Nimic nu e nou,

Nimica neștiut

Din cîte arăt vouă :

Lumina nouă nu e,

Dar ea desființează

    Grămada-ntunecimei.

    Cercarea am pornit-o,

    V-am dat făgăduială ;

    Dar n-alerg să vă-mbăt.

    Precum fac demagoghii,

    Ce, îmbătați de fumul

    Atotputerniciei,

    Umblă ș-înșală lumea

    Cu jertfe, mîglisire

    Sub fățăria

    Blîndeței, omeniei

    Și facerii de bine,

    Cît izbutesc d-ajunge

    Aleși să stăpînească ;

    Îndată dau de față

    Cumplita tiranie,

    Cheamă pre înțeleșii  

    Ministri să slujească.

    A lor deșertăciune.

    Adun, ascund comori

    Din biruri înfocate,

    În sfaturi tot greșite,

    Mii izvodiri fac nouă ;

    Vor să dezgroape morții,

    Cînd nu le mai ajunge

    A viilor avere.

    În lupta desfrînării

    Iubirii de domnire,

    Se-nșală între dînșii,

    Se rod în vicleșuguri,

    Se luptă să apese

    Strigarea pătimirii !

    Stau pînă cînd vîlvoarea

    Odată-i prididește ;

    Atunci tiranul vina

    Descarcă pre ministri,

    Ministrii pe tiran ;

    Cuvinte de-ndreptare

    De joc, de rîsul lumei !

    Întărîtînd norodul

    Pînă cînd se deșteaptă,

    Și cere socoteală,

    Și răzbunare cere,

    Groaznică-n sfîrșit vine,

    Nu de la cer pedeapsa,

    Ci de la harnici oameni :

    Oameni ce s-înțeleg

    Ca dumnezeii vieții !

    Vrednici de închinare,

    Dar prea puțin folosul !

    Numai un punt de vreme

    Răsare-a minții floare ;

    Rodul al ei, dreptatea,

    Puțin ca dînsa ține :

    Abia cît rugăciunea

    Către cerescul tată.

    Îndată zdrevenia,

    Frumoasa bărbăție

    Se duce, piere,

    Nu i se mai află urma.

    Nenumărate rele

    Ca norii se răscoală.

    În suflet-se-mbuibează :

    O zmreduire

    Ca-n trupuri încuibată,

    Suflet lipind de suflet,

    Le dă turbarea

    Furtunei mării,

    Se luptă vijelie

    Cu vijelie :

    Turlace bubuie,

    Se sparg în răcnete,

    Mințile omului

    Uimirea întunecă,

    Îl lasă îngerii,

    Dumnezeu n-are,

    Soțietatea turmă

    De lupi se face,

    Orbiri de pătimi

    Iau năvălire,

    Desăvîrșită

    E sfîșierea !!!

    Pre leu

    Strein, sălbatic,

    Prileju-l bucură,

    Pe turmă tabără

    Și prad-o face.

    Se liniștește iarăși !

    Iar vezi pre om

    Sub tirania nouă,

    Ca vita ce cu jugul

    A fot obicinuită,

    Cu soarta-și mulțumit,

    Visează fericire ;

    Ba crede că e slobod

    Sub prefăcute pravili ;

    Și iar din cap începe

    Ș-înșale, să s-înșale :

    D-ăst cearcăn al greșalei

    E toată istoria.

    Doresc ca floarea minții

    A fi nemuritoare,

    Și rodu-i să ne fie

    Pîine, de totdauna.

    Voi, înțeleșii zdraveni

    Să-i fie grădinari

    Și săditori, și paznici,

    Împlinitori de lipse,

    În veci să nu lipsească !

    Voi, cei d-aproape mie,

    Românii să dea pilda

    Ca cei ce se coboară

    Din neamu-ntîei pilde !

    Cunoaștem pre mulți oameni

    Cu mare-nțelepciune

    Ce-au săvîrșit științe,

    Arte și meșteșuguri.

    Sînt monumente, vrednici

    Dovezi de nemurirea

    A duhului de om ;

    Dar n-au făcut ispravă,

    Căci partea muritoare,

    Partea ce are vita

    Plămadă-n firea noastră,

    Tot spre dărăpănare

    Ne-atîrnă și spre moarte.

    E-n veci neînțeleasă :

    Noi lesne n-o supunem

    Și vîrsta de mirare,

    Ce preschimbări croiește

    Din șapte ani în șapte :

    Năravuri felurite,

    În om se pun altoaie

    Cînd rele, și cînd bune.

    Pravila-nvățătura,

    Religia, guvernul

    Nu pot să mîie frîul

    Al regulării vieții,

    Opinia a lumei

    Prea slab se-nfiorează.

    Așa n-avem zăbală,

    S-înduplece pornirea.

    Soțietatea încă

    Nu-și cată izvodirea

    De om îngrijitoare,

    Ca p-un copil să-l poarte,

    În veci să-l ție slobod

    Cu cele spre odihnă-i,

    Ferit de tiranie !

    Ș-în veci răspunzătoare

    Să ție a lui ființă

    De orice lenvire-i !

    Molranic lui, și lumei

    Lucrînd l-al vieții bine.

    Religii de tot felul

    Tot s-au crezut de oameni,

    Din toate-n hristiana

    Lucește adevărul :

    Pe toate tirania

    Și le-a făcut unelte !

    Guvernurile toată

    Încrederea pierdură,

    Căci lege, pravili, școale

    Și toate vicleniră.

    Albinele, castorii

    Statornic ne dau pilde,

    Ce-ar face omenirea

    La ei s-ajungă țintă !

    Cum să-aibă lăcuințe

Cum duhul să-și hrănească

Cu trupul dopotrivă,

Roduri să dea prin fapte,

Secundă făr-a pierde.

Nu în de păsări cuiburi

Nu-n vizuini de fiare,

Să aibă constituții

Ce-ncrederea înșală,

S-încep a forma oameni

Din jos de două vîrste,

Îngrijitor părinte

Constituindu-și rege,

Ființă, iar nu vorbă...

În faptă să n-adoarmă

Nici mintea-i, nici iubirea-i

Să ție-ntru dreptate

El, loc de Dumnezeu.

Tot vie moștenirea

De înțeleși păzind-o,

Întocmai ca vestale

Nestinsă să păstreze

Aprinsa lor lumină

Să poată adevărul

Minciuna s-o zdrobească,

Prin focul său de viață,

Materia a morții

Cu duhu-mpreunînd.