Capitolul XII DOCUMENTUL.

Era într-adevăr un lucru foarte neplăcut, pe care nici Joam Dacosta, nici familia lui n-aveau cum să-l bănuiască. Cei care n-au uitat începutul povestirii, ştiu că documentul era scris într-o formă de neînţeles, folosind unul din numeroasele sisteme criptografice.

Dar care anume?

Trebuia pusă la încercare toată iscusinţa unei minţi omeneşti pentru a-i da de rost.

Înainte de a se despărţi de Benito şi de însoţitorii lui, judecătorul puse să se copieze întocmai documentul, al cărui original ţinea să rămână la el, şi dădu copia celor doi tineri, ca s-o poată înmâna prizonierului.

Apoi, fixându-şi întâlnire pe a doua zi, aceştia plecară îndată la închisoare.

Ajunşi acolo, se grăbiră să-i spună prizonierului cum stau lucrurile. Joam Dacosta luă documentul, îl cercetă cu luare-aminte, apoi îl înapoie fiului său.

— Poate că în hârtia aceasta se află dovada pe care eu n-am izbutit s-o fac! Dar dacă ea nu-mi va folosi şi dacă tot trecutul meu de om cinstit nu poate pleda în favoarea mea, nu-mi mai rămâne nimic de aşteptat din partea legii.

Înţelegeau cu toţii foarte bine! Dacă documentul va rămâne nedescifrat, situaţia condamnatului era cât se poate de proastă!

— O să-l descifrăm, tată! strigă Benito. Nu există document de felul acesta care să nu poată fi descifrat! Ai încredere. Întâmplarea ne-a înapoiat, ca prin minune, acest document care te scoate din cauză şi, după ce ne-a călăuzit mâna ca să-l găsim, tot ea ne va călăuzi mintea ca să-l citim!

Joam Dacosta strânse mâna lui Benito şi a lui Manoel, apoi, foarte mişcaţi, tinerii se întoarseră pe plută unde-i aştepta Yaquita.

Îi povestiră îndată Yaquitei despre cele întâmplate din ajun încoace, cum găsiseră cadavrul lui Torres, cum dăduseră peste documentul acela şi despre forma ciudată în care adevăratul vinovat, prieten de-al aventurierului, găsise cu cale să-l scrie – fără-ndoială de teamă să nu fie dat de gol, dacă va încăpea pe mâini străine.

Bineînţeles, află şi Lina despre această încurcătură neaşteptată şi despre descoperirea lui Fragoso, precum că Torres era un fost pândar de codru care operase prin ţinutul de la gurile râului Madeira.

— În ce împrejurări l-ai întâlnit? întrebă tânăra mulatră.

— Mă aflam într-una din hoinărelile mele prin provincia Amazoanelor şi-mi făceam meseria, umblând din sat în sat.

— Dar ce-i cu cicatricea…?

— Iată ce s-a întâmplat: într-o zi, tocmai sosisem la misiunea aranaşilor, când acest Torres, pe care nu-l mai văzusem în viaţa mea, s-a luat la harţă cu unul din camarazii lui – urâtă adunătură de lume mai era şi asta! – iar cearta cu pricina s-a sfârşit cu o lovitură de cuţit care i-a străpuns pândarului braţul. În lipsa unui doctor, mi-a revenit mie sarcina să-l pansez şi aşa am ajuns să-l cunosc!

— De fapt, nu mai are nici o însemnătate să ştim cine a fost Torres! zise fata. Nu-i el făptaşul crimei, deci lucrurile nu se limpezesc!

— Nu, fără-ndoială, răspunse Fragoso, dar vom izbuti până la urmă să citim documentul ăsta, ce naiba! Iar nevinovăţia lui Joam Dacosta va sări atunci în ochii tuturor.

Yaquita, Benito, Manoel şi Minha nutreau aceeaşi nădejde. Se închiseră toţi patru în încăperea comună a locuinţei, unde petrecură multe ceasuri încercând să descifreze mărturia.

Dar nu numai ei doreau lucrul acesta, ci – trebuie s-o spunem – aceeaşi dorinţă îl stăpânea şi pe judecătorul Jarriquez.

După ce-şi întocmise raportul, în urma interogatoriului care stabilea identitatea lui Joam Dacosta, magistratul îl trimisese la Rio de Janeiro şi avea temei să creadă că, în ceea ce-l privea pe el, problema era încheiată!

Dar nu s-a întâmplat aşa.

Într-adevăr, de când îi intrase în mână documentul acela, judecătorul Jarriquez, născocitor de combinaţii numerice, dezlegător de probleme distractive, de şarade, rebusuri şi altele, se afla în elementul său.

Gândul că documentul cuprindea poate mărturia nevinovăţiei lui Joam Dacosta îi trezi instinctele lui de analist. Avea deci în faţă o criptogramă! Singurul lui gând era s-o dezlege!

Pentru cei ce-l cunoşteau, nu încăpea îndoială că va munci la asta pe rupte, uitând chiar de mâncare şi de băutură.

După plecarea tinerilor, judecătorul se aşeză în odaia sa de lucru. Poruncise să nu intre nimeni, astfel că avea asigurate câteva ceasuri de linişte deplină. Îşi puse ochelarii pe nas şi tabachera pe masă. Trase o priză de tabac, ca să-şi ascută iscusinţa minţii, apucă documentul şi se cufundă într-o cugetare ce se transformă în curând într-un monolog. Domnul magistrat făcea parte dintre oamenii care gândesc mai degrabă cu glas tare decât în sinea lor.

— Să lucrăm cu metodă, îşi spuse el. Fără metodă nu există logică, izbânda nu-i cu putinţă.

Apoi, luând documentul, îl citi de la un capăt la altul, fără să priceapă nimic.

Documentul cuprindea o sută de rânduri împărţite în şase paragrafe.

— Hm! mormăi judecătorul Jarriquez, după ce se mai gândi puţin. Dacă m-aş opri pe rând asupra fiecărui paragraf, aş pierde un timp preţios. Dimpotrivă, trebuie s-aleg unul dintre ele, anume pe cel care ar fi mai interesant. Or, care altul ar putea fi mai interesant decât ultimul, unde trebuie să fie cuprins rezumatul întregii istorisiri? Nişte nume proprii cum ar fi, de pildă, Joam Dacosta, m-ar putea duce pe calea cea bună, şi dacă acest nume este înscris în document, de bună seamă că nu poate lipsi din ultimul paragraf.

lată acest paragraf – căci trebuie să-l punem din nou sub ochii cititorilor, pentru a le arăta în ce fel avea să-şi folosească un analist cunoştinţele sale, în căutarea adevărului.

Phyjslyddqfdzxgaszzqqehxgkfndrxujugiocytdxvksbxhhuypohdvrymhuhpuydkjoxpheiozletnpmvffovpdpajxhhynojyggaymeqynfuqlnmvlyfgsuzmqiztlbqgyugsqeiibvnrcredgruzblrmxyhqhpzdrrgcrohepqxufivvrplphonthvddqjhqsntzhhhnfepmqkyimexktogzgkymimfvijdqdpzjqsykrplxhxqrym vklohhhotozvdksopsuvjhd.

Judecătorul Jarriquez băgă de seamă că textul documentului nu era despărţit nici în cuvinte, nici în fraze, că era cu totul lipsit de punctuaţie. Faptul acesta îl făcea şi mai greu de descifrat.

— Să vedem, totuşi, dacă vreo împreunare de litere nu alcătuieşte cuvinte – mă gândesc la nişte cuvinte al căror număr de consoane, raportat la vocale, ar îngădui să fie rostite! În primul rând, văd la început cuvântul phy… mai departe cuvântul gas… Poftim, ujugil… N-o fi vorba de numele oraşului african de pe malul lacului Tanganica? Ce amestec are oraşul acela aici?… Iată, mai departe, cuvântul ypo… O fi cumva pe greceşte? Urmează apoi rym… puy… jor. phetoz… jyggay… suz… gruz… Mai înaintea lor, ned… let… Bun! Va să zică, două cuvinte englezeşti!… Apoi, ohe… syk… Haidade! încă o dată cuvântul rym… pe urmă, cuvântul oto!… Judecătorul lăsă hârtia din mână şi cugetă câteva clipe.

— Toate cuvintele pe care le-am reţinut din această lectură sunt foarte ciudate! Într-adevăr, nimic nu arată originea lor! Unele par greceşti, altele olandeze, astea de-aci au o întorsătură englezească, astea nu seamănă cu nimic – fără să mai punem la socoteală nişte grupe de consoane cu neputinţă de rostit în vreun grai omenesc! Hotărât lucru, nu va fi deloc uşor de găsit cheia acestei criptograme!

Degetele magistratului începură să bată darabana în masă, de parcă ar fi vrut să-şi trezească facultăţile mintale adormite.

— Ia să vedem mai întâi câte litere se află în acest paragraf. Puse mâna pe creion şi numără.

— Două sute şaptezeci şi şase! Ei bine, trebuie să vedem acum în ce proporţie se află fiecare din ele.

TOTAL = 276 ori.

Socoteala dură cam mult. Judecătorul luase din nou documentul şi, cu creionul în mână, însemna pe rând fiecare literă, în ordinea alfabetică. După un sfert de oră întocmise tabelul următor:

Report… 120 ori Report… 120 ori a =

3 ori n =

9 ori b =

4 ori o =

12 ori c =

3 ori p =

16 ori d =

16 ori q =

16 ori e =

9 ori r =

12 ori f =

10 ori s =

10 ori g =

13 ori t =

8 ori h =

23 ori u =

17 ori i =

4 ori v =

13 ori j =

8 ori x =

12 ori k =

9 ori y =

19 ori l =

9 ori z =

12 ori m =

9 ori.

Se reportează… 120 ori TOTAL = 276 ori

— Aha! Iată un lucru ce sare în ochi: dar în acest singur paragraf au fost întrebuinţate toate literele alfabetului! Destul de ciudat! Dacă am lua la întâmplare, dintr-o carte, atâtea rânduri încât să cuprindă două sute şaptezeci şi şase de litere, rar s-ar întâmpla ca printre ele să se afle toate semnele alfabetului! Dar, la urma urmelor, ar putea să fie doar o simplă întâmplare. Trecu apoi la altă ordine de idei şi-şi spuse:

— Mai important este să vedem dacă proporţia dintre consoane şi vocale este cea obişnuită.

Magistratul puse mâna pe creion, numără vocalele, ajungând la următoarele cifre: a = 3 ori e = 9 „ i = 4 „ o = 12 „ u = 17 „ y = 19 „

TOTAL 64 vocale