi poate că le-ai şi primit, dar în orice caz au fost mai puţin măgulitoare decât m-aş fi aşteptat.

        Data logodnei a fost fixată pentru 4 februarie 1869. Inelul de logodnă era simplu, însă de aur masiv, şi avea gravată pe el data logodnei. După un an i l-am scos de pe deget şi l-am dus la bijutier să-l transforme într-un inel de căsătorie, punând să fie gravată data cununiei – 2 februarie 1870. Inelul n-avea să-i mai fie niciodată scos de pe deget, nici o clipă.

        În Italia, când moartea i-a readus tinereţea pe faţa-i dulce, făcând-o săpară la fel de frumoasă ca în zilele când fusese logodnică şi mireasă, unii au vrut să-i scoată de pe deget inelul, ca să-l păstreze pentru copii; dar m-am opus, socotind că-i un sacrilegiu, astfel încât inelul a fost îngropat odată cu ea.

        La începutul logodnei noastre mi-au sosit şpalturile primei mele cărţi, Ageamiii în străinătate, şi le-am citit împreună cu ea. Olivia le-a şi corectat. A fost redactoarea mea fidelă, înţeleaptă şi meticuloasă, începând din acea zi şi până cu vreo trei sau patru luni înainte de moarte -o perioadă de peste o treime de veac.

        Primul nostru copil, Langdon Clemens, s-a născut la 7 noiembrie 1870 şi a trăit douăzeci şi două de luni. Copilul s-a îmbolnăvit din cauza mea; maică-sa mi l-a dat în grijă, iar eu l-am dus la plimbare într-o trăsură deschisă, ca să ia aer. Era o dimineaţă rece, urâtă, dar copilul era bine înfofolit şi n-ar fi păţit nimic, dac-ar fi fost lăsat pe mâinile unui om atent. Eu, însă, m-am cufundat curând într-un soi de reverie, uitând cu totul de sarcina mea. Blăniţa i-a alunecat de pe trup, dezvelindu-i picioruşele. După un timp, vizitiul a băgat de seamă, iar eu am potrivit-o la loc, dar era prea târziu. Copilul era aproape îngheţat. M-am întors repede acasă cu el. Eram îngrozit de ceea ce făcusem şi mă temeam de consecinţele posibile. Isprava mea mişe-lească din dimineaţa aceea m-a chinuit după aceea mereu şi am evitat, cât am putut, să reflectez la ea. Mă îndoiesc că în zilele acelea aş fi avut curajul să mărturisesc adevărul. Am impresia că nu l-am mărturisit nici până azi.

        Susy s-a născut la 19 martie 1872. Şi-a petrecut verile copilăriei la Quarry Farm, pe dealurile de la răsăritul orăşelului Elmira, iar celelalte anotimpuri în casa noastră din Hartford. (Ne-am mutat la Hartford în octombrie 1871 şi în curând ne-am construit acolo o casă.) Ca orice copil, era veselă şi fericită, şi-i plăcea să se joace; dar, spre deosebire de alţi copii, simţea uneori nevoia să se retragă în sine însăşi, pentru a încerca să pătrundă tâlcurile ascunse ale complicatelor lucruri din care e alcătuit misterul pateticei existenţe umane şi care i-au intrigat pe cercetătorii lor, în toate epocile, bătându-şi joc de ei. Încă de la vârsta de şapte ani era copleşită şi nedumerită de înnebunitoarea repetare a întâmplărilor esenţiale care punctează trecerea omului pe acest pământ, întocmai cum i-a copleşit şi i-a nedumerit, încă de la începutul timpului, pe oamenii maturi. Miliarde de oameni se nasc, trudesc şi se luptă pentru a-şi câştiga pâinea, se ceartă şi se încaieră, se bat pentru a obţine avantaje mărunte asupra altora. Bătrâneţea li se furişează în trup; infirmităţile vin şi ele; umilinţe de tot felul le doboară mândria şi vanitatea. Cei dragi le sunt smulşi din mijlocul lor, iar bucuria vieţii se schimbă în durere. Povara suferinţei, a grijilor, a mizeriei, sporeşte an de an. În cele din urmă ambiţia moare, mândria moare, vanitatea moare – şi în locul lor se instalează dorinţa de a fi izbăvit. Aceasta le e în sfârşit satisfăcută – singurul dar neotrăvit pe care li l-a dat vreodată pământul – şi ei părăsesc astfel o lume în care n-au jucat nici un rol, în care n-au realizat nimic, în care au fost ca o greşeală şi ca un eşec nesăbuit; o lume în care n-au lăsat nici un semn c-ar fi existat vreodată, o lume care-i va plânge o zi şi-i va uita în veci. Pe urmă, alte miliarde de oameni le iau locul, făcând exact aceleaşi lucruri şi străbătând acelaşi drum inutil, pentru apieri la rându-le, pentru a face loc altor miliarde şi altor miliarde de oameni, meniţi să purceadă pe acelaşi drum, prin acelaşi deşert arid şi să realizeze ceea ce au realizat şi miliardele de fiinţe de dinaintea lor – adică nimic!

        — La ce bun toate astea, mămico? Întreba Susy, după ce înşira în propriu-i limbaj lucrurile de mai sus, la care meditase îndelung, singură în odăiţa ei. [.]

        Încă din fragedă pruncie, după cum am mai spus, Susy a avut înclinaţia de a cerceta lucrurile şi de a reflecta singură asupra lor. N-a fost educată astfel, ci aşa îi era felul. Când se întâmpla ceva care punea problema binelui sau a răului, ea cerceta totul cu răbdare, până la cele mai mici amănunte şi ajungea la o concluzie corectă, logică. O dată, la Munchen, când avea şase ani, a fost chinuită nopţi în şir de un vis în care apărea un urs feroce. Defiecare dată se trezea speriată şi plângea. Ei bine, şi-a pus în gând să analizeze acest vis. Dar nu cauzele lui, scopul lui, originea lui. Nu, ci aspectul lui moral – asta o interesa. Verdictul ei, formulat după o analiză atentă şi candidă, acuza acel vis de unilateralitate şi de părtinire, căci – aşa cum spunea ea – „eu nu eram cea care mănâncă, ci totdeauna cea mâncată”. [.]

        Ori de câte ori mă gândesc la Susy, îmi vine în minte şi Marjorie Fleming. N-a existat decât o singură Marjorie Fleming. Nu poate exista o alta. Îmi vine în minte Marjorie Fleming când mă gândesc la Susy, desigur, pentru că doctorul John Brown – acest suflet ales, care-a smuls-o uitării pe Marjorie – a fost marele prieten, sclavul şi adoratorul lui Susy în frageda ei pruncie.

        În 1873, când Susy avea doar paisprezece luni, am sosit la Edinburgh de la Londra. Ne refugiam acolo ca să ne odihnim după şase săptămâni de dejunuri, ceaiuri şi cine luate zilnic departe de casă – o experienţă de viaţă cu totul nouă pentru noi. N-aveam nici o scrisoare de recomandare. Ne-am ascuns la pensiunea Veitch de pe George Street, cu gândul să petrecem o vacanţă plăcută, între noi. Dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. La un moment dat, întrucât doamna Clemens avea nevoie urgentă de un medic, m-am repezit până în Rutland Street, la casa cu numărul 23, ca să văd dacă autorul povestirii Rab şi prietenii săi mai practica medicina. O practica. Doctorul Brown a venit şi, în cele şase săptămâni care-au urmat, am fost zilnic împreună, fie la el acasă, fie la pensiunea noastră.

        Avea o faţă simpatică – o faţă de o mare frumuseţe, cum rareori mi-a fost dat să văd. Faţa blajină şi senină a unui sfânt împăcat cu lumea, asupra căreia îşi revărsa razele de soare ale iubirii ce-i umplea inima. Doctorul John era iubit de toţi scoţienii, şi cred că această dragoste nu cunoştea frontiere. [.]

        Doctorul John iubea foarte mult animalele, îndeosebi câinii. Oricine a citit Rab şi prietenii săi, această capodoperă atât de patetică, îşi dă seama că-i adevărat. După moartea lui, fiul său Jock a publicat o broşură despre el, pe care a împărţit-o prietenilor; în broşură e relatată o mică întâmplare care ilustrează perfect relaţiile dintre doctorul John şi animalele necuvântătoare. Întâmplarea e povestită de o doamnă din Edinburgh, pe care doctorul John obişnuia s-o ducă la şcoală cu trăsura lui, pe vremea când doamna avea doisprezece ani. Într-o zi, pe când stătea de vorbă cu doctorul pe îndelete,acesta s-a întrerupt brusc în mijlocul unei fraze şi şi-a scos capul pe fereastra trăsurii, apoi s-a aşezat la loc, cu o mutră dezamăgită.

        — Era cineva pe care-l cunoaşteţi? Îl întrebă fata.

        — Nu, era un câine pe care nu-l cunosc, îi răspunse doctorul.

        Pentru Susy a născocit două nume: „Nevestica” şi „Megalopis” – formidabila poreclă de origine grecească fiindu-i inspirată de ochii ei mari şi negri. Susy şi doctorul o ţineau tot într-o joacă. Doctorul îşi sacrifica zilnic demnitatea, jucându-se „de-a ursul” cu fetiţa. Nu mai ţin minte precis cine era ursul, dar cred că fetiţa. Într-un colţ al salonului se întindea o canapea, în spatele căreia se afla o uşă ce dădea în odaia fetiţei; Susy se ascundea înapoia canapelei, la pândă – abia îi puteai zări căpşorul bălai când stătea acolo. Potrivit regulilor jocului, era invizibilă, aşa că nu conta că i se zărea căpşorul. Cred că era ursul, deoarece îmi amintesc că de câteva ori a zbughit-o de după canapea, băgându-l în sperieţi pe bietul doctor – o spaimă adevărată, deloc atenuată de faptul că ştia că „ursul” e acolo, la pândă. [.]

        Doctorul John era cel mai simpatic om din lume – cu excepţia surorii lui mai mari, care-i semăna leit. Vreme de şase săptămâni l-am însoţit zilnic în vizitele lui de medic. Se ducea cu trăsura şi îşi lua totdeauna câte un paner cu struguri, iar noi ne luam câte o carte. Am menţinut până la sfârşitul şederii noastre programul inaugurat în prima rundă de vizite – un program întemeiat pe îndemnul pe care ni l-a adresat doctorul în clipa când a coborât din trăsură spre locuinţa celui dintâi pacient din ziua aceea:

        — Distraţi-vă, în timp ce eu intru în casa asta pentru a micşora populaţia oraşului.

        În copilărie, Susy a avut un temperament pătimaş; pentru a ajunge să şi-l stăpânească, a trebuit să verse multe lacrimi şi să aibă parte de multe remuşcări, dar după aceea temperamentul ei avea să exercite o influenţă binefăcătoare asupra caracterului, întărindu-i-l. Graţie lui, putea să fie bună, păstrându-şi demnitatea; şi nu dădea nici o clipă impresia că ar face binele doar din vanitate. [.]

        În vara anului 1880, când Susy avea doar opt ani, întreaga noastră familie se afla la Quarry Farm, o aşezare situată la vreo trei mile de Elmira, pe culmea unui deal înalt – acolo ne petreceam verile în anii aceia. Se apropia vremea când fânul trebuia să fie cosit, iar Susy şi Clara numărau orele rămase până la acest mare eveniment: li se promisese că se vor întoarce acasă de pe câmp cu căruţa şi că li se va da voie să şadă în vârful clăii de fân. Acest primejdios privilegiu, atât de scump pentru nişte fete de vârsta lor, nu le mai fusese acordat niciodată până atunci. Aţâţarea lor era fără margini. Nu mai erau în stare să vorbească despre nimic altceva decât despre această aventură unică. Dar chiar în dimineaţa istoricei zile, Susy avu ghinionul să se certe cu Clara: într-un acces de furie, o scărmănă cu un băţ sau cu o lopăţică – în orice caz delictul comis era de o gravitate ce depăşea în mod clar limitele permise copiilor. Potrivit regulilor şi obiceiurilor casei, Susy se duse la maică-sa pentru a-i mărturisi totul şi a-i cere ajutor în stabilirea pedepsei cuvenite. Era de la sine înţeles că, întrucât pedepsele nu puteau avea alt scop şi altă menire decâtde a sluji drept memento şi avertisment adresat agresorului de a nu mai comite pe viitor o atare agresiune – copiii erau în măsură să aleagă la fel de bine ca oricare altul o pedeapsă eficace şi memorabilă în acelaşi timp. Susy şi maică-sa au luat în discuţie diferite pedepse, dar niciuna din ele nu li se părea adecvată. Era la mijloc o abatere neobişnuit de gravă, care cerea fixarea unui semnal de alarmă în memorie, semnal menit să slujească drept avertisment şi în viitor, nu să se şteargă şi să fie dat uitării numaidecât. Printre pedepsele luate în considerare se număra şi anularea plimbării în carul cu fân. Se vedea limpede că era o pedeapsă grea pentru Susy. În cele din urmă, făcând un bilanţ, maică-sa înşiră pedepsele propuse şi o întrebă:

        — Spune, Susy, care pedeapsă crezi c-ar fi mai potrivită?

        — Tu ce crezi, mămico? O iscodi Susy, eschivându-se să răspundă.

        — Păi, aş prefera să te las să alegi singură, îi spuse maică-sa.

        După ce cumpăni problema pe toate feţele, chibzuind îndelung, Susy ajunse la soluţia pe care era de aşteptat că o va alege:

        — Bine, mămico, o să renunţ la carul cu fân, pentru că, ştii, s-ar putea ca celelalte pedepse să nu-mi amintească să nu repet greşeala, pe când dacă mi se ia dreptul de a merge cu carul cu fân, îmi voi aduce sigur aminte.

        În lumea asta pedeapsa adevărată, pedeapsa grea şi durabilă cade întotdeauna pe cel care n-o merită. Nu eu am fost cel care a scărmănat-o pe Clara, dar amintirea călătoriei pierdute de biata Susy încă mă mai doare şi acum – după douăzeci şi şase de ani!

        Susy avea, pare-se din născare, o sensibilitate specială faţă de animale – le iubea şi-i era milă de nenorocirile lor. O dată, când avea numai şase ani, această sensibilitate i-a îngăduit să găsească un tâlc nou într-o poveste veche – un tâlc care a scăpat multă vreme unor persoane mai în vârstă şi poate mai puţin inteligente. Olivia i-a povestit tulburătoarea istorie a vânzării lui Iosif de către fraţii săi, care i-au mânjit haina cu sângele iedului ucis. I-a vorbit pe larg despre lipsa de omenie a fraţilor, despre cruzimea arătată neajutoratului mezin şi despre mişeleasca trădare pusă la cale împotriva lui; urmărea astfel s-o înveţe pe fetiţă o lecţie de caritate şi bunătate pe care ea să n-o uite niciodată. Aparent, dorinţa i s-a împlinit, căci ochii fetiţei s-au umplut de lacrimi; adânc emoţionată, Susy a oftat:

        — Sărmanul ied!

        Dorinţa sinceră a unui copil care râvneşte la privilegiile şi distincţiile oamenilor maturi este adesea un compliment delicat şi măgulitor, cât se poate de binevenit, dar câteodată invidia nu-i provocată de obiectul la care te-ai fi aşteptat. O dată, când Susy avea şapte ani, a rămas cu gura căscată în faţa unei musafire de-a noastră care se gătea pentru un bal. Doamna aceea a fost încântată de acest omagiu mut, plin de admiraţie naivă. Iar când şi-a încheiat opera de înfrumuseţare şi s-a arătat în forma ei perfectă, înveşmântată ca Solomon în straiele-i regale, s-a oprit încrezătoare, aşteptând să primească de pe buzele fetiţei omagiul fierbinte ce i se citea în ochi. Susy a rostit atunci, cu un mic suspin de invidie:

        — Aş vrea să am şi eu ochelari şi dinţi strâmbi!

        Altă dată, la vârsta de şapte ani şi jumătate, Susy a făcut o boroboaţă care i-a atras reproşurile şi mustrările celor ce se găseau de faţă. După aceea, rămânând singură cu maică-sa a reflectat puţin la cele întâmplate, aşa cum făcea de obicei. Apoi şi-a formulat ceea ce socot eu – şi ceea ce ar socoti şi umbra lui Burns – o destul de bună scuză filosofică:

        — Ştii bine, mamă, că n-aveam cum să mă văd, aşa că nu puteam să ştiu cum arătam.

        În casele unde prietenii apropiaţi şi oaspeţii sunt îndeobşte oameni cu carte – avocaţi, judecători, profesori şi clerici – urechile copiilor se familiarizează de timpuriu cu un vocabular bogat. Pentru ei e normal să culeagă cuvintele ce le ies în cale; e normal să reţină fără discernământ cuvinte de toate lungimile; e normal să folosească fără frică orice cuvânt le cade în plasă, indiferent de lungimea lui. Ca urmare, vorbirea lor e o ţăcăneală ciudată şi caraghioasă de vorbe mărunte, întreruptă în răstimpuri de bubuitul de artilerie grea al câte unui cuvânt atât de lung şi atât de sonor, încât pare gata-gata să zguduie pământul şi să spargă geamurile. Uneori copilul îşi face o idee greşită despre înţelesul unui cuvânt cules la nimereală şi-l încarcă cu un sens ce-i ştirbeşte utilitatea: acest lucru nu se întâmplă totuşi prea des, cum s-ar putea crede – de fapt, se întâmplă extrem de rar. În copilărie, Susy a avut noroc cu cuvintele lungi, pe care le folosea din belşug. Şi nu făcea greşeli mai multe decât s-ar fi cuvenit. O dată, când se aştepta la un lucru foarte caraghios (care însă nu s-a întâmplat), a izbucnit într-un râs homeric. Şi deşi s-a convins că râde degeaba, a rămas pe poziţii, căci ne-a spus:

        — Dacă s-ar fi întâmplat, aş fi fost transpirată de bucurie (în loc de transportată!).

        Iar şi mai înainte, când avea doar vreo cinci anişori, i-a comunicat unui musafir că nu fusese la biserică decât o singură dată, şi anume, când s-a „retezat” (botezat!) Clara.

        La Heidelberg, când avea şase ani, Susy a băgat de seamă că parcul castelului e plin de melci. Într-o zi, văzând pe masă un nou fel de mâncare şi aflând că-i o mâncare de melci, a rămas foarte impresionată, ba chiar speriată, căci ne-a întrebat cu spaimă în glas:

        — Melci sălbatici, mămico?

        Era simţitoare şi plină de atenţie faţă de ceilalţi – o însuşire ce se dobândeşte prin educaţie, desigur: nimeni nu se naşte cu ea, după cât se pare. Într-o zi toridă de vară, la noi acasă în Hartford, pe când Susy era foarte mică, maică-sa i-a luat de câteva ori evantaiul (un evantai japonez, în valoare de cinci cenţi), pe care, după ce-şi făcea vânt cu el o clipă, i-l dădea înapoi cu mulţumiri. Susy îşi dădea seama că maică-sa ar fi folosit tot timpul evantaiul, dacă ar fi putut s-o facă fără a-l deposeda pe proprietarul acestui obiect. Mai ştia că maică-sa n-ar fi acceptat s-o deposedeze de evantai. Trebuia, totuşi, găsită o soluţie, iar Susy a găsit-o. Scoase cinci cenţi din caseta ei cu bani şi, ducându-se la Patrick, îl rugă să meargă în oraş (o milă şi jumătate) şi să cumpere cu cei cinci cenţi un evantai japonez. Patrick a făcut întocmai – şi astfel Olivia a putut să folosească un evantai care-i fusese oferit cu discreţie şidelicateţe. E spre cinstea fetiţei faptul că, în loc să se abţină de la o cheltuială aducând de sus un alt evantai, mult mai costisitor, a preferat să lase impresia că maică-sa doreşte un evantai japonez, să-i satisfacă această dorinţă şi să nu-şi pună întrebarea dacă avea sau nu vreun rost să procedeze astfel.

        Uneori, vorbirea ei lua forme ciudat de expresive. O dată – când avea nouă sau zece ani – s-a dus în odaia maică-si şi i-a spus că Jean (care era un bebeluş) plânge în odaia copiilor şi c-ar fi poate cazul s-o sune pe guvernantă.

        — Plânge tare? O întrebă maică-sa, vrând să spună „plânge de ciudă” sau „plânge urât”.

        — A, nu, mămico, plânge de inimă albastră.

        Îmi face plăcere să-mi reamintesc diferite întâmplări mărunte, care scot în relief sensibilitatea ce ocupa un loc atât de însemnat în caracterul ei. Tin minte o astfel deîntâmplare care, deşi îi punea în lumină generozitatea, arunca totuşi o umbră asupra ei din alt punct de vedere. Susy mergea atunci pe al unsprezecelea an. Maică-sa făcuse cumpărăturile de Crăciun şi-i dăduse voie fetiţei să se uite la darurile pregătite pentru copiii lui Patrick. Printre cadouri se afla o sanie frumoasă pentru Jimmy; pe sanie era pictat un cerb, dedesubtul căruia stătea scris, cu litere mari de aur: CERB. Susy s-a arătat bucuroasă de toate darurile, până când a descoperit sania. Când a văzut-o, a amuţit şi s-a întunecat la faţă – deşi sania era cel mai frumos dintre daruri. Maică-sa a întrebat-o atunci, surprinsă şi dezamăgită:

        — Ce e, Susy, nu-ţi place? Nu-i frumoasă sania? Susy rămase pe gânduri, era limpede că nu voia să spună ce-i stătea pe inimă. Totuşi, la stăruinţele maică-si, răspunse cu glas tremurător:

        — Da, mămico, e un cadou frumos, şi desigur că a costat o avere, dar. Ce rost are să le spui că-i scump?

        Dându-şi seama că maică-sa nu înţelegea, îi arătă cuvântul scris cu litere de aur.

        Nu inima, ci ortografia ei era defectă. Le moştenise pe amândouă de la maică-sa.

        Când avea treisprezece ani şi era o fetiţă firavă, cu cosiţe castanii-arămii ce-i cădeau pe spate, fiind poate cea mai harnică albină din stupul familiei din pricina studiilor multiple, a exerciţiilor de gimnastică şi a jocurilor la care trebuia să ia parte, Susy s-a apucat, în taină şi din proprie iniţiativă, să scrie o biografie a mea. O făcea din dragoste pentru mine, sporindu-şi astfel cu încă o muncă povara de treburi. Scria noaptea, în dormitorul ei, şi-şi ţinea ascunse hârtiile: După câtva timp maică-sa le descoperi, le sustrase şi mi le arătă şi mie, apoi îi mărturisi că le luase, adăugând că fusesem încântat şi mândru. Îmi amintesc cu multă plăcere de acele zile. Primisem laude şi înainte de asta, dar niciuna din ele nu mă mişcase atâta, niciuna nu ar fi putut avea un asemenea preţ în ochii mei. Şi şi-a păstrat acest preţ până-n ziua de azi. Nici un alt compliment, nici un alt elogiu, nici o altă laudă, indiferent din ce sursă ar fi venit, nu au fost pentru mine atât de preţioase cum a fost şi continuă să fie aceasta. Citind-o astăzi, după atâţia ani, îmi apare ca o solie regească şi-mi prilejuieşte aceeaşi surpriză plăcută pe care mi-a provocat-o atunci – surprizăla care se adaugă pateticul gând că mâna grăbită şi nerăbdătoare care a aşternut pe hârtie această laudă nu o va mai atinge pe-a mea; şi mă simt la fel cum s-ar simţi omul sărac şi umil, care, pe neaşteptate, ar citi un decret ce-l înalţă la rangul de nobil.

        În acele zile de demult am pozat desigur de multe ori, la micul dejun şi la prânz, pentru biografia pe care o scria Susy. Da, îmi amintesc bine că pozam, şi că Susy şi-a dat seama de asta. Tin minte că într-o dimineaţă, la micul dejun, am făcut o remarcă foarte inteligentă, pe un ton triumfător, după care Susy i-a spus maică-si, în secret, că am făcut remarca special pentru biografie.

        Nu mă încumet să schimb nici cu o iotă portretul pe care mi l-a schiţat Susy şi din care voi cita unele pasaje în forma lor originală – cu întreaga lor simplitate, izvorâtă din inima cinstită şi frumoasă a unui copil. Ceea ce iese dintr-o astfel de sorginte posedă un farmec şi un har care-i îngăduie să calce toate legile recunoscute ale literaturii, rămânând totuşi literatură şi încă una vrednică de ospitalitate.

        Ortografia e adeseori în suferinţă, dar o voi respecta fiind a lui Susy. Tin la ea şi n-o pot profana. Pentru mine e ca aurul. A o corecta ar însemna s-o stric, nu s-o purific. Ar însemna să-i răpesc libertatea şi flexibilitatea, făcând-o rigidă şi formală. Chiar când această ortografie e extravagantă la culme, ea nu mă şochează. E ortografia lui Susy, şi ştiu că-şi dădea toată osteneala – şi pentru mine nimic nu poate fi mai bun.

        Susy învăţa uşor limbile străine, ca şi istoria şi muzica: învăţa uşor orice, învăţa repede şi temeinic totul, cu excepţia ortografiei. A ajuns să înveţe şi ortografia după un timp. Dar nu m-aş fi necăjit prea tare dacă n-ar fi învăţat-o, căci deşi ortografia era unicul meu titlu de glorie, n-am fost niciodată capabil s-o respect cu totul. Acum vreo şaizeci de ani, la şcoala mea existau două premii: unul pentru ortografie, celălalt pentru bună purtare. Premiile se dădeau sub forma unor medalii netede, de argint, cam de mărimea unui dolar. Pe una din ele era gravat, cu litere cursive, italice, cuvântul „Ortografie”, iar pe cealaltă erau gravate cuvintele „Bună purtare”. Posesorii acestor medalii şi le atârnau la gât cu un şnur şi întreaga şcoală îi invidia văzându-i astfel împodobiţi. Orice copil şi-ar fi jertfit un picior pentru privilegiul de a arbora măcar o săptămână una din medalii, dar nici un copil în afară de mine şi de John RoBards n-a avut vreodată această şansă. John RoBards era un băiat veşnic şi iremediabil bine crescut. Aş putea chiar să spun: diabolic de bine crescut, exasperant de bine crescut. Acesta era sentimentul nostru despre acea însuşire a lui. RoBards arbora întotdeauna medalia cu „buna purtare”, iar eu cealaltă medalie. Cuvântul „întotdeauna” e cam exagerat, căci de câteva ori amândoi am pierdut medaliile – prea deveniseră monotone: aveam nevoie de o schimbare, aşa că de câteva ori ne-am schimbat între noi medaliile. Era o satisfacţie pentru John RoBards să pară bun la ortografie, ceea ce nu era deloc. Şi era o satisfacţie pentru mine să par bine crescut. Se înţelege însă că aceste schimbări nu puteau fi de durată – căci se găsea până la urmă câte un elev care, observând cele întâmplate, să raporteze grabnic; n-ar fi fost om dacă n-ar fi făcut-o. Fireşte că învăţătorul ne lua atunci pe loc medaliile, dar noi le recăpătăm de fiecaredată, până vineri seara. Dacă pierdeam medaliile luni dimineaţa, buna purtare a lui John se afla în fruntea listei vineri după-amiază, când învăţătorul încheia bilanţul săptămânii. După-amiaza de vineri se termina întotdeauna cu un examen de ortografie. Fiind în dizgraţie, o porneam din ultimul rând, al codaşilor, dar îi întreceam pe toţi şi rămâneam singur, cu medalia la gât, când campania lua sfârşit. O dată, chiar la capătul uneia din aceste campanii, am scris greşit un cuvânt aşa că am pierdut medalia: omisesem primul r din cuvântul februarie – dar asta, de dragul unei fete. Pasiunea mea era în clipele acelea atât de puternică, încât aş fi fost în stare să omit întreg alfabetul.

        Aşa cum spuneam, n-am avut niciodată un respect exagerat pentru ortografie şi continuu şi azi să simt la fel. Înainte ca îndreptarul ortografic să-şi impună formele arbitrare, oamenii îşi dezvăluiau fără să vrea unele trăsături de caracter şi adăugau totodată mesajului lor, prin însuşi felul cum scriau, anumite nuanţe revelatoare, astfel încât s-ar putea ca pomenitul îndreptar să ne fi adus binefaceri îndoielnice.

        Susy a început să-mi scrie biografia în 1885, când eu aveam aproape cincizeci de ani, iar ea aproape paisprezece. Iată cum începea: „Suntem o familie foarte fericită. Ea se compune din tata, mama, Jean, Clara şi cu mine. Despre tata scriu eu acum şi n-o să mi se întâmple să nu ştiu ce să scriu despre el, fiindcă-i un personaj foarte original.

        Înfăţişarea tatei a fost descrisă de multe ori, dar foarte greşit. Are un păr frumos, cărunt, nu prea des nici prea lung, ci întocmai cum trebuie, un nas roman care-i sporeşte mult frumuseţea trăsăturilor, ochii blânzi şi albaştri, şi o mustăcioară. Are un cap de o croială admirabilă, cu un profil minunat. Şi are o faţă foarte frumoasă – pe scurt, e un bărbat extraordinar de chipeş. Toate trăsăturile lui sunt perfecte, decât că dinţii nu-s extraordinari. Obrajii au o culoare foarte deschisă şi nu poartă barbă. E un om foarte bun şi foarte hazliu. Are şi toane, dar toţi avem aşa ceva în familia noastră. E cel mai drăguţ om pe care l-am văzut şi am sperat să-l văd vreodată; şi e, vai! Atât de distrat! Ştie să spună poveşti fermecătoare. Clara şi cu mine obişnuiam să ne aşezăm pe braţele fotoliului său şi să-l ascultăm povestind despre pozele de pe pereţi.”

        Îmi amintesc perfect de zilele acelea cu poveşti. Fetiţele alcătuiau un public dificil şi exigent.

        În biblioteca casei noastre din Hartford, rafturile de pe unul din pereţi se îmbinau cu căminul – de fapt, de o parte şi de alta a consolei căminului erau rafturi pe care se înşirau, ca şi pe consolă, diverse obiecte. La un capăt al alaiului lor se afla o pictură în ulei, înrămată, înfăţişând un cap de motan; la celălalt capăt se afla portretul în mărime naturală al unei fete frumoase, care se numea Emmeline – un nume cât se poate de potrivit; era o acuarelă impresionistă. Între un tablou şi celălalt se înşirau vreo douăsprezece sau cincisprezece obiecte, precum şi o pânză în ulei a lui Elihu Vedder, intitulată „Juna Meduză”. Din când în când fetiţele mă rugau să le improvizez o poveste, iar eu trebuia să vâr în acea poveste toate obiectele pomenite, inclusiv cele trei tablouri. Trebuia să încep totdeauna cu motanul şi să termin cu Emmeline. Nu mi se acorda niciodată dreptul de a schimba, măcar cu o iotă, acestaranjament; n-aveam voie să introduc în poveste vreun obiect care să fie aşezat într-un alt loc decât cel ocupat în realitate.

        Obiectele acestea n-aveau niciodată parte de o zi liniştită, de o zi de odihnă. În vieţile lor nu exista duminică, nu exista odihnă; existenţa lor era un lung şi monoton pomelnic de violenţe şi vărsări de sânge. Cu timpul, obiectele şi tablourile ajungeau să dea semne de oboseală, şi nu-i de mirare, după atâtea aventuri tumultuoase trăite de-a lungul romanticei lor existenţe.

        Ca povestitor în faţa copiilor avusesem, încă de la început, o situaţie grea. Dacă îmi aduceau o poză dintr-o revistă şi-mi cereau să construiesc o poveste inspirându-mă din ea, fetiţele acopereau, de obicei, restul paginii cu mânuţele, ca nu cumva să fur vreo idee din revistă. Poveştile mele trebuiau neapărat să fie noi şi originale. Câteodată fetiţele îmi furnizau câte un personaj-două sau chiar o duzină de personaje şi-mi cereau să le transform pe loc, hărăzindu-le o existenţă viguroasă şi savuroasă, de oameni certaţi cu legea. Dacă fetiţele aflau de vreun lucru sau vreun animal neobişnuit, ştiam precis că-mi vor cere să-l introduc în următoarea poveste. O dată, Clara mi-a cerut să improvizez o poveste despre un instalator şi un „bou constructor”, şi a trebuit s-o improvizez. Clara nu ştia ce înseamnă un „boa constrictor”, dar când acesta şi-a făcut apariţia în poveste, i-a plăcut mult.

        „Jocul preferat al tatei e biliardul; când e obosit şi vrea să se odihnească, rămâne toată noaptea treaz şi joacă biliard. Pare să-i odihnească mintea. Tata fumează enorm, aproape fără încetare. Are o minte de scriitor şi nu poate să priceapă unele lucruri foarte simple. Soneria noastră de alarmă se defectează des, iar tata s-a văzut nevoit să scoată camera cu pereţi de mahon din circuitul de alarmă, deoarece soneria începuse să sune aiurea chiar şi când fereastra camerei era închisă. În cele din urmă s-a gândit că soneria o fi mergând bine şi s-a hotărât să o pună la încercare. De aceea, a pus-o în priză, apoi s-a dus jos şi a deschis fereastra – soneria a sunat, cum ar fi sunat chiar dacă nu s-ar fi defectat. Tata a venit sus şi i-a spus mamei cu disperare în glas:

        — Livy, camera de mahon nu vrea să se astâmpere. Adineaori am deschis fereastra, ca să verific.

        — Păi, de, tinere, i-a răspuns mama, dacă ai deschis fereastra, sigur că soneria trebuia să sune!

        — Tocmai de aia m-am şi dus jos, ca să văd dacă suna! Mama a încercat să-i explice tatei că, atunci când vrea să vadă dacă soneria sună chiar şi cu fereastra închisă, nu trebuie s-o deschidă; dar degeaba, tata nu putea să priceapă; ba se şi enerva pe mama că încearcă să-l facă să creadă în ceva imposibil.”

        Iată un biograf sincer şi cinstit, care nu scrie cu mănuşi. Continuu să am şi astăzi aceeaşi minte neroadă în ce priveşte enigmele şi perplexităţile, pe care Susy mi-a descoperit-o în zilele acelea demult apuse. Lucrurile complicate mă plictisesc, mă enervează şi, până la urmă, mă scot din sărite. Nu sunt în stare să ajung prea departe cu lectura unui contract – fie el cât de simplu şi de banal – căci formulele ca „întâia parte contractantă” şi „a doua parte contractantă” mă calcă pe nervi. Ashcroft vine zilnic la mine şi se străduieşte din răsputeri sămă facă să pricep elementele esenţiale ale procesului pe care l-am intentat lui Henry Butters, Harold Wheeler şi celorlalţi piraţi de la „Plasmon”, dar de fiecare dată e nevoit să renunţe. Mă apucă jalea când îl aud spunându-mi, cu ochi rugători:

        — Ei, problema asta aţi înţeles-o, nu-i aşa? Iar eu sunt totdeauna nevoit să-i răspund:

        — Nu, Ashcroft, n-am înţeles-o. Aş fi vrut s-o înţeleg, dar n-am fost în stare. Trimite după motan.

        În zilele despre care vorbeşte Susy, mi s-a întâmplat un lucru care m-a lăsat perplex. F. G. Whitmore, agentul meu comercial, m-a dus afară din oraş cu trăsurica lui. Trecând pe lângă poartă, ne-am îndreptat spre grajduri. Nu exista alt drum decât acesta, un drum de forma unei linguri, a cărei coadă se întindea de la poartă până la un rond de flori din apropiere de grajduri. Ajungând în dreptul rondului de flori, drumul se bifurca şi ocolea rondul într-un fel de buclă, pe care aş compara-o cu căuşul lingurii. Şedeam în partea dreaptă a trăsuricii, de unde se vedea şi casa. Când ne-am apropiat de locul unde se bifurca drumul, am văzut că Whitmore vrea s-o apuce spre stânga, ocolind căuşul lingurii.

        — Nu Whitmore! I-am strigat. Ia-o la dreapta. În felul acesta o să pot coborî lângă casă când ajungem la uşă.

        — Păi, asta o să se întâmple în orice caz, mă asigură el. Nu contează pe care parte ocolesc acest rond de flori.

        I-am explicat că-i un catâr, dar el a stăruit în hotărârea lui.

        — Bine, i-am spus, încearcă şi-o să vezi! Whitmore şi-a văzut de drum şi m-a adus într-adevăr la uşa casei mele, chiar pe partea unde spusese că mă va scoate. Nu mi-a venit să cred atunci şi nici acum nu pot crede.

        — E doar o întâmplare, Whitmore, i-am spus. N-ai putea s-o repeţi.

        El mi-a răspuns că poate şi, îndreptându-şi din nou trăsurica spre drum, a dat ocol rondului şi s-a întors la uşa casei mele. Eram stupefiat, paralizat, siderat de aceste rezultate stranii, dar continuam să nu fiu convins. Nu puteam crede că va mai fi în stare să repete încă o dată această performanţă, dar a făcut-o. Mi-a spus c-ar fi în stare să facă asta toată ziua, aducând trăsurica de fiecare dată pe acelaşi traseu. Scos din sărite, l-am poftit să se ducă la balamuc, asigurându-l că voi suporta eu cheltuielile. N-am vrut să-l mai văd timp de-o săptămână.

        M-am dus sus, furios, şi am început să-i povestesc Oliviei toată tărăşenia, aşteptându-mă să găsesc la ea înţelegere pentru mine şi ură pentru Whitmore; ea însă a râs în hohote la auzul vorbelor mele, fiindcă avea o minte întocmai ca a lui Susy. Enigmele şi lucrurile complicate nu o speriau câtuşi de puţin. Avea, ca şi Susy, o minte analitică. După cum am încercat să sugerez, mintea mea era cu totul altfel. Am povestit de multe ori istoria aceea cu tră-surica, sperând că voi găsi la un moment dat un om care să fie de partea mea, dar degeaba, nu l-am găsit. Şi nu pot vorbi cu dezinvoltură despre întâmplarea cu trăsurica, povestind pur şi simplu faptele, fără să-mi amintesc de coada de lingură şi de căuşul ei, de cal şi de trăsurică; iar în clipa când ajung la poziţia mea întrăsurică şi încerc s-o cârmesc spre stânga, totul se duce de râpă. Nu pricep cum mă putea aduce pe partea dreaptă când ajungeam la uşă. Susy avea dreptate – unele lucruri nu le pot înţelege.

        Soneria de alarmă pomenită de Susy avea o viaţă veselă şi fără griji, fiind lipsită de orice principii. Şi era defectă ba într-un loc, ba în altul, şi avea destule ocazii să se defecteze, deoarece toate ferestrele şi uşile casei, din pivniţă până la mansardă, erau conectate. Totuşi, în perioadele când era defectă, ne putea deranja doar foarte puţin; constatam repede că voia doar să-şi bată joc de noi şi să se distreze sunând alarma care ne îngheţa sângele. O scoteam din priză şi trimiteam la New York după electrician – pe vremea aceea nu exista la Hartford nici un electrician. După terminarea reparaţiilor, puneam din nou în funcţiune sistemul de alarmă, în care aveam iarăşi încredere. Acest sistem n-a funcţionat niciodată cu folos, decât într-o singură împrejurare; în tot restul costisitoarei şi frivolei sale existenţe n-a folosit la nimic. Dar în acea unică împrejurare şi-a făcut datoria, întreaga datorie – şi-a făcut-o într-un mod serios, admirabil. Pe la orele două noaptea -într-o noapte neagră şi lugubră de martie – am auzit-o sunând şi m-am dat repede jos din pat, căci ştiam că de data asta nu glumeşte. Uşa de la baie se afla în dreptul patului meu. Am intrat în baie, am aprins gazul aerian, m-am uitat la indicator şi am deconectat soneria, oprind astfel zgomotul. M-am întors apoi în pat. Doamna Clemens a deschis discuţia:

        — Ce era?

        — Uşa de la pivniţă.

        — Crezi că a fost un hoţ?

        — Sigur că da. Nu cumva îţi închipuiai c-a fost vreun revizor şcolar?

        — Şi ce crezi că voia?

        — Presupun că voia niscaiva bijuterii, dar cum nu e familiarizat cu casa, îşi închipuie că bijuteriile sunt în pivniţă. Nu-mi place să dezamăgesc un hoţ pe care nu-l cunosc şi care nu mi-a făcut nici un rău, dar dacă ar fi avut destulă minte ca să întrebe, i-aş fi spus că nu ţinem în pivniţă decât cărbuni şi legume, nimic altceva. Totuşi s-ar putea să fie familiarizat cu casa noastră şi să dorească tocmai cărbuni şi legume. Când stau să mă gândesc, cred că umblă mai degrabă după legume.

        — Te duci jos să vezi?

        — Nu. Nu i-aş putea fi de nici un folos. N-are decât să-şi aleagă singur legumele – nici nu ştiu măcar unde le este locul.

        — Dar dacă se va urca la parter? Mă întrebă Olivia.

        — N-are decât! O să ştim chiar în clipa când o să deschidă vreo uşă de la parter, căci va declanşa soneria.

        Chiar atunci se porni din nou îngrozitoarea larmă.

        — A sosit la parter, am exclamat. Ţi-am spus c-o să vină! Cunosc perfect obiceiurile hoţilor. Sunt nişte oameni sistematici.

        M-am dus în baie ca să mă încredinţez că nu greşeam -şi nu greşeam. Am deconectat sufrageria, oprind astfel zgomotul, şi m-am întors în pat.

        — Ce crezi c-o fi căutând acum? Mă întrebă nevastă-mea.

        — Cred că, după ce şi-a luat toate legumele pe care le-a vrut, umblă să ianişte inele de şervete şi alte lucruri dintr-astea, pentru nevastă şi pentru copii. Toţi au familie – toţi hoţii, adică – şi se gândesc totdeauna la ai lor; după ce se servesc cu câteva alimente de care au nevoie ei înşişi, iau suveniruri pentru familie. Luându-le, nu ne uită nici pe noi, fiindcă lucrurile alea sunt menite să-i amintească hoţului de noi, dar şi nouă de el. Nu le mai căpătăm niciodată înapoi; amintirea gestului lui va rămâne îmbălsămată în inimile noastre.

        — Nu cobori să vezi ce mai vrea?

        — Nu. Nu mă interesează mai mult decât mă interesa înainte. Hoţii ăştia sunt oameni cu experienţă, ştiu ce vor. N-aş putea să-l ajut cu nimic. Cred că umblă după vase de ceramică, podoabe şi alte asemenea lucruri. În măsura în care ne cunoaşte casa, ştie că nu poate găsi la parter, în sufragerie, decât asemenea lucruri.

        — Dar dacă vine până aici? Mă întrebă Olivia, cu oarecare nelinişte în glas.

        — Nu face nimic, i-am răspuns. O să ne dea de ştire.

        — Şi ce-o să facem atunci?

        — O să ieşim pe fereastră.

        Olivia îmi spuse, niţeluş cam nervoasă:

        — Atunci la ce ne foloseşte soneria de alarmă?

        — Draga mea, ai văzut că ne-a folosit până acum şi ţi-am explicat cum o să ne fie de folos chiar şi după ce hoţul va sosi aici.

        Dar hoţul n-a mai declanşat soneria.

        — Am impresia că e dezamăgit, am spus după un timp. O fi plecat cu legumele şi cu celelalte fleacuri – da, cred că-i dezamăgit.

        Ne-am culcat la loc, iar a doua zi dimineaţa, pe la opt fără un sfert, am coborât în grabă jos – căci urma să iau trenul de la opt şi douăzeci şi nouă de minute spre New York. Am văzut că la parter toate luminile erau aprinse -gazul ardea din plin. Pardesiul meu cel nou dispăruse; la fel, umbrela mea cea veche; dispăruseră şi pantofii mei de lac, nou-nouţi, pe care nici nu apucasem să-i port. Fereastra care dădea spre umbrarul din spatele casei se căsca largă. Ieşind pe fereastră, am pornit-o pe urmele hoţului printre copaci, până la poalele dealului; nu-mi venea greu s-o fac, deoarece hoţul îşi marcase drumul cu inele de şervete, şi cu diverse alte obiecte, pe care desigur le dispreţuia, inclusiv umbrela mea. M-am întors în casă triumfător şi i-am demonstrat neveste-mi că hoţul fusese dezamăgit. Bănuisem eu c-aşa o să fie, încă de la bun început bănuisem, mai ales când văzusem că nu urcă până la etaj, unde dormeam cu toţii.

        * „Tata are un mers special, care ne place mult fiindcă i se potriveşte grozav, deşi altora nu le place; se tot plimbă de colo până colo, mereu, în timp ce se gândeşte, şi chiar între două feluri de mâncare.”

        O doamnă – rudă de departe cu familia noastră – a venit odată în vizită la noi. Voise să stea o săptămână, dar fără să pricepem de ce toate eforturile noastre de a o face să se simtă bine au dat greş, aşa că a ridicat ancora chiar a doua zi după sosire. Ne-am străduit să ghicim, dar n-am putut dezlega misterul. Abia mai târziu aveam să aflăm motivul: tropăielile mele în timpulmesei o făcuseră să creadă că nu-i pot suporta prezenţa.

        Cuvântul „tinere” era, după cum poate că cititorul a şi bănuit, o poreclă pe care mi-o dăduse nevastă-mea – poreclă amabil-ironică, dar şi afectuoasă. Aveam, după cât se pare, anumite ciudăţenii şi deprinderi proprii mai degrabă unui om mult mai tânăr decât mine.

        „Tatei îi plac foarte mult animalele, mai ales pisicile -am avut o dată o pisicuţă gri grozav de drăguţă, pe care a botezat-o „Leneşa„ (tata se îmbracă totdeauna în gri ca să se potrivească cu părul şi cu culoarea ochilor). O punea pe umăr şi se plimba cu ea prin odaie – era ceva grozav – pisi-cuţă aceea gri, dormind pe haina gri, lângă părul gri al tatei! Numele date de el pisicilor noastre sunt teribil de nostime; de pildă Rătăcita, Abner, Pestriţa, Fraulein, Leneşa, Bufalo Bill, Cleveland, Borşuleţ, Ciuma sau Foametea.”

        Odată, când fetiţele erau mici, am avut o pisică foarte neagră pe nume Satana, care Satana avea un pisoi negru numit Păcatu'. [.] „Tata le spune întotdeauna pe şleau oamenilor ce are de spus. O dată, când o doamnă îl tot întrerupea, tata i-azis mamei că se gândise să-i spună soţului doamnei:

        — Îmi pare bine că soţia dumitale n-a fost de faţă când Creatorul a zis: Să se facă lumină!”

        Da, avem de-a face, repet, cu o cronicară cinstită. Nu îmi trece sub tăcere lipsurile, ci le dă un relief egal cu acela al însuşirilor frumoase. Am făcut într-adevăr remarca pomenită – şi sunt încredinţat până în ziua de azi că dacă doamna cu pricina ar fi fost de faţă când Creatorul a poruncit: „Să se facă lumină!” – ea l-ar fi întrerupt şi, astfel, n-am fi avut în vecii vecilor parte de lumină.

        „Tata zicea deunăzi:

        — Sunt un mugwump până în măduva oaselor. (Tata ştie că îi scriu biografia şi a spus vorba asta înadins.) Nu-i place să meargă la biserică, n-am înţeles niciodată de ce, până de curând, când ne-a spus că nu suportă s-audă vorbind pe nimeni altcineva decât pe sine însuşi, dar că pe sine s-ar putea asculta ore întregi fără să obosească: fireşte, a spus-o în glumă, dar n-am nici o îndoială că spunea adevărul.”

        Remarca lui Susy despre vorbitul „pe şleau” mă tulbură şi mă obligă să revin asupra ei. În primii zece ani de căsnicie mi-am supravegheat cu atenţie limbajul între pereţii casei, ieşind afară când vreo situaţie mi se părea prea greu de suportat şi simţeam nevoia unei uşurări. Ţineam la respectul şi la aprobarea neveste-mi mai mult decât la respectul şi la aprobarea întregii lumi. Mă temeam de ziua în care ea va descoperi că nu-s decât un cavou spoit în alb, dar burduşit cu înjurături înăbuşite. Eram atât de prevăzător în primii zece ani, încât nu mă îndoiam de succesul tacticii mele. De aceea, eram la fel de fericit în vinovăţia mea cum aş fi putut să fiu dac-aş fi fost nevinovat.

        Dar până la urmă o întâmplare m-a dat de gol. Într-o dimineaţă am intrat în baie şi am lăsat fără să vreau uşa întredeschisă. Pentru prima oară mi se întâmpla să uit această măsură de prevedere – a închiderii uşii. Eram conştient de necesitatea ei, deoarece bărbieritul era întotdeauna un chin pentru mine şi puteam rareori să-l duc la bun sfârşit fără ajutorul unor explozii verbale. Dedata asta, însă, eram lipsit de apărare şi nici nu bănuiam. N-am avut de furcă prea mult cu briciul, aşa că m-am mulţumit cu acompaniamentul unor simple mormăieli şi mârâituri, desigur necuviincioase, dar nicidecum zgomotoase ori emfatice, cum ar fi fost bunăoară expresiile viguroase sau zbieretele. După aceea mi-am pus cămaşa. Cămăşile mele sunt de un fel special, inventat de mine: ele se încheie la spate, unde sunt şi nasturii – când sunt. De data asta, nasturii lipseau. Mi-a sărit muştarul numaidecât, iar vorbele mi s-au înteţit şi ele, atât ca sunet, cât şi ca forţă de expresie. Dar nu-mi păsa, deoarece uşa de la baie era solidă şi presupuneam că-i bine închisă. Am deschis fereastra şi am azvârlit cămaşa, care a căzut pe tufele din curte, unde putea fi admirată la nevoie de oamenii ce se duceau la biserică: între cămaşă şi trecători nu era decât un petec de iarbă de vreo cincizeci de picioare. Încă bolborosind şi tunând pe înfundate, am încercat altă cămaşă. Îi lipseau şi ăsteia nasturii. Mi-am sporit vehemenţa verbală, pentru a face faţă situaţiei, şi am azvârlit pe fereastră şi cămaşa aceea. Mi-am pus a treia cămaşă – eram prea furios, prea înnebunit de ciudă ca s-o examinez mai întâi. Îi lipseau şi ei nasturii, aşa că şi-a urmat colegele pe fereastră. Apoi, adunându-mi puterile, mi-am dat drumul la gură, de parc-aş fi slobozit o şarjă de cavalerie. În toiul acestui asalt formidabil mi-a căzut privirea asupra uşii întredeschise – şi am încremenit brusc.

        Mi-a trebuit multă vreme ca să-mi termin toaleta. Am prelungit-o fără rost, încercând să iau o hotărâre cât mai potrivită cu împrejurările. Încercam să sper că doamna Clemens doarme, deşi ştiam bine că-i trează. Pe fereastră nu era chip să evadez. Era prea strâmtă – bună doar pentru cămăşi. În cele din urmă m-am hotărât să trec vitejeşte prin dormitor, cu aerul unuia care n-a greşit cu nimic. Am străbătut cu succes jumătate din drum. Nu mi-am întors privirea spre nevastă-mea, deoarece ar fi fost primejdios. E foarte greu să arăţi nevinovat când faptele indică exact contrariul, iar încrederea în propria-mi performanţă mă părăsea treptat pe măsură ce străbăteam odaia. Mă îndreptam spre uşa din stânga, deoarece era cea mai depărtată de nevastă-mea. Uşa aceea nu mai fusese niciodată deschisă, din ziua când se zidise casa, dar acum mi se părea a fi un adăpost binecuvântat. Patul era chiar cel în care mă aflu acum şi din care dictez aceste amintiri, cu atâta seninătate, în fiece dimineaţă50. E acelaşi pat vechi, negru, veneţian, cu sculpturi complicate – cel mai confortabil pat care-a existat vreodată, un pat îndeajuns de încăpător pentru o familie întreagă şi cuprinzând pe coloanele şi în tăbliile lui îndeajuns de mulţi îngeri pentru a aduce oamenilor adormiţi în el pacea şi visele cele mai plăcute. A trebuit să mă opresc în mijlocul încăperii – nu aveam puterea să merg mai departe. Aveam sentimentul că sunt ţintuit de privirea unor ochi acuzatori – până şi îngerii sculptaţi mă cercetau cu o căutătură neprietenoasă. Oricine ştie cum te simţi când eşti încredinţat că te priveşte cineva ţintă, din spate. Simţi nevoia să te-ntorci cu faţa, n-ai încotro. Ei bine, mi-am întors faţa. Patul era aşezat la fel ca acum, cu piciorul patului acolo unde s-ar fi cuvenit să fie capul. Dacă ar fi fost aşezat normal, tăblia înaltă m-ar fi apărat. Dar cealaltă tăblie nu era de ajuns de înaltă ca să mă ferească de priviri. Eram complet descoperit. Şi lipsit de apărare. M-am întors neavând încotro – iar amintirea a ceea ce mi-afost dat să văd e încă vie, după atâta amar de ani.

        Am văzut, rezemat de pernele albe, capul cu părul negru, am văzut faţa tânără şi frumoasă, am văzut mai ales ochii aceia minunaţi, în care desluşeam o lumină ce nu mi se dezvăluise până atunci; scăpărau de indignare. Am simţit că mă nărui, că mă topesc sub privirea acuzatoare. Am rămas tăcut sub focul ei nimicitor doar un minut

        — Dar mi s-a părut o veşnicie. Apoi buzele soţiei mele s-au descleştat, rostind. Ultimele cuvinte spuse de mine în baie! Erau exact aceleaşi cuvinte, dar spuse cu un glas catifelat, copilăros, neexperimentat, caraghios de nepotrivit, absurd de nepotrivit cu limbajul acela teribil. În viaţa mea nu auzisem nişte vorbe mai nearmonioase, mai dezacordate, mai lipsite de noimă ca vorbele acelea tari, puse pe o muzică atât de slabă. M-am străduit din răsputeri să nu râd, căci eram vinovat, dornic de milă şi de iertare. Am încercat să mă stăpânesc şi am reuşit – până în clipa când nevastă-mea mi-a spus, pe un ton grav:

        — Poftim, acuma ştii cum sună!

        Atunci am izbucnit în râs. Hohotele mele umplură văzduhul – le puteai auzi şuierul ca de şrapnele.

        — Uf, Livy, i-am spus în cele din urmă, dacă zici că sună aşa, zău că n-o să le mai rostesc niciodată!

        A râs şi ea. Amândoi am râs în hohote şi am tot râs aşa, până am simţit că ne părăsesc puterile; dar sufleteşte eram împăcaţi.

        Fetiţele – Clara, în vârstă de şase şi Susy de opt ani -erau de faţă la micul dejun, în timpul căruia mama lor a făcut o remarcă prudentă în legătură cu „vorbele urâte”

        — Prudentă, deoarece nu voia ca fetiţele să bănuiască ceva. Amândouă fetiţele au exclamat atunci într-un glas:

        — Păi, mămico, tăticu' le foloseşte!

        Am rămas cu gura căscată. Îmi închipuisem că taina era adânc ferecată în mine şi că nu o bănuia nimeni.

        — Cum de-aţi aflat, afurisitelor? Le-am întrebat.

        — Păi, stăm deseori pe scară şi te auzim când vii în hol şi-i explici lui George ce are de făcut.

        „Una din ultimele cărţi ale tatei e Prinţ şi cerşetor şi e fără îndoială cea mai bună carte pe care-a scris-o; unii ar vrea ca el să rămână la vechiul stil – un domn i-a şi scris: „Aventurile lui Huckleberry Finn mi-au plăcut enorm şi mă bucur să constat că v-aţi întors la vechiul stil.„ Mă doare, mă doare-n suflet să văd că atât de puţini oameni îl cunosc bine pe tata şi că mai toţi cred că Mark Twain e un umorist care-şi râde de toţi şi de toate. „Şi cu claia lui de păr roşcat care-ar avea mare nevoie de pieptenul barbarilor, cu nasul roman, cu mustăcioara încâlcită, cu mutra de om necăjit, brăzdată de riduri” etc. Aşa îl descriu de obicei oamenii pe tata, încât tare-aş fi vrut ca tata să scrie o carte care să-i scoată la iveală firea bună şi inimoasă, iar Prinţ şi cerşetor o face, în oarecare măsură. Cartea e plină de idei frumoase, încântătoare. Şi apoi, ce limbă! O limbă perfectă. Cred că una din cele mai emoţionante scene este aceeaîn care cerşetorul merge călare împreună cu nobilii în procesiunea de recunoaştere şi o vede pe maică-sa. O, şi scena care urmează, în care descrie cum maică-sa dă fuga spre el văzându-l că-şi ridică mâna cu palma-n sus, şi cum e alungată de unul din slujitorii regelui! Pe urmă, micul cerşetor simte mustrări de cuget când îşi aminteşte de vorbele ruşinoase ce i-au ieşit de pe buze în clipa când ea era alungată: Nu te cunosc, femeie! Simte că mândria i se preface în cenuşă, iar toate titlurile lui de nobleţe rămân fără valoare. E o scenă admirabil de frumoasă şi mişcătoare, pe care tata a descris-o minunat.

        N-am întâlnit niciodată un om înzestrat cu o simţire atât de bogată ca tata. Prinţ şi cerşetor e o carte plină de scene mişcătoare, de pildă – îndată după ce micul rege şi-a recăpătat coroana – tata îl pune pe cerşetor să spună, în legătură cu Marele Sigiliu, că l-a folosit ca spărgător de nuci. O, e aşa de nostim! Tata scrie rareori pagini lipsite de umor şi cred că nu va scrie niciodată.”

        Fetiţele o ajutau întotdeauna pe mama lor la redactarea cărţilor mele. Olivia se aşeza pe prispa casei de ţară şi citea răspicat, cu creionul în mână, iar fetiţele o priveau cu ochii atenţi şi bănuitori, încredinţate că, ori de câte oridădea peste un pasaj mai savuros, ea îl elimina. Suspiciunile lor erau foarte întemeiate. Pasajele care li se păreau atât de savuroase aveau îndeobşte o forţă verbală care cerea modificări sau chiar eliminări drastice – uşor de obţinut din partea Oliviei. Ca să mă amuz şi ca să mă delectez cu protestele fetiţelor, abuzam deseori de încrederea cenzorului meu, introducând dinadins unele observaţii într-un stil voit şocant, pentru a savura satisfacţia trecătoare a fetiţelor şi pentru a vedea, apoi, cum creionul îşi face necruţătoarea datorie. Întăream, adesea, cu propriile mele rugăminţi apelurile la clemenţă ale fetiţelor şi mă prefăceam că le argumentez cât se poate de serios. Fetiţele se lăsau amăgite, ca şi mama lor. Eram trei contra unu, deci o luptă inegală, dar era ceva delicios şi nu mă puteam împotrivi ispitei. Din când în când cuceream o victorie şi ne bucuram mult. Pe urmă, eliminam eu însumi în taină pasajul cu pricina: îşi făcuse datoria, distrându-ne grozav, cel puţin pe trei dintre noi; eliminarea din manuscris a pasajului, făcută de mine însumi, nu făcea decât să-i împlinească destinul ce-i fusese hărăzit de la bun început. [.] [Am fost întotdeauna un om distrat. M-am născut aşa, de aceea comiteam mereu, aproape fără să-mi dau seama, abateri mărunte ce-mi aduceau umilinţe care-ar fi trebuit să mă umilească, dar nu mă umileau pentru că nici nu ştiam că greşisem cu ceva. Livy, însă, ştia: de aceea umilinţele îi reveneau ei, care nu făcuse nimic, sărăcuţa, ca să le provoace şi să le merite. Întotdeauna îmi spunea că sunt cel mai dificil dintre copiii ei. Era foarte sensibilă la purtarea mea. Suferea văzându-mă că săvârşesc nişte lucruri necugetate, care mă puteau expune criticii; deaceea, era întotdeauna la pândă, gata să mă ferească de abateri de felul acelora despre care am pomenit.

        Înainte de a pleca de la Hartford la Washington pentru a lua parte la un program de conferinţe, Livy mi-a spus:

        — Am scris pe o hârtiuţă un avertisment şi ţi-am pus-o într-un buzunar al vestei. Când te vei îmbrăca pentru recepţia de la Casa Albă, îţi vei vârî,desigur, degetele în buzunarele vestei, potrivit obiceiului tău, şi vei găsi bileţelul. Citeşte-l cu atenţie şi fă întocmai ce scrie acolo. Neputând fi lângă tine, îi încredinţez bileţelului îndatoririle mele de paznic. Dacă ţi-aş da avertismentul chiar acum, prin viu grai, ţi-ar ieşi din cap peste câteva minute.

        Era în perioada primei preşedinţii a lui Cleveland. Nu o întâlnisem niciodată până atunci pe soţia lui – o femeie tânără, frumoasă, inimoasă, cuceritor de simpatică. Bineînţeles că, îmbrăcându-mă pentru recepţia de la Casa Albă, am găsit bileţelul acela serios, întocmai ca autoarea lui, dar m-a făcut să râd. Cuvintele dulci şi grave ale Oliviei produceau adesea asupră-mi acest efect, pe care-l aveau rareori glumele cele mai reuşite ale vreunui umorist de profesie – fiindcă nu prea râd cu uşurinţă.

        Când am ajuns la Casa Albă şi am dat mâna cu preşedintele, acesta a început să spună ceva, dar eu l-am întrerupt, zicându-i:

        — Vă rog să mă scuzaţi, Excelenţă, mă întorc numaidecât, dar acum trebuie să mă ocup de o chestiune foarte importantă, care nu suferă nici o amânare.

        Şi, întorcându-mă spre doamna Cleveland, tânăra, frumoasa şi fascinanta doamna Cleveland, i-am întins cartea mea de vizită, pe care scrisesem „Aşa a făcut” – şi am rugat-o să se iscălească sub aceste cuvinte.

        — Aşa a făcut? Mă întrebă ea. Ce anume a făcut?

        — A, lăsaţi, doamnă, i-am spus. Nu putem discuta despre asta acum. E o chestiune urgentă. Fiţi amabilă şi iscăliţi-vă.

        Şi i-am întins un stilou.

        — Bine, dar nu pot semna aşa, în neştire, protestă ea. Cine şi ce anume a făcut?

        — Vai, doamnă, i-am spus, timpul zboară, zboară! Nu vreţi să mă scoateţi din încurcătură, iscălindu-vă dedesubt? Vă dau cuvântul meu de onoare că nu-i nimic necurat la mijloc.

        Doamna Cleveland părea perplexă. Totuşi, apucă maşinal stiloul, cu o mână şovăitoare, şi-mi spuse:

        — Bine, semnez. Îmi asum acest risc. Dar trebuie să-mi spui îndată după aceea adevărul, ca să poţi fi arestat înainte de a părăsi această casă, în cazul când la mijloc ar fi vreo intenţie criminală.

        Şi se iscăli, iar eu i-am înmânat bileţelul doamnei Clemens, un bileţel foarte scurt, foarte simplu, şi foarte clar: „SCOATE-Tl ŞOŞONII CÂND AJUNGI LA CASA ALBĂ.”

        Doamna Cleveland izbucni în râs şi, la rugămintea mea, chemă un comisionar, prin care am trimis de îndată la poştă cartea de vizită, într-un plic adresat doamnei Clemens, la Hartford:

        Aşa a făcut.

        FRANCES F. CLEVELAND DL. SAMUEL L. CLEMENS.

        Hartford, Conn.

        În 1893 şi 1894, am locuit la Paris, jumătate din acest timp la Hotelul „Brighton” de pe Rue de Rivoli, iar cealaltă jumătate într-o încântătoare vilă de pe Rue de l'Universite, pe celălalt mal al Senei – o vilă pe care avusesem noroculsă punem mâna datorită nenorocului altuia. Mă refer la artistul Pomeroy – o boală în familie îl silise să plece pe Riviera. Pomeroy plătea trei mii şase sute de dolari pe an pentru vilă, dar ne-o închinase nouă pentru două mii şase sute de dolari. Era o clădire superbă – vastă, bizară, delicios de complicată, mobilată şi împodobită într-un fel de-a dreptul fermecător; nu fusese construită pe baza vreunui plan, încât ai fi zis că-i un labirint plin de surprize. Totdeauna te rătăceai în ea şi găseai unghere şi încăperi a căror existenţă nici n-o bănuiai. O construise un artist francez foarte bogat, care se ocupase personal şi de decoraţia interioară; în acea agreabilă vilă pariziană, doamna Clemens invita la masă, o dată sau de două ori pe săptămână, câţiva prieteni şi se înţelege că în aceste ocazii cusururile mele îşi găseau un larg câmp de manifestare. De fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, îmi dădeam seama, după plecarea oaspeţilor, că iar o făcusem fiartă: doamna Clemens îmi explica feluritele abateri pe care le comisesem şi pe care ar fi fost mai bine să nu le comit. Fetiţele dăduseră un nume acestei operaţiuni -„scărmănatul tatei”.

        În cele din urmă mi-a venit o idee fericită. E de mirare că nu-mi venise mai înainte.

        — Livy, i-am spus eu neveste-mi, să ştii că nu-i un lucru prea înţelept să mă scarmeni după aceste dineuri. Ai putea s-o faci timp de un an întreg după fiecare dineu şi tot aş continua să mă port la fel, săvârşind la dineul următor exact aceleaşi abateri, de parcă nici nu mi-ai fi atras atenţia, fiindcă între timp uit de sfaturile tale. Cred că lucrul cel mai înţelept ar fi să mă scarmeni chiar înainte de sosirea invitaţilor; atunci, aş putea reţine o parte din sfaturile tale, ceea ce mi-ar ameliora purtarea.

        Livy admise că era mai înţelept aşa şi că ideea era excelentă. Ne-am apucat, aşadar, să punem la punct un sistem de semnalizare menit să-mi atragă atenţia în timpul meselor – nişte semnale prin care să-mi indice limpede gafa pe care eram pe cale s-o comit – în aşa fel încât să pot face alta! Fetiţele au instalat un paravan, în spatele căruia să se poată ascunde în timpul mesei, ca să asculte semnalele şi să se amuze de ele. Sistemul de semnalizare era foarte simplu, dar extrem de eficace. Dacă doamna Clemens se nimerea să fie atât de prinsă în conversaţie, încât să nu bage de seamă vreo ispravă de-a mea, putea conta pe un semnal sigur, venit de după paravan, sub forma unei şoapte:

        — Cartonaşul albastru, mămico!

        Sau „Cartonaşul roşu” ori „Cartonaşul verde”.

        În felul acesta, eram pus sub o dublă sau triplă supraveghere. Ceea ce scăpa atenţiei mamei, observau fiicele.

        După cum spuneam, semnalele erau simple, dar foarte eficace. Auzind şoapta de după paravan, Livy îmi arunca o privire de-a lungul mesei şi-mi spunea, cu un glas preocupat, ba chiar neliniştit:

        — Ce-ai făcut cu cartonaşul albastru care era pe măsuţa de toaletă?

        Era de ajuns. Ştiam despre ce e vorba – îi băteam capul cucoanei din dreapta mea şi nu-i dădeam nici un pic de atenţie cucoanei din stânga. Cartonaşul albastru însemna: „Acordă-i un mic răgaz doamnei din dreapta şi piseaz-o pe cea din stânga”; drept care, începeam de îndată să discut cu vecinadin stânga. Nu trecea mult şi se producea un nou semnal, urmat de o remarcă a doamnei Clemens, care făcea, chipurile întâmplător, aluzie la un cartonaş roşu, ceea ce însemna: „Ai de gând să încremeneşti pe scaun toată seara, fără să spui nimic? Trezeşte-te şi fă conversaţie!” Drept care, mă trezeam şi potopeam masa cu vorbele mele. Stabilisem între noi un număr de cartonaşe, de diferite culori, fiecare din ele însemnând un anumit lucru, fiecare din ele atrăgând atenţia asupra uneia sau alteia din fărădelegile mele obişnuite. Sistemul era extrem de folositor şi de o eficacitate desăvârşită. Preîntâmpina toate fărădelegile, încât, la sfârşitul dineului, ieşeam totdeauna triumfător şi-mi primeam porţia de laude.

        Cu foarte mulţi ani în urmă, doamna Clemens păstra, ca o curiozitate, unele din adresele stranii care împodobeau scrisorile ce-mi soseau de la diverşi corespondenţi din cele mai depărtate colţuri ale lumii. Una dintre aceste adrese era opera doctorului John Brown, iar scrisoarea cu pricina era, desigur, cea dintâi pe care mi-a trimis-o după întoarcerea noastră din Europa, în august sau septembrie 1874. Evident, doctorul Brown încercase să reconstituie din memorie adresa noastră, căci a ieşit o combinaţie nostimă. Adresa era următoarea:

        D-LUI S. L. CLEMENS (MARK TWAIN) Hartford, N. Y. Lângă Boston, U. S. A.

        Urmează o întâmplare care pare de necrezut şi anume: oficiul poştal din New York, al cărui personal nu cuprindea nici un singur tembel cu leafă, care să nu fi putut spune prompt cine e adresantul scrisorii şi unde anume trebuie trimisă aceasta, a expediat scrisoarea într-un cătun pierdut în imensitatea statului New York. Şi de ce, mă rog? Pentru că acel cătun pierdut, de care nu mai auzise nimeni până atunci, purta numele de Hartford. Scrisoarea a fost reexpediată din acel cătun la oficiul poştal din New York; a fost reexpediată fără sugestia „încercaţi la Hartford în statul Connecticut” – deşi dirigintele poştei din cătun ştia prea bine că aceea era adresa cea bună. Plicul a fost deschis de un funcţionar al oficiului poştal din New York, care a găsit înăuntru adresa doctorului Brown, apoi a pus scrisoarea într-un plic nou, şi a trimis-o înapoi în Scoţia, la Edinburgh. Doctorul Brown şi-a procurat adresa mea de la Menzies, editorul, şi mi-a reexpediat scrisoarea, adăugând şi plicul care trecuse prin pomenita aventură. Deşi, de obicei, sistemul nostru poştal îi stârnea furia – cred că, pentru prima oară în viaţa lui, se înfuriase atât de tare. Îmi spunea că în Marea Britanie, administraţia poştelor se lăuda că poate găsi orice adresant, oricât de ingenios s-ar ascunde sau deghiza acesta sub numele de Smith, Jones sau Robinson – pe când în America. Ajuns aici, doctorul ne făcea de două parale sistemul poştal, menit parcă să zădărnicească orice încercare a unei scrisori de a ajunge la destinaţie, când acest lucru era omeneşte posibil.

        Doctorul Brown nu greşea în privinţa sistemului nostru poştal – de pe vremea aceea. Dar vremea aceea n-a durat mult. Cred că pe atunci director general al poştelor era domnul Key. Fiind „mătură nouă”, a făcut un timp o curăţenie nemaipomenită. A introdus nişte reguli de fier, care au dat peste cap corespondenţa acestei naţiuni. Nu i-a trecut prin minte – rareori îi trecea prinminte vreun lucru raţional!

        — Că printre noi se aflau mai multe milioane de oameni care scriau foarte rar scrisori, care habar n-aveau de regulamentele poştale şi care comiteau mai mult ca sigur greşeli în scrierea adreselor, în cazul când aceste greşeli erau posibile – astfel încât ar fi fost de datoria administraţiei să ajute scrisorilor acestor ageamii să ajungă la destinaţie, în loc să inventeze noi mijloace de a le bloca drumul. Key a decretat brusc nişte reguli de oţel – una din ele stipula că o scrisoare trebuie să plece în localitatea menţionată pe plic, efortul de a-i găsi destinatarul urmând să înceteze acolo, fără nici o investigaţie suplimentară. Dacă adresantul nu se afla în localitate, scrisoarea trebuia înapoiată expeditorului. În cazul scrisorii doctorului Brown, oficiul poştal avea de ales între mai multe posibilităţi – de fapt, nu chiar atât de multe. Scrisoarea trebuia să ajungă la Hartford, un Hartford care trebuia să fie lângă Boston şi în statul New York. Şi a plecat spre Hartfordul situat la cea mai mare distanţă de Boston, care, în schimb, îndeplinea condiţia de a se afla în statul New York – şi bineînţeles că a plecat degeaba.

        O altă regulă instituită de Key era că adresele de pe plicuri nu puteau fi pur şi simplu „Philadelphia”, „Chicago”, „San Francisco”, „Boston”sau „New York”, ci trebuiau să specifice de fiecare dată şi statul respectiv, în caz contrar scrisoarea urmând să fie trimisă la rebuturi.

        În primele treizeci de zile ale domniei acestei reguli stranii, numai de la oficiul poştal din New York au pornit spre rebuturi circa o mie şase sute de tone de scrisori. Biroul rebuturilor neputând să le adăpostească, au trebuit să fie depozitate în afara clădirii. Şi cum în oraş nu exista, cu excepţia acestei clădiri, spaţiu pentru depozitarea scrisorilor, au fost dispuse ca un zid de fortificaţie în jurul oraşului; dacă s-ar fi aflat acolo în timpul Războiului Civil, n-am mai fi cunoscut spaima că Washingtonul ar putea fi invadat de armatele confederate. Acestea n-ar fi putut să escaladeze parapetul acela enorm, nici să se strecoare prin el, găurindu-l. Domnul Key avea să fie însă convins să adopte o atitudine mai raţională.

        Pe urmă mi-a sosit o scrisoare într-un plic nou-nouţ. Era de la un preot de ţară din Boemia sau din Galiţia, şi purta următoarea adresă:

        În colecţia de adrese bizare păstrate de doamna Clemens se afla şi aceea sosită pe o scrisoare din Australia:

        Lui MARK TWAIN Dumnezeu ştie unde.

        Adresa asta a fost reprodusă de câteva ziare în timp ce-şi urma drumul şi sunt sigur că a inspirat şi o altă adresă năstruşnică, născocită de un străin dintr-o ţară de departe:

        Lui MARK TWAIN.

        Undeva (Poate pe adresa Satanei). Convingerea acelui străin nu era lipsită de temei: Satana mi-a trimis, politicos, scrisoarea.

        Azi dimineaţă am mai primit prin poştă o asemenea ciudăţenie. Vine din Franţa – de la o tânără englezoaică -şi are următoarea adresă:

        Lui MARK TWAIN, Undeva.

        Scrisoarea călătorise prin mai multe ţări europene; fusese primită cuospitalitate şi se bucurase de întreaga asistenţă posibilă în tot cursul lungii sale călătorii; plicul era plin, pe ambele feţe, de ştampile – nouăsprezece în total. Una din aceste ştampile era din New York. Ospitalitatea poştală încetase la New York.

        — La o distanţă de trei ore şi jumătate de domiciliul meu. La New York scrisoarea fusese deschisă şi, găsindu-se înăuntru adresa preotului, fusese reexpediată acestuia, exact ca în cazul doctorului John Brown.

        Lui MARK TWAIN prin grija PREŞEDINTELUI ROOSEVELT CASA ALBĂ WASHINGTON AMERICA U. S. A.

        Scrisoarea a sosit fără întârziere şi purta ştampila poştei din Washington cu data de ieri.]

        Prin 1872, am scris o altă carte, Ageamiii la ei acasă. Pentru Ageamiii în străinătate primisem cinci la sută drepturi de autor, ceea ce ar fi însemnat cam douăzeci şi doi de cenţi de exemplar. Acum eram asaltat cu propuneri din partea multor edituri cu prestigiu. Una îmi propunea cincisprezece la sută drepturi de autor; alta se oferea să-mi cedeze toate profiturile, mulţumindu-se cu reclama pe care cartea mea ar aduce-o editurii. L-am chemat pe Bliss, iar el a venit la Elmira. Dacă m-aş fi priceput atunci măcar cât mă pricep acum în problemele de editură, i-aş fi cerut lui Bliss şaptezeci şi cinci sau optzeci la sută din beneficiul net realizat, căci aşa ar fi fost drept şi cinstit. Dar n-aveam habar de problemele editoriale şi eram prea indolent ca să mă ostenesc să învăţ ceva. I-am spus deci lui Bliss că doream să public cartea tot la editura lui şi că nu ceream condiţii exorbitante. I-am arătat că, după socoteala mea, mi s-ar cuveni jumătate din câştigul net realizat, iar dânsul mi-a spus cu entuziasm că întocmai aşa crede şi el că e drept.

        Bliss s-a întors la hotelul unde trăsese, iar după-amiază mi-a adus acasă contractul. Citindu-l, mi s-a părut că ceva nu-i în regulă: contractul nu specifica Jumătate din beneficii„, ci, în loc de asta, 7,5% drepturi de autor. L-am rugat să-mi explice, amintindu-i că nu aşa ne fusese vorba. A recunoscut că „nu aşa ne fusese vorba”, dar mi-a explicat că pusese procentul drepturilor de autor pentru a simplifica lucrurile, 7,5% reprezentând exact jumătate din profitul net, dacă nu şi mai mult, la un tiraj de o sută de mii de exemplare, urmând ca la viitorul tiraj jumătatea cuvenită editurii să fie ceva mai mare decât jumătatea mea.

CUPRINS: de oarecare îndoieli şi bănuieli, l-am rugat să-mi spună dacă e dispus să jure că aşa stau lucrurile. Mi-a jurat de îndată, cu mâna pe inimă, repetând întocmai cuvintele rostite mai înainte.

        Mi-au trebuit nouă sau zece ani pentru a constata că jurase strâmb şi că 7,5% nu reprezenta nici un sfert din profitul editurii. Între timp, însă, publicasem mai multe cărţi la editura lui Bliss, primind drepturi între 7,5 şi 10%şi, fireşte, fusesem destul de frumos pungăşit la fiecare dintre ele.

        În anul 1879, m-am întors din Europa cu un manuscris gata pentru tipar: O raită în străinătate. Am trimis după Bliss, iar el a venit la mine acasă să discute despre carte. I-am spus că nu sunt mulţumit de drepturile mele şinu pot da crezare editurii când afirmă că mi-ar plăti Jumătate din beneficii„ şi deci va trebui ca de data asta să menţioneze în contract Jumătate din beneficii”, fără a pomeni de drepturile de autor, altminteri voi da cartea la altă editură. Mi-a răspuns că e perfect de acord cu mine, cererea mea fiind dreaptă şi legitimă, iar dacă membrii consiliului de administraţie se vor opune, socotind-o neîntemeiată, el personal se va retrage şi va publica singur cartea – vorbe frumoase, numai că, după cum prea bine ştiam, dumnealui era stăpânul editurii, iar aceasta trebuia să accepte orice contract semnat de el. Contractul acesta, cu semnătura lui, a stat aici, pe masa mea de biliard. Membrii consiliului de administraţie îi cântau în strună încă de pe vremea publicării Ageamiilor şi nu o dată îmi povestise cum îi silise să facă nişte lucruri care nu le erau pe plac, ameninţându-i că, dacă nu se vor supune, va părăsi editura şi mă va lua şi pe mine.

        Nu pricep cum poate un om în toată firea să fie atât de naiv şi de ageamiu cum eram eu în zilele acelea. Ar fi trebuit să-mi dau seama că un om capabil să vorbească astfel nu poate fi decât sau neghiob sau unul convins că are de-a face cu un neghiob. În cazul de faţă, neghiobul eram eu. Nici măcar ideile cele mai simple şi mai rudimentare nu reuşeau să pătrundă în căpăţâna mea.

        I-am spus lui Bliss că, după părerea mea, editura lui n-avea să ridice vreo obiecţie în legătură cu un contract semnat de el. Atunci, cu unul din surâsurile lui ştirbe, mi-a atras atenţia asupra unui detaliu care-mi scăpase din vedere, şi anume: contractul era încheiat cu Elisha Bliss, ca persoană particulară, Editura „American Publishing Company” nefiind nici măcar menţionată.

        Ulterior, mi-a povestit cum a prezentat respectivul contract membrilor consiliului de administraţie, declarân-du-le că ar fi dispus să-l cedeze firmei numai în schimbul unui sfert din beneficiile ce le va aduce cartea mea, şi numai dacă îi vor acorda un spor de salariu atât lui, cât şi fiului său, Frank, iar dacă nu vor accepta aceste condiţii, va părăsi firma şi va publica pe cont propriu cartea. Atunci, membrii consiliului de administraţie i-au satisfăcut cererile şi au preluat contractul. Faptul că Bliss mi-a spus el însuşi aceste lucruri e o dovadă sigură că nu erau adevărate. Cu şase săptămâni înainte ca volumul să iasă de sub tipar, Bliss mi-a spus o dată adevărul, ca să vadă cum e când spui adevărul, dar n-a putut supravieţui efortului şi a murit îndată după aceea.

        Cartea se afla pe piaţă de trei luni, când a avut loc adunarea generală ordinară a acţionarilor societăţii, adunare la care am luat parte şi eu, în calitate de coasociat cu drepturi la jumătate din profitul cărţii. Adunarea s-a ţinut în casa unui vecin al meu, Newton Case, membru în consiliul de administraţie al societăţii încă de la înfiinţarea ei. S-a dat citire unei dări de seamă asupra activităţii societăţii, care pentru mine a constituit o adevărată revelaţie: se vânduseră şaizeci şi patru de mii de exemplare, partea din câştig cuvenită mie fiind de treizeci şi două de mii de dolari. În 1872, Bliss îmi spusese că 7,5% drepturi de autor, socotind cam ceva mai mult de 20 de cenţi exemplarul, ar reprezenta jumătate din profitul editurii, când de fapt, pe vremea aceea,reprezenta abia o şesime din profit. Şi cu toate că timpurile despre care vorbesc nu erau prea bune, jumătate din profit presupunea vânzarea fiecărui exemplar cu cincizeci de cenţi.

        Ei bine, Bliss murise şi nu mai aveam cum să mă răfu-iesc cu el pentru cei zece ani în care timp mă escrocase. A trecut un sfert de veac de la moartea lui şi amărăciunea mea s-a stins. Simt numai milă pentru el, iar dacă s-ar putea să-i trimit un evantai, i l-aş trimite, ca să aibă cu ce să se răcorească acolo unde se află.

        Când mi-am dat seama, consultând conturile Editurii „American Publishing Company”, de toate pungăşiile cărora le fusesem victimă, i-am ţinut un discurs lui Newton Case şi celorlalţi complici – vreau să spun celorlalţi membri ai consiliului de administraţie.

        Acum mi se ivea, în sfârşit, prilejul să-mi fac dreptate şi să-mi închei socotelile cu editura, dar, fireşte, l-am lăsat să-mi scape. De obicei, nu eram în stare să-mi dau seama de un prilej decât atunci când înceta să mai fie un prilej. Acum, când ştiam tot adevărul despre editură, ar fi trebuit să rămân în relaţii cu ea. Ar fi trebuit să le cer o taxă asupra beneficiilor încasate, care să fie percepută până ce diferenţa dintre drepturile de autor şi 50% din profit se va fi întors din buzunarele firmei în buzunarul meu, pentru a lichida astfel hoţia comisă de editură împotriva mea. Fireşte însă că n-am fost în stare să am o idee atât de sănătoasă, aşa că am rupt relaţiile. Nu mă puteam gândi la altceva decât la posibilităţile de a-mi desprinde onorabila făptură din acea atmosferă necurată. Voiam să-mi smulg cărţile din ghearele editurii şi să le duc în altă parte. După un timp, m-am dus la Newton Case – la el acasă, ca şi data trecută – şi i-am propus ca editura să anuleze contractele şi să-mi restituie cărţile fără nici o oprelişte, păstrându-şi ca o compensaţie banii sustraşi mie şi rezultaţi din vânzarea cărţilor Ageamiii la ei acasă, Epoca aurită, Schiţe noi şi vechi şi Aventurile lui Tom Sawyer.

        Domnul Case a protestat împotriva limbajului folosit de mine, dar i-am spus că nu pot folosi alt limbaj şi că-mi dau perfect de bine seama că atât el, cât şi ceilalţi seminarişti erau la curent cu frauda săvârşită împotriva mea de Bliss în 1872 – la curent cu această fraudă în momentul săvârşirii ei şi complici la ea prin tăcere. El a protestat contra comparaţiei făcute de mine între consiliul de administraţie şi un seminar teologic. I-am spus atunci că ar trebui să nu mai deschidă şedinţele consiliului cu câte o rugăciune, mai cu seamă când se pregătesc să tragă pe sfoară un scriitor. Mă aşteptam ca domnul Case să respingă acuzaţia de complicitate şi să se înfurie, dar n-a făcut-o. Asta m-a convins că acuzaţia mea era întemeiată, drept care i-am repetat-o şi am urmat a-i spune şi alte lucruri neplăcute în legătură cu seminarul său teologic.

        — Aţi băgat şaptezeci şi cinci de mii de dolari în fabrica voastră de popi, i-am spus, şi sunteţi ridicaţi în slăvi pentru asta, pe când participarea mea la această operă de binefacere nu e nici măcar pomenită, deşi e o participare serioasă, întrucât fiecare dolar investit de voi a fost în parte furat din buzunarul meu.

        Nu mi-a mulţumit pentru aceste complimente. Era un om morocănos şinu ştia să-şi aprecieze semenii.

        În cele din urmă, am încercat să-mi răscumpăr contractele, dar mi-a spus că ar fi cu neputinţă pentru consiliul de administraţie să ia în considerare o atare propunere, din pricină că nouă zecimi din subzistenţa firmei se baza pe cărţile mele şi de aceea afacerile ei ar fi egale cu zero dacă aceste cărţi i-ar fi luate. Ulterior, judecătorul X (i-am uitat numele), unul din membrii consiliului de administraţie al firmei, mi-a spus că aveam dreptate şi că într-adevăr consiliul fusese la curent, încă de la început, cu frauda comisă de Bliss împotriva mea. După cum am mai spus, ar fi trebuit să rămân în relaţii cu editura şi să-mi scot paguba. Dar n-am făcut-o. Mi-am retras făptura neprihănită din acea atmosferă coruptă şi i-am încredinţat următoarea mea carte lui James R. Osgood din Boston, care făcuse parte mai înainte din firma „Field, Osgood and Company”. Cartea cu pricina era Odinioară pe Mississippi. Osgood urma s-o tipărească pe cheltuiala mea şi s-o difuzeze pe bază de comenzi, oprindu-şi un comision pentru serviciile sale.

        Osgood era unul dintre cei mai drăguţi şi mai simpatici oameni de pe planeta asta, dar habar n-avea cum să difuzeze o carte pe bază de comenzi, din care cauză a dat un chix nemaipomenit. Era o fiinţă sociabilă şi obişnuiam adesea să joc biliard cu el, petrecând de minune zile şi nopţi întregi, între timp, funcţionarii lui se ocupau de afacerile noastre şi cred că nici eu, nici el nu ne-am interesat vreodată de metodele lor şi n-am ştiut ce învârtesc. Editarea cărţii a durat foarte mult, iar când, în cele din urmă, a fost dat ultimul asalt asupra buzunarului meu, mi-am dat seama că mă costase 56000 de dolari. Cu banii ăştia Bliss ar fi putut edita o bibliotecă întreagă. A trecut un an până să primesc înapoi cei cincizeci şi şase de mii de dolari, iar alţii n-au prea urmat. Aşadar, această primă tentativă de a-mi edita cărţile pe cont propriu s-a soldat cu un eşec.

        Osgood a mai încercat o dată: a publicat Prinţ şi cerşetor. A scos o carte frumoasă, dar de pe urma ei nu m-am ales decât cu şaptesprezece mii de dolari. Mai apoi, Osgood s-a gândit că ar putea să dea lovitura difuzând o carte de-a mea prin reţeaua comercială obişnuită. Avea oarecare experienţă în comerţul de carte şi voia să încerce, fiind cam necăjit din pricina eşecului suferit cu comenzile anticipate. I-am încredinţat Furtul elefantului alb, o culegere de povestiri, în mare parte slabe. I-am declarat că sunt gata să pun rămăşag că n-o să vândă nici zece mii de exemplare în şase luni; el a primit rămăşagul – pe cinci dolari – şi l-a câştigat, deşi cu mare greutate. Totuşi, cred că greşesc pomenind de această carte abia la urmă. Mi se pare că a fost primul, nu al treilea efort al lui Osgood. S-ar fi cuvenit, poate, să continuu cu Osgood după eşecul suferit de el cu Prinţ şi cerşetor, fiindcă mi-era foarte simpatic, dar după acest eşec n-am avut încotro şi m-am adresat în altă parte.

        Între timp trecusem printr-o aventură într-un alt domeniu. Un vechi prieten al meu mi-a vândut un brevet de invenţie pe cincisprezece mii de dolari, deşi n-avea nici o valoare, iar amicul pierduse bani grei cu acest brevet vreme de un an sau doi, ceea ce eu nu ştiam, deoarece uitase să-mi spună. Mi-a spus doar că, dacă aş cumpăra brevetul, el s-ar îngriji de fabricarea şi de desfacereaprodusului. Aşadar, l-am cumpărat. A urmat o perioadă în care am dat din buzunar cam cinci sute de dolari pe lună. O dată la treizeci de zile, acest corb ieşea din arcă, dar se întorcea totdeauna fără a aduce nimic, iar porumbelul nici că se arăta. După un timp şi încă un timp şi încă un timp, l-am lăsat în pace pe amicul meu şi i-am încredinţat brevetul lui Charles L. Webster, un tânăr care se căsătorise cu o nepoată de-a mea şi părea să fie capabil şi energic. Pentru un salariu de o mie cinci sute de dolari pe an, a continuat să-i dea drumul corbului o dată pe lună, cu exact aceleaşi rezultate ca şi mai înainte.

        În cele din urmă, după ce am irosit patruzeci şi două de mii de dolari pe brevet, l-am predat unui individ pe care-l detestam de multă vreme şi a cărui familie voiam s-o ruinez. După aceea, am pornit în căutarea altor aventuri. Acelaşi amic s-a prezentat cu un alt brevet. Am cheltuit pe el zece mii de dolari în decurs de opt luni. Apoi am căutat să cedez brevetul individului a cărui familie voiam s-o urgisesc. El mi-a mulţumit pentru atenţie, dar cum între timp dobândise oarecare experienţă şi începuse să-i suspecteze pe binefăcători, a refuzat să primească brevetul, aşa că a trebuit să-l păstrez.

        Între timp, a apărut un alt vechi prieten cu o invenţie minunată: o maşină, un cazan sau ceva asemănător, care putea să valorifice 99% din energia termică a unei livre de cărbune. M-am dus la domnul Richards de la fabrica de armament Colt şi i-am vorbit de maşina aceea. Fiind specialist, ştia tot ce era de ştiut despre cărbune. Am avut impresia că nutreşte unele îndoieli cu privire la maşina cu pricina şi l-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că este sceptic, pentru bunul motiv că oamenii de ştiinţă calculaseră cu exactitate energia termică a unei livre de cărbune şi că în privinţa procentului de 99% inventatorul meu se înşela. Mi-a arătat o carte împănată cu atâtea cifre, încât m-a cuprins ameţeala. Mi-a demonstrat apoi că maşina amicului meu nu-i în stare să realizeze nici măcar 10% din ce-şi propunea. Am plecat de la domnul Richards cam descurajat. Gândindu-mă însă că poate cartea greşise, l-am angajat pe inventator cu un salariu de treizeci şi cinci de dolari pe săptămână, ca să-mi construiască maşina pe cheltuiala mea. I-au trebuit multe săptămâni ca s-o construiască. Venea o dată la câteva zile să-mi comunice cum merg treburile şi, după damful şi umbletul lui, mi-am dat seama destul de repede că omul cheltuia pe whisky câte treizeci şi şase de dolari săptămânal, dar n-am putut afla niciodată de unde făcea rost de al treizeci şi şaselea dolar.

        Într-un târziu, după ce băgasem în ea vreo cinci mii de dolari, maşina a fost gata, numai că n-a vrut să funcţioneze. E drept că scotea 1% din energia termică a unei livre de cărbune, dar asta era egal cu zero. Acelaşi rezultat se putea obţine şi cu un ceainic. Am oferit maşina aceluiaşi individ a cărui familie aş fi vrut s-o ruinez, dar nu s-a prins, aşa că am aruncat-o cât colo şi m-am apucat să caut altceva. Cum devenisem, însă, un entuziast adept al aburilor, am cumpărat un pachet de acţiuni ale unei societăţi din Hartford, care-şi propunea să fabrice şi să vândă un nou model de macara cu aburi, capabil să revoluţioneze întreaga tehnică mondială. În decurs de şaisprezece luni, macaraua asta mi-a scos din buzunar treizeci şi două de mii de dolari, apoi s-afăcut praf, lăsându-mă din nou singur pe lume şi fără nici o ocupaţie.

        Mi-am găsit, totuşi, o ocupaţie – am inventat un album, singurul album practic şi raţional din câte s-au văzut pe lume, vă rog să mă credeţi. L-am brevetat şi l-am dat în grija vechiului amic care-mi trezise interesul pentru invenţii, iar el a câştigat bani buni de pe urma lui. Dar când să încep să încasez şi eu o cotă din beneficiu, firma lui a dat faliment. Habar n-avusesem că era pe cale de a da faliment

        — Amicul nu-mi suflase un cuvânt despre asta. Într-o zi mi-a cerut să împrumut firmei cinci mii de dolari, spu-nându-mi că e dispus să plătească 7% dobândă şi oferin-du-mi drept garanţie o poliţă a firmei. I-am cerut un garant. Foarte mirat, amicul mi-a spus că, dacă ar fi putut găsi un garant, n-ar mai fi venit la mine să-mi ceară banii

        — I-ar fi căpătat de la oricine. Argumentul lui mi s-a părut plauzibil, aşa că i-am dat cei cinci mii de dolari. Trei zile după aceea, firma a dat faliment şi după vreo doi sau trei ani am reuşit să recuperez două mii de dolari. [.]

        * [Cu zece sau unsprezece ani în urmă, Dwight Buell, un bijutier, a venit la mine acasă şi a fost condus în sala de biliard, care era biroul meu de lucru – studiam acolo jocul de biliard mai mult decât celelalte ştiinţe. Buell voia să mă facă să cumpăr nişte acţiuni lansate pentru finanţarea unei maşini tipografice. Aceasta era în curs de construire la fabrica de armament Colt, fiind aproape gata. Am cumpărat acţiuni în valoare de două mii de dolari. Întotdeauna făceam asemenea mici investiţii – şi aproape întotdeauna pierdeam, ceea ce nu mă deranja prea mult, fiindcă aveam întotdeauna grijă să risc nişte sume pe care-mi puteam permite să le pierd. Câtva timp mai târziu am fost invitat la fabrică pentru a vedea maşina. M-am dus fără să-mi fac vreo iluzie, deoarece ştiam din proprie experienţă tot ce se putea şti în legătură cu tipografia şi nutream convingerea fermă că o maşină de cules literele era o imposibilitate, întrucât un mecanism nu poate fi făcut să gândească, iar maşina menită să culeagă literele trebuie neapărat să gândească, altminteri degeaba a mai fost inventată. Iată însă că performanţa la care am asistat m-a uimit din cale afară. Aveam de-a face cu o maşină care culegea efectiv literele şi încă repede şi cu precizie, aranjând în acelaşi timp pagina. Maşina se alimenta singură, fără ajutorul sau măcar sfaturile omului şi începea să lucreze în clipa când rândurile trebuiau să fie umplute cu semne, încetând lucrul când rândurile erau pline. Maşina era un zeţar aproape complet; îi lipsea o singură calitate – nu „îndrepta” rândurile; operaţiunea era făcută de un ucenic. L-am văzut pe acest zeţar automat culegând câte 3000 de semne pe oră, ceea ce, punând la socoteală şi aranjarea paginii, aproape că egala munca a patru oameni.

        Domnul H. se afla şi el acolo. Îl cunoşteam de multă vreme – vreau să spun, credeam că-l cunosc. Îl stimam mult şi aveam deplină încredere în el. Mi-a spus atunci că, deşi era în posesia a numeroase acţiuni, va mai cumpăra cât mai multe cu putinţă. Drept care m-am înscris şi eu, pentru încă 3000 de dolari. De-abia aici începe povestea.

        Nu peste multă vreme, domnul H. m-a vizitat şi m-a întrebat ce comision aş cere pentru strângerea unui capital de 500000 de dolari destinat fabricăriimaşinii. I-am răspuns că m-aş mulţumi cu 100000 de dolari. „În cazul acesta”, mi-a zis el, „strânge 600000 de dolari şi opreşte-ţi 100000.” Am fost de acord. Am trimis după asociatul meu, Webster. Acesta a venit de la New York şi s-a întors apoi cu proiectul în buzunar. A urmat oarecare corespondenţă. Domnul H. i-a trimis lui Webster o scrisoare.

        Precizez că James W. Paige, inventatorul maşinii, un omuleţ vioi, elegant, cu ochii strălucitori, este un amestec extraordinar de geniu al afacerilor şi nesocotinţă comercială, de calcul rece şi sentimentalism ieftin, de dragoste pentru adevăr şi tendinţă spre minciună, de lealitate şi mişelie, de nobleţe şi josnicie, de curaj şi laşitate, de generozitate şi meschinărie, de spirit practic şi sminteală, de idei geniale şi ambiţii mărunte, de compasiune şi indiferenţă, de vanitate fără margini şi – dar aici contrariile încetează: vanitatea lui se înalţă singură spre cer, cu un contur la fel de precis ca al unui obelisc egiptean. Aceasta e singura lui însuşire neplăcută care nu-i compensată şi atenuată de vreo calitate complementară.

        Se cuvin de asemenea menţionate şi alte câteva amănunte. Omul acesta e capabil să discute convingător cu oricine, dar nu poate convinge pe nimeni. Mintea lui are puterea de a sesiza şi a concretiza o idee, degajând-o din haosul unui limbaj juridic derutant şi sufocant; şi totuşi, aceeaşi minte e în stare ca, pornind de la o jumătate de duzină de fapte dintre cele mai simple, să tragă o concluzie care i-ar ului până şi pe descreieraţii dintr-un ospiciu. Asta, pentru că e un visător şi un vizionar. Imaginaţia lui o ia razna, târându-l după ea. Paige e un poet, un poet mare şi autentic, ale cărui opere sunt scrise în oţel. El este un Shakespeare al invenţiilor mecanice. Nu-şi are egal în nici o epocă din istorie. Nu, nimeni nu se poate compara cu el, nici pe departe. Oricine are competenţa de a înţelege pe deplin miraculoasa lui maşină va recunoaşte că locul ei se află pe culmea cea mai înaltă a invenţiei umane, fără nici un obiect asemănător între ea şi colinele depărtate de la poale.

        Trebuie să explic însă bizarele contradicţii înşirate mai înainte, pentru că altminteri omul ar putea fi greşit înţeles şi nedreptăţit. Da, spiritul lui de afaceri e remarcabil şi foarte original. Paige a lucrat peste douăzeci de ani la costisitoarea lui maşină, dar a făcut-o întotdeauna pe cheltuiala altora. A irosit sute şi mii de dolari ai multor oameni, dar şi-a păstrat întotdeauna maşina şi dreptul de a o breveta, fără s-o greveze cu vreo obligaţie – decât într-o singură împrejurare, la care mă voi referi în curând.

        N-a putut fi niciodată înduplecat să investească în opera lui măcar un singur gologan. O dată i-a venit o idee strălucită, în legătură cu o aplicaţie extrem de utilă a principiului electricităţii. Pentru a o experimenta, era nevoie -spunea el – de numai douăzeci şi cinci de dolari. Pe vremea aceea îi plăteam un salariu de aproape şase sute de dolari pe lună, pe lângă cheltuielile legate de maşină care se ridicau la o mie două sute de dolari. Cu toate acestea, Paige mi-a cerut să risc cei douăzeci şi cinci de dolari, promiţându-mi, în schimb, jumătate din beneficii. Am refuzat, iar el a lăsat baltă afacerea.

        Altădată, mi-a spus că poate realiza în mod sigur un admirabil aparat electric, care ar costa o nimica toată -poate două sute de dolari – pentru a fisupus unor probe. M-a rugat să-i furnizez eu banii, urmând să primesc, în schimb, jumătate din beneficii. I-am tot dat bani, până ce suma a crescut la vreo mie de dolari; invenţia a ajuns în stadiul când autorul ei o proclama gata pentru proba cea mare. Aparatul a fost pus în priză, dar degeaba – a refuzat să funcţioneze. Peste doi ani, acelaşi aparat a fost pus la punct şi brevetat cu succes de un individ din statul New York şi a fost vândut de îndată pentru o sumă uriaşă, başca un premiu special. Schiţele publicate într-un ziar de specialitate, demonstrând fazele prin care trecuse individul pentru a-şi materializa pas cu pas ideea, erau aproape identice cu schiţele făcute de Paige cu cinci ani mai înainte. Ai fi zis că ambele seturi de schiţe erau opera aceloraşi mâini. Paige mi-a declarat că, dacă ar fi încercat curentul alternativ, după eşecul suferit cu curentul continuu, am fi putut vedea aparatul funcţionând perfect; el unul fusese convins atunci că o cheltuială de încă o sută de dolari i-ar fi îngăduit să aplice cu succes curentul alternativ. Apoi adăugă, pe tonul plângăreţ al unui martir:

        — Dar dumneata cheltuiseşi atâţia bani pe invenţia mea, încât nu m-a lăsat inima să-ţi cer alţii.

        Dacă l-aş fi întrebat de ce n-a luat din propriul său buzunar, nu m-ar fi înţeles. O idee atât de stranie îi depăşea puterea de înţelegere. Ar fi crezut că nu-s în toate minţile. Spun adevărul adevărat: nu ar fi fost în stare să înţeleagă. (.)

        Da, Paige e, repet, o combinaţie extraordinară de geniu al afacerilor şi nesocotinţă comercială. Exemple de nesocotinţă comercială se pot găsi la el cu nemiluita. Iată câteva dintre ele. La 6 februarie 1882, când am intrat în posesia maşinii tipografice, defectele acesteia fuseseră corectate, încât acum putea culege automat câte 3500, poate chiar 4000 semne pe oră. Nici o altă maşină n-ar fi putut rivaliza cu ea. Un instinct comercial sănătos l-ar fi putut îndemna să pună în vânzare maşina aşa cum era, pentru a cuceri piaţa, urmând ca îmbunătăţirile să fie adăugate ulterior. Dar nesocotinţa comercială i-a poruncit lui Paige: adaugă întâi îmbunătăţirile, cu riscul de a pierde piaţa. Şi s-a apucat să facă exact acest lucru. După aprecierile lui, un mecanism de reglare automată ar fi costat 9000 de dolari şi ar fi necesitat câteva luni; potrivit calculelor făcute de firma „Pratt & Whitney”, costul s-ar fi ridicat la 12000 dolari. M-am învoit să se adauge un asemenea mecanism de reglare a acelei maşini. N-avea nici un rost să se construiască o maşină nouă. Totuşi, călcând în picioare învoiala noastră, Paige s-a apucat numaidecât să construiască o nouă maşină, deşi îşi dădea seama, în urma recentei experienţe, că o asemenea maşină nu putea să coste mai puţin de 150000 de dolari şi că timpul ar fi fost de ordinul anilor, nu al lunilor. Ei bine, după trecerea a patru ani, când noua maşină părea gata să-şi demonstreze uimitoarea capacitate, l-am invitat pe senatorul Jones din Nevada să vină s-o vadă, în ziua de 12 ianuarie. Senatorului nu i se promitea o maşină perfectă, ci o maşină perfectibilă. El consimţise să investească în ea o sută sau două sute de mii de dolari, adăugând că, dacă examenul s-ar fi dovedit foarte favorabil, ar fi fost dispus să suporte toate cheltuielile legate de întreţinerea elefantului! În ultimul moment,Paige s-a decis să adauge o instalaţie de aer comprimat (care, ulterior, avea să se dovedească inutilă); drept care, Jones a trebuit să mai aştepte la New York vreo două luni, ceea ce l-a făcut să-şi piardă interesul pentru maşină. Acum un an Paige a făcut ceea ce socotea el că-i o concesie generoasă, pentru suma de 10000000 de dolari! Ceva mai târziu, s-a prezentat un individ care avea impresia c-ar putea găsi nişte cetăţeni englezi dornici să cumpere brevetul; l-am trimis să-i aducă. Individul a lipsit atât de mult, încât încrederea lui Paige a început să scadă şi, odată cu ea, preţul cerut pentru brevet. Până la urmă l-a redus la 50000 de dolari – ceea ce, zicea el, era ultimul preţ pentru brevet. Pentru prima oară în decurs de cinci ani, îl vedeam pe Paige sănătos la cap.

        Aş putea da şi alte exemple de nesocotinţă comercială – îndeajuns de multe pentru a umple şase sau opt volume, dar eu nu scriu biografia acestui om, îi schiţez doar portretul.]

        În istoria Statelor Unite a existat un singur ofiţer căruia i-a fost dat să poarte titlul suprem, impunător şi totuşi simplu, de „general”. Poate c-au existat doi, dar eu nu-mi amintesc. În lunga perioadă ce se întinde între Revoluţia Americană şi Războiul Civil, titlul acesta nici nu era cunoscut. Era vorba de o funcţie specială, ce nu li se acorda militarilor noştri. Ea putea fi acordată doar printr-o decizie a Congresului şi anume unei persoane specificate în decizia respectivă. Titlul nu putea fi moştenit. Nimeni nu-l putea dobândi printr-o simplă promovare.

        Titlul fusese acordat generalului Grant, dar acesta renunţase la el pentru a deveni preşedinte. Acum, generalul Grant era pe moarte, sub ochii înlăcrimaţi ai întregiinaţiuni – o naţiune nerăbdătoare să-şi arate recunoştinţa faţă de el, îndeplinindu-i orice dorinţă. Prietenii lui ştiau că ambiţia cea mai scumpă inimii sale era să moară „general”. În ultima zi a mandatului preşedintelui Arthur, a fost introdus – în ultimul moment – pe ordinea de zi a Congresului un proiect de lege privitor la acordarea titlului. Nu mai era vreme de pierdut. Mesageri au fost trimişi în mare grabă la Casa Albă. Preşedintele Arthur s-a deplasat de urgenţă la Capitoliu, unde domnea o atmosferă de nelinişte şi de nervozitate. Din păcate, aceste eforturi erau întreprinse prea târziu! În toiul votului asupra proiectului de lege, termenul pentru care fusese ales Congresul a expirat. Adică, ar fi trebuit să expire, dar cineva a avut ideea de a da înapoi orologiul cu o jumătate de ceas, astfel încât proiectul de lege a putut fi votat! Domnul Arthur l-a semnat numaidecât.

        Vestea i-a fost adusă la cunoştinţă generalului Grant printr-o telegramă, iar eu m-am aflat acolo când aceasta i-a fost înmânată. Feţele tuturor – cu excepţia feţei lui Grant – trădau o emoţie puternică. Generalul citi telegrama, dar pe faţa lui de fier nu se vădi nici o schimbare, fie ea cât de mică. Emoţia lui era mai mare decât emoţiile tuturor celor prezenţi, dar era capabil să şi-o stăpânească, netrădând-o prin nimic.

        Asistasem şi altă dată la o demonstraţie a capacităţii generalului Grant de a-şi ascunde emoţiile, într-o împrejurare mai puţin memorabilă. Era la Chicago, în 1879, când generalul a poposit acolo după triumfalul său turneu în jurul lumii şi a fost sărbătorit timp de trei zile de locuitorii oraşului şi desoldaţii primei sale armate – armata din Tennessee. Şedeam lângă el pe scena unui teatru, ticsită până-n tavan cu eroii rămaşi în viaţă ai acelei armate şi cu soţiile lor. Când generalul Grant, însoţit de alţi comandanţi iluştri ai războiului, a intrat pe scenă şis-a aşezat, sala s-a ridicat în picioare, într-o furtună asurzitoare de aclamaţii care a ţinut câteva minute. Toţi militarii prezenţi pe scenă erau vizibil emoţionaţi – toţi în afară de omul aclamat astfel. Pe faţa lui Grant nu se vedea nici o schimbare.

        După aceea începură elogiile. Erau de faţă Sherman, Sheridan, Schofield, Logan şi alţi câţiva militari iluştri. Oratorii începeau prin a deşerta Niagare de osanale asupra lui Grant. Se apropiau de el şi-i turnau pe cap apa acestor Niagare, dar ea n-avea mai mult efect decât ar fi avut asupra unei statui de bronz. Fiecare vorbitor, pe rând, trecea de la Grant la Sherman, apoi la Sheridan şi la ceilalţi, deşertând asupra lor butoaie întregi de elogii fierbinţi. Şi, de fiecare dată, era ca şi cum oratorul ar fi vărsat foc asupra bietului om, într-atâta se foia, se zbuciuma şi se chinuia acesta. Cu un binoclu ai fi putut vedea, de la o distanţă de trei mile, victima astfel martirizată. Niciunul dintre ei nu era în stare să stea liniştit sub potopul de laude – niciunul în afară de Grant. Asupra lui s-au revărsat vreme de două ore şi jumătate, din sfert în sfert de oră, Niagare de osanale, şi totuşi, când calvarul s-a terminat, continua să şadă exact în aceeaşi atitudine în care încremenise când se aşezase la tribună. Nu-şi mişcase nimic – nici măcar o mână sau un picior. Ar fi fost un lucru uimitor să vezi un om şezând fără să-şi schimbe poziţia vreme atât de îndelungată – dând impresia că nu se gândeşte la nimic şi că nimic nu-l poate emoţiona sau impresiona; dar a-l vedea pe Grant şezând aşa, timp de două ore şi jumătate, în ciuda faptului că era supus unei persecuţii atât de îngrozitoare, mi s-ar fi părut o scenă neverosimilă, dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei. [.]

        Generalul Grant a murit la Mount McGregor în ziua de 23 iulie. În septembrie sau octombrie, memoriile lui au fost date la tipar. S-au făcut mai multe rânduri de planşe; tipărirea propriu-zisă a fost împărţită mai multor întreprinderi tipografice importante; un mare număr de teascuri cu aburi lucrau de zor, zi şi noapte; mai multe legătorii mari se ocupau cu legatul exemplarelor. Cartea a fost scoasă în două volume, format în octavo. Preţul unui exemplar broşat era de nouă dolari. Pentru volumele cu legături mai scumpe, preţul era în mod corespunzător mai mare. Două mii de seturi legate în piele de viţel cu incrustaţii au fost puse în vânzare cu douăzeci şi cinci de dolari setul.

        Cartea a fost lansată la 10 decembrie, iar eu m-am dovedit a fi un adevărat profet. Îi spusesem încă de la început generalului Grant că opera lui se va vinde în şase sute de mii de exemplare şi chiar aşa s-a întâmplat; s-au vândut trei sute de mii de seturi de câte două volume. Primul cec primit de doamna Grant a fost în valoare de două sute de mii de dolari; al doilea, pe care l-a primit câteva luni mai târziu, a fost de o sută cincizeci de mii. De cecurile următoare nu-mi amintesc, dar cred că, una peste alta, cartea i-a adus doamnei Grant cam jumătate de milion de dolari.

        Webster era în culmea fericirii. În zilele când fusese un cetăţean obscur, purtase pălărie numărul şase şi un sfert; acum, capul nu i-ar mai fi încăputnici într-un butoi. Îi plăcea să peroreze despre miracolul prilejuit de apariţia cărţii. Îi plăcea, de pildă, să spună că se consumaseră treisprezece mile de foiţă de aur cu tipăritul titlurilor aurite de pe cotoarele cărţii sau că cele trei sute de mii de seturi cântăreau atâtea şi atâtea mii de tone. Fireşte că s-a întâmplat ceea ce se întâmplă de obicei în asemenea cazuri: Webster a ajuns să-şi închipuie că lucrarea se vindea aşa de bine din cauza lui, că meritul era al lui. Recunoştea că faima generalului Grant contribuise cu ceva, dar se socotea pe sine principalul factor al prodigiosului succes al cărţii. Asta dovedeşte că Webster era doar un om, doar un editor. Toţi editorii sunt nişte Columbi, iar autorul care reuşeşte este America lor. Gândul că, aidoma lui Columb, nu au descoperit ceea ce se aşteptau să descopere şi ceea ce îi făcuse să pornească la drum, nu-i tulbură câtuşi de puţin. Nu-şi amintesc decât că au descoperit America, uitând că porniseră la drum cu gândul să descopere un colţişor din India.

        La începuturile asocierii noastre, când a fost vorba să alegem pe reprezentanţii generali ai firmei, Webster a încredinţat una dintre cele mai bune agenţii din vest unui fost predicator, pe care Dumnezeu îl surghiunise în statul Iowa ca să pedepsească autorităţile acelui stat pentru nu ştiu ce matrapazlâcuri. Toţi ceilalţi candidaţi la slujba de reprezentanţi generali l-au avertizat pe Webster să se ferească de individul acela, asigurându-l că nici Whitford, nici altcineva, fie el cât de perspicace, nu va fi în stare să-i înfrângă aplecarea spre hoţie. Dar şi-au răcit gura de pomană. Webster i-a dat agenţia pe mână. I-am furnizat cărţile. Individul a reuşit să facă un negoţ prosper. A adunat vreo treizeci şi şase de mii de dolari, dar Webster n-a căpătat nici un cent.

        Nu mă miră prea mult că doamna Grant a încasat jumătate de milion de dolari din cartea soţului ei. Ceea ce mă miră este că n-a rămas datoare. Mare noroc a avut că editura noastră dispunea de un singur Webster. O inspiraţie nefirească mă făcuse să nu caut altul.

        Să încerc să închei această poveste penibilă. Unul din lucrurile care-i otrăveau lui Webster zilele şi nopţile era împrejurarea gravă că deşi el, Charles L. Webster, era marele editor – cel mai mare dintre editori – iar numele meu nu apărea nicăieri ca numele unui conducător al firmei, publicul stăruia să vadă în mine realitatea acestei firme şi în Webster umbra ei. Oricine voia să publice o carte, mi-o oferea mie, nu lui Webster. Am acceptat mai multe manuscrise excelente, dar Webster le-a respins pe toate, el fiind stăpânul. Dar dacă vreun autor îi oferea lui un manuscris, era atât de încântat de compliment, încâtaccepta manuscrisul fără să-l examineze. Nu era în stare să facă rost de o carte vandabilă.

        Joe Jefferson mi-a trimis o scrisoare în care mă anunţa că-şi scrisese autobiografia şi că ar dori să i-o public. Bineînţeles că voiam. I-am trimis lui Webster scrisoarea lui Jefferson, rugându-l să aranjeze lucrurile. Webster n-a respins manuscrisul, ci l-a ignorat pur şi simplu, scoţându-şi din cap întreaga poveste. A acceptat în schimb două sau trei cărţi de război, care n-au adus editurii nici un câştig. A mai acceptat una, i-a fixat şi preţul (trei dolari şijumătate exemplarul legat în pânză), a distribuit agenţiilor contractele şi s-a învoit să o publice la o anumită dată – cu vreo două sau trei luni mai târziu. Într-o zi m-am dus la New York şi am trecut pe la biroul editurii noastre, unde am cerut să văd şi eu cartea. L-am întrebat pe Webster câte mii de cuvinte conţine cartea. Mi-a răspuns că nu ştie. L-am rugat să calculeze aproximativ numărul cuvintelor. A făcut-o.

        — Nu conţine destule cuvinte ca să acopere preţul unei cărţi de asemenea dimensiuni, i-am zis. Va trebui să o umpli cu ceva, poate cu o cărămidă. N-ar strica să amenajăm o cărămidărie, fiindcă revine mult mai ieftin să fabrici cărămizi decât să le cumperi pe piaţă.

        Webster s-a înfuriat. Se înfuria dintr-o nimica toată. Era una din cele mai susceptibile creaturi pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc vreodată.

        Webster avea mai multe manuscrise pregătite pentru tipar – manuscrise fără valoare, pe care le acceptase din pricină că-i fuseseră oferite lui şi nu mie – şi mi-am dat seama că nu cunoştea numărul de cuvinte al nici unuia dintre ele. Le primise orbeşte. Era un bun negustor, dar n-avea habar cum se editează o carte şi era incapabil să înveţe. La un moment dat am aflat că se învoise să retipărească Viaţa lui Iisus a lui Henry Ward Beecher. I-am sugerat c-ar fi fost preferabil să încerce o reînviere a lui Lazăr, fiindcă ştiam că aşa ceva se mai întâmplase şi era cu putinţă. Dar Webster s-a înfuriat din nou. Era, de bună seamă, cea mai susceptibilă făptură. Îi avansase lui Beecher, care pe vremea aceea nu prea o ducea bine, cinci mii de dolari în contul drepturilor de autor. Domnul Beecher urma să „ajusteze” cartea – deşi cred mai degrabă că trebuia s-o termine. Cred că domnul Beecher voia să scrie al doilea volum al lucrării amintite, urmând să restituie banii în cazul când nu va preda acest volum într-un anumit termen. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

        Webster mi-a întârziat cât a putut o carte de-a mea, Un Yankeu la curtea Regelui Arthur, pe care a publicat-o până la urmă parcă pe furiş, încât au trebuit să treacă doi sau trei ani până să se descopere că există o astfel de carte. Webster a suprimat mult timp „Biblioteca umorului” – o antologie întocmită de mine şi de Howells – pe care a sfârşit prin a o publica atât de clandestin, încât mă îndoiesc că vreun american a aflat de existenţa ei.

        William M. Laffan mi-a spus că domnul Walters, din Baltimore, intenţiona să scoată un volum elegant, menit să-i prezinte amănunţit princiara colecţie de artă; urma să aducă de la Paris pe cei mai buni artişti pentru a face ilustraţiile. Domnul Walters era dispus să cheltuiască un sfert de milion de dolari pentru tipărirea cărţii, de care voia să se ocupe personal, ca să iasă întocmai după gustul lui. Avea de gând s-o vândă la un preţ mare, corespunzător calităţilor sale deosebite – dar nu dorea nici un gologan din beneficiile realizate. Editorul n-ar fi avut altceva de făcut decât să difuzeze cartea şi să-şi oprească întreg beneficiul.

        — În concluzie, Mark, îmi spuse Laffan, poţi scoate o avere fără nici un efort, fără nici un risc şi fără nici o cheltuială.

        I-am răspuns că-l voi trimite de îndată pe Webster la Baltimore şi chiar am încercat să-l trimit, dar n-am reuşit. Webster n-a vrut să se ocupe în nici unfel de afacerea aceea. [.] Jignit în mândria lui, n-a vrut nici măcar să se uite la cartea domnului Walters. Webster avea o mândrie imensă, dar din păcate era lipsit de alte talente.

        Suferind de nevralgii cumplite, Webster îşi potolea durerile cu un nou medicament nemţesc, numit „fenacetină”. Doctorii îi prescriseseră o cantitate limitată, dar el găsise mijlocul de a-şi procura din belşug medicamentul: în cadrul instituţiilor noastre libere, oricine se poate otrăvi, dacă doreşte şi dacă acceptă să plătească preţul cerut. Consuma din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari pomenita doctorie. Ameţit de ea, umbla ca în vis. La birou încetase să mai vină regulat, iar când venea îşi exercita autoritatea într-un mod periculos pentru firmă. În starea în care era, nu mai era răspunzător de faptele sale.

        Trebuia făcut ceva. Whitford mi-a explicat că pericolul putea fi înlăturat într-un singur fel – şi anume răscum-părând capitalul lui Webster. Dar exista oare ceva care să poată fi răscumpărat? Webster încasase totdeauna cu promptitudine banii ce i se cuveneau. Şi cheltuise de mult partea mea din profitul cărţii – o sută de mii de dolari. Firma era pe moarte, abia îşi mai trăgea sufletul. Nu mai valora nici un dolar. Şi atunci, ce preţ să plătesc pentru a-i răscumpăra participaţia de zece la sută? După multe consultări şi multă corespondenţă, a reieşit că Webster s-ar învoi să se retragă din firmă pentru suma de douăsprezece mii de dolari. I-am trimis un cec.

        Directorul comercial şi locţiitorul lui Webster era în ultima vreme un tânăr pe nume Frederick J. Hall. Bietul Hall era bine intenţionat, dar cu totul incompetent pentru o asemenea întreprindere. Şi-a făcut un timp datoria cu încrederea eroică a tinereţii, dar îl pândea un obstacolmenit să-l răpună mai devreme sau mai târziu. Iată despre ce era vorba.

        Stedman, poetul, alcătuise cu câţiva ani mai înainte o antologie intitulată Biblioteca literaturii americane -nouă sau zece volume format în octavo. Un editor din Cincinnati încercase s-o difuzeze, dar fusese ruinat, cu familie cu tot. Dacă Stedman mi-ar fi oferit mie cartea, i-aş fi spus:

        — O asemenea carte, vândută pe bază de subscripţii şi plăţi eşalonate, nu ne-ar aduce nici un câştig, ba chiar ne-ar duce de râpă, oricare ar fi procentul de drepturi prevăzut, deoarece ar necesita un capital de mai multe sute de mii de dolari, iar noi n-avem nici o sută de mii în numerar.

        Stedman însă nu mi-a adus mie cartea, ci s-a dus cu ea la Webster, care s-a simţit măgulit şi încântat. A acceptat cartea, cu obligaţia de a plăti opt la sută drepturi de autor, ceea ce însemna o sinucidere prelungită a firmei. Ne-am târât vreo doi-trei ani sub povara aceea ucigătoare. După plecarea lui Webster, bietul Hall a preluat povara, ajungând să ia cu împrumut bani de la o bancă din a cărei conducere făcea parte Whitford – lua cu împrumut dând în schimb poliţe contrasemnate de mine şi reînoite din când în când. Poliţele acestea îmi erau trimise şi în Italia, pentru reînnoirea garanţiei. Le semnam fără să le examinez şi le expediam înapoi, în cele din urmă am constatat că la sumele împrumutate efectiv se adăugaseră altele, fără ştirea sau consimţământul meu. I-am scris lui Hall despre asta şi i-am spus că aş dori să primesc o dare deseamă amănunţită despre situaţia firmei. Poşta mi-a adus darea de seamă – un raport voluminos, din care reieşea că activul firmei depăşea pasivul cu nouăzeci şi două de mii de dolari. M-am simţit ceva mai bine. Dar nu era cazul să mă simt mai bine, deoarece raportul trebuia interpretat în sens invers. Bietul Hall mi-a scris curând pentru a-mi spune că avem nevoie de alţi bani, şi asta imediat, altminteri firma va da faliment.

        Am plecat cu vaporul la New York. Am deşertat în sertarul firmei douăzeci şi patru de mii de dolari, pe care-i câştigasem din scrisul meu. M-am uitat în jur să văd de unde am putea împrumuta ceva bani. Nu zăream nimic. Era în toiul îngrozitoarei panici financiare din 1893. M-am dus la Hartford să împrumut acolo – dar n-am fost în stare să găsesc măcar un cent. Aş fi fost dispus să-mi ipotechez casa, cu teren şi cu mobilă cu tot, pentru un împrumut cât de mic. Proprietatea ne costase o sută şaizeci şi şapte de mii de dolari şi putea garanta un împrumut mic. Henry Robinson mi-a spus:

        — Clemens, îţi dau cuvântul meu că nu poţi obţine un împrumut de trei mii de dolari ipotecându-ţi proprietatea.

        Foarte bine, dac-aşa stăteau lucrurile, însemna că nu puteam găsi să împrumut bani nici pe-un coş întreg de titluri de stat.

        Firma „Webster and Company” a dat faliment. Îmi era datoare vreo şaizeci de mii de dolari. Iar doamnei Clemens îi era datoare şaizeci şi cinci de mii de dolari. Existau încă vreo nouăzeci şi şase de creditori, cărora firma le datora în medie câte o mie de dolari sau cam aşa ceva. Panica pusese o stavilă veniturilor doamnei Clemens. De asemenea, îmi curmase şi mie veniturile obţinute prin vânzarea cărţilor mele. Nu mai aveam la bancă decât nouă mii de dolari. Nu aveam nici un cent pentru plata creditorilor lui Webster. Henry Robinson mi-a spus atunci:

        — Dă-le creditorilor tot ce aparţine firmei „Webster and Company” şi roagă-i să accepte asta ca lichidare a datoriilor. Au să accepte – fii sigur c-au să accepte. Îşi dau seama că nu eşti personal răspunzător de aceste datorii, că răspunderea revine firmei, ca firmă.

        N-am stat să mă gândesc prea mult la acest mod de a ieşi din încurcătură, dar când i-am prezentat doamnei Clemens situaţia, nici n-a vrut să audă.

        — Casa asta e a mea, mi-a spus. Şi nu vreau s-o pierd. Cărţile tale sunt proprietatea ta – cedează-le creditorilor. Micşorează datoriile prin orice mijloc posibil, apoi pune-te pe lucru şi câştigă destul ca să achiţi restul datoriilor, bineînţeles dacă vei rămâne în viaţă. Şi nu te teme. Vom apuca să plătim sută la sută.

        Era o prorocire întemeiată. Cam în acel moment îşi făcu apariţia domnul Rogers, care-i adună pe creditori şi le ţinu o predică, spunându-le că nu vor putea avea casa doamnei Clemens – întrucât era ea însăşi o creditoare, căreia trebuia să i se acorde prioritate, de vreme ce Webster luase cu împrumut de la ea şaizeci şi cinci de mii de dolari. Creditorii nu puteau avea nici cărţile mele, întrucât ele nu erau un capital al lui „Webster and Company”, dar puteau dispune de tot ceea ce aparţinea firmei. Le-a mai spus că voi renunţa la ceişaizeci de mii de dolari pe care-i dădusem cu împrumut firmei şi că mă voi strădui să câştig îndeajuns pentru a achita sută la sută restul datoriilor lui Webster – dar că această asigurare nu trebuia socotită ca o promisiune. [.]

        Când casa de editură „Webster and Company” a dat faliment, pasivul ei era cu 66 la sută mai mare decât activul. Eram moralmente, dar nu şi legalmente, răspunzător de plata datoriilor. Panica era în toi, peste tot se prăbuşeau firme comerciale solide, iar creditorii preluau activul -când exista vreun activ – lăsând restul să se ducă de râpă. Vechi prieteni de afaceri îmi spuneau: „Afacerile sunt afaceri, sentimentele sunt sentimente; acum e vorba de afaceri. Cedează-le creditorilor activul firmei şi învoieşte-te cu ei pe această bază; alţi creditori nu primesc nici măcar

        33 la sută.”

        Domnul Rogers era, desigur, şi el un om de afaceri -nimeni nu se îndoia de acest lucru. Cei care-l cunoşteau numai din auzite credeau că ştiu ce atitudine va lua în această chestiune. Dar s-au înşelat amarnic. Domnul Rogers a sărit în ajutorul soţiei mele. Era singurul om care vedea cu ochi limpezi situaţia şi-şi dădea seama că aceasta se deosebea de alte situaţii aparent identice. În esenţă, domnul Rogers mi-a spus: „Afacerile îşi au legile şi uzanţele lor, care sunt îndreptăţite; dar pentru un scriitor reputaţia este însăşi viaţa lui; un scriitor îşi poate permite să fie lipsit de bani, dar nu şi lipsit de caracter. Trebuie să câştigi şi să achiţi sută la sută datoriile.” [.]

        Hotărârea era, aşadar, luată. Trebuia să încetez cu trândăvia şi să mă pun din nou pe lucru. Trebuia să scriu o carte; trebuia, de asemenea, să reîncep conferinţele. Soţia mea spunea că în patru ani voi putea scăpa de povara datoriilor. Domnul Rogers era mai precaut, mai conservator – sau poate mai liberal: spunea că o să pot plăti în câţi ani doream – de la şapte în sus. Era o glumă. Totdeauna era pus pe glume – când nu glumea, însemna că doarme. Personal, mă temeam că cei şapte ani despre care vorbise domnul Rogers ar putea fi mai aproape de adevăr decât cei patru ani pomeniţi de doamna Clemens.

        Într-o zi am avut un şoc – un şoc care m-a tulburat foarte mult. Am auzit o scurtă convorbire între domnul Rogers şi doi oameni de afaceri cu experienţă.

        Primul om de afaceri: Câţi ani are domnul Clemens?

        Domnul Rogers: Cincizeci şi opt.

        Primul om de afaceri: Nouăzeci şi cinci la sută dintre oamenii care dau faliment la vârsta de cincizeci şi opt de ani nu se mai ridică niciodată.

        Al doilea om de afaceri: Dac-ai spune nouăzeci şi opt la sută, ai fi şi mai aproape de adevăr.

        Vorbele astea m-au sâcâit zile în şir, tulburându-mă ca nişte prevestiri sumbre, pe care nu le puteam alunga cu nici un raţionament. Nici nu era cazul să fac vreun raţionament, cel puţin aşa mi se părea. Dacă nouăzeci şi opt la sută dintre oamenii în vârstă de cincizeci şi opt de ani care dau faliment nu se mai ridică niciodată, ce şansă aveam eu să trag numerele câştigătoare – 99 sau 100? Totuşi, starea asta de depresie n-a ţinut mult, ci s-a risipit curând, deoarece doamna Clemens, aflând de necazul meu, a pus mâna pe condei şimi-a demonstrat limpede şi convingător, pe hârtie, că în decurs de patru ani puteam să achit, din încasările mele, toate datoriile. Mi-am dat seama că avea dreptate. Totdeauna avea dreptate. În ce priveşte spiritul de prevedere, înţelepciunea, precizia calculelor, judecata sănătoasă şi capacitatea de a vedea toate laturile unei probleme, nu avea egal printre oamenii pe care i-am cunoscut, cu excepţia domnului Rogers.

        Fireşte, ne-a trebuit multă vreme pentru a face pregătirile necesare şi pentru a stabili amănunţit programul unui turneu de conferinţe în jurul lumii, dar în cele din urmă ne-am încheiat pregătirile şi, pe la mijlocul lui iulie 1895, am pornit la drum, cu gândul să lipsim douăsprezece luni. [.]

        Am pornit aşadar, la 15 iulie 1895, doamna Clemens, Clara şi cu mine, în raidul nostru în jurul lumii. Raidul acesta a durat treisprezece luni. Am scris, apoi, o carte şi am publicat-o. Pe măsură ce încasam drepturile cuvenite pentru carte şi pentru conferinţele ţinute, îi trimiteam bani domnului Rogers. El îi depunea la bancă, în contul creditorilor. Îl implorasem să-i achite numaidecât pe creditorii mai puţin importanţi, care aveau mare nevoie de bani, dar el nu voia. Spunea că, după ce îmi voi încheia turneul, va lua roadele strădaniilor mele şi le va împărţi creditorilor lui Webster, în mod proporţional.

        La sfârşitul lui 1898 sau la începutul lui 1899, domnul Rogers ne-a trimis la Viena următoarea telegramă: „Toţi creditorii au fost achitaţi în proporţie de sută la sută. Rămân 18500 dolari. Ce să fac cu ei?”

        I-am răspuns: „Plasează-i în acţiuni Federal Steel”, ceea ce domnul Rogers a şi făcut, investind toţi banii – în afară de o mie de dolari – pentru a-i scoate peste două luni cu un profit de 125%!

        Şi gata! Slavă Domnului! De o sută de ori am tot încercat să aştern pe hârtie această poveste insuportabilă, dar n-am fost în stare; întotdeauna mi se făcea greaţă înainte de a fi ajuns la jumătate din jumătatea drumului. Dar de data asta mi-am ţinut firea şi am izbutit să-mi deşert tot sacul şi trag nădejde să nu mai aud niciodată vorbindu-se despre asta.

        Acum trei săptămâni63 a sosit din Anglia o telegramă care mă invita la Oxford pentru a primi, la 26 iunie, un titlu onorific. Fireşte că am acceptat, fără a sta pe gânduri. În ultimii doi ani am tot spus, cu hotărâre în glas, că pentru mine epoca marilor călătorii s-a încheiat definitiv şi că nimic nu mă va putea îndupleca să străbat din nou oceanul; şi totuşi, n-am rămas surprins de repeziciunea cu care am întors spatele acestei hotărâri când mi-a sosit agreabila invitaţie. Aş fi putut refuza invitaţia de a veni în Anglia în cadrul unui program obişnuit, aş fi putut refuza uşor o asemenea invitaţie, dar un titlu universitar e cu totul altceva; pentru asemenea recompense aş fi în stare să merg până hăt-departe, oricând. Un titlu nou îmi face aceeaşi plăcere copilăroasă pe care i-o face indianului un scalp nou şi nu mă ostenesc să-mi ascund bucuria mai mult decât se osteneşte indianul.

        Ţin minte cum în copilărie am găsit pe drum o monedă veche de argint, a cărei valoare era cu atât mai mare în ochii mei, cu cât n-o câştigasem. Zece ani mai târziu, în Keokuk, am găsit pe stradă o bancnotă de cincizeci de dolari, a cărei valoare era, de asemenea, considerabil sporită de gândul că n-ocâştigasem. După alţi opt ani, la San Francisco, rămânând fără slujbă şi fără bani vreme de trei luni, am găsit o monedă de zece cenţi la răscrucea dintre Strada Comercială şi Montgomery, iar bănuţul acela mi-a prilejuit mai multă bucurie – pentru că-l găsisem – decât mi-ar fi putut-o prilejui o sută de monede câştigate prin muncă. Am câştigat în viaţa mea multe sute de mii de dolari, dar în măsura în care i-am câştigat prin muncă n-au avut pentru mine decât stricta lor valoare, astfel încât datele şi detaliile legate de obţinerea lor mi-au rămas neclare, ba chiar unele mi-au ieşit cu totul din minte. Dimpotrivă, cât de vii şi de strălucitoare mi-au rămas în amintire cele trei întâmplări norocoase despre care am pomenit înainte!

        Aşadar, pentru mine titlurile universitare sunt nişte adevărate daruri şi-mi prilejuiesc bucuria ce însoţeşte, de obicei, bunurile dobândite fără trudă; ca şi în cazul banilor găsiţi, am primit până acum trei titluri universitare -două de la Yale şi unul de la Universitatea Missouri. Mi-a făcut mare plăcere titlul de Magistru în Arte, conferit la Yale, deoarece nu ştiam nimic despre artă; iar când Universitatea Yale m-a făcut Doctor în Literatură, am simţit o altă bucurie, deoarece nu mă pricepeam să doftoricesc literatura nimănui, decât pe a mea însumi şi nici pe-a mea nu puteam s-o ţin sănătoasă fără ajutorul neveste-mi. M-am bucurat din nou când Universitatea Missouri m-a făcut Doctor în Drept, fiindcă n-aveam habar despre legi, decât cum să le calc fără a fi prins. Acum urmează să fiu făcut, la Oxford, Doctor în Litere, ceea ce mă bucură, deoarece ignoranţa mea în materie de litere m-ar putea transforma într-un multimilionar dacă aş fi în stare s-o exprim în bani.

        Oxfordul îmi vindecă o veche rană ascunsă, care mi-a pricinuit mulţi ani la rând o adâncă durere – o dată pe an. În sinea mea îmi dau seama că, de o generaţie încoace, sunt personajul literar cel mai celebru care-a existat vreodată în America; şi-mi mai dau seama că, în tot acest timp, m-am aflat în fruntea breslei mele, neavând nici un rival care să-mi dispute locul; de aceea, era pentru mine un prilej de suferinţă, reînnoit în fiecare an, să văd cum universităţile noastre conferă câte două sute cincizeci de titluri onorifice unor persoane de mică şi vremelnică însemnătate – care vor fi date uitării în cel mult zece ani, după o trecătoare glorie locală – pe când mie nu mi se oferea nici un titlu! În ultimii treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, am văzut cum universităţile noastre au distribuit nouă sau zece mii de titluri onorifice şi de fiecare dată m-au nesocotit. Dintre aceşti mii de laureaţi, nici măcar cincizeci nu erau cunoscuţi în afara Americii şi nici o sută nu mai sunt cunoscuţi astăzi între hotarele ei. O asemenea neglijenţă ar fi ucis o persoană mai puţin robustă decât mine, dar pe mine nu m-a ucis; mi-a scurtat însă viaţa şi mi-a şubrezit sănătatea. Dar acum o să-mi recapăt vigoarea! Dintre cele aproape zece mii de persoane distinse cu titluri şi date astăzi uitării, nu mai mult de zece au fost onorate de Oxford, şi îmi dau seama – după cum îşi dă seama şi întreaga Americă, laolaltă cu restul creştinătăţii!

        — Că o distincţie de la Oxford este superioară oricărei distincţii acordate de orice altă universitate de pe ambele ţărmuri ale Oceanului şi preţuieşte de douăzeci şi cinci de ori mai mult decât orice altă distincţie, fie ea naţională saustrăină.

        Şi acum, după ce am scos astfel din mine fierea acumulată în decurs de treizeci şi cinci de ani şi amestecată cu amărăciunea mândriei jignite – daţi-mi voie să-mi netezesc penele zburlite şi să trec la alt subiect. [.] [Intenţia mea este ca această autobiografie să devină un model pentru cele din viitor, când va fi publicată post-mortem. Aş vrea, de asemenea, să fie citită şi admirată multe secole de aci înainte, din pricina formei şi metodei ce-i stau la temelie – formă şi metodă graţie cărora trecutul şi prezentul sunt puse mereu faţă în faţă, ceea ce duce la contraste capabile să aprindă din nou interesul pentru ele, întocmai cum se întâmplă când cremenea vine în contact cu amnarul. Mai mult, această autobiografie nu selectează episoadele mai prezentabile ale vieţii mele, ci narează întâmplările obişnuite din care se compune existenţa unui om de rând; istorisirea lor cată să trezească interesul oricărui cititor, deoarece aceste episoade sunt de un soi pe care-l cunoaşte din propria sa experienţă şi în care îşi vede oglindită propria-i viaţă. Autorul convenţional de autobiografii dă impresia că ar căuta îndeosebi acele momente din viaţa lui când a venit în contact cu personaje celebre, deşi contactele lui cu oamenii lipsiţi de faimă l-au interesat la fel de mult şi l-ar interesa şi pe cititor, şi cu toate că ele au fost mult mai numeroase decât întâlnirile cu celebrităţile.

        Howells a trecut ieri după-amiază pe la mine şi i-am expus întreaga schemă a acestei autobiografii, sistemul ei aparent nesistematic – spun „aparent”, fiindcă în realitate nu e aşa. E un sistem deliberat, a cărui regulă îmi dictează să vorbesc despre un subiect ce mă interesează -şi să-l abandonez în clipa când încetează să mă mai intereseze. E un plan care nu urmează nici un drum trasat dinainte şi nici n-are de gând să urmeze un asemenea drum. E un plan intenţionat haotic – un drum care nu începe nicăieri, nu urmează nici un itinerar precis şi nu poate ajunge niciodată la capăt atât timp cât voi rămâne în viaţă – pentru simplul motiv că, dac-ar fi să-i vorbesc stenografei timp de două ore pe zi, vreme de o sută de ani în şir, tot n-aş fi în stare să înregistrez nici a zecea parte din lucrurile care m-au interesat în viaţă. I-am spus lui Howells că această autobiografie a mea va dăinui fără nici un efort vreme de două mii de ani, după care o va lua de la început şi va mai trăi în vecii vecilor. El mi-a răspuns că e sigur de asta şi m-a întrebat dacă am de gând să consacru o bibliotecă întreagă autobiografiei mele.

        L-am asigurat că asta îmi şi era intenţia, dar că, în ipoteza că voi trăi îndeajuns de mult, volumele nu vor putea fi adăpostite doar într-un oraş – ar avea nevoie de un stat întreg şi poate că atunci nu va mai exista în viaţă nici un miliardar în stare să cumpere întreaga colecţie, decât cel mult în rate.

        Howells m-a aprobat şi mi-a adus elogii entuziaste, ceea ce e înţelept şi rezonabil din parte-i. Dacă ar fi manifestat o altă atitudine, l-aş fi aruncat pe fereastră. Îmi place critica, dar cu condiţia să-mi convină. (.)

        Autobiografia asta a mea se deosebeşte de celelalte autobiografii – se deosebeşte de toate celelalte autobiografii, cu excepţia, poate, a autobiografiei lui Benvenuto Cellini. Autobiografia convenţională a fost, în toate timpurile, o fereastră deschisă. Autorul şade acolo şi-i priveşte pe cei care trec – nu vorbeştedespre toţi, ci numai despre cei notorii, celebri, despre cei care poartă uniforme frumoase şi coroane când afară nu plouă; precum şi despre poeţii foarte mari şi politicienii eminenţi, oameni iluştri cu care a avut privilegiul să vină în contact. Îi place să le facă semn cu mâna când trec prin faţa lui şi să vadă că şi ei îl observă şi-i admiră gestul. Îi place să dea impresia că, vorbind despre oamenii aceştia bine îmbrăcaţi, pe care a avut ocazia să-i cunoască, urmăreşte doar să-l intereseze pe cititor, ignorându-se într-o oarecare măsură pe sine însuşi.

        Dar autobiografia mea nu e o astfel de autobiografie. Ea este o oglindă, în care mă privesc tot timpul. Incidental, observ şi oamenii care trec prin spatele meu – îi întrezăresc în oglindă – şi ori de câte ori rostesc sau săvârşesc vreun lucru ce-ar putea să-mi facă reclamă sau să mă măgulească şi să mă înalţe în propriii mei ochi, notez aceste lucruri în autobiografia mea. Mă bucur când vreun rege sau vreun duce îmi iese în cale şi îi pot astfel folosi în autobiografie, dar îndeobşte sunt muşterii rari care mă vizitează la mari intervale, îi pot folosi cu rezultate bune ca faruri şi momente presărate în drumul meu, dar pentru treburile cu adevărat importante mă bizui pe turma oamenilor de rând.]

                                                                                SFÂRŞIT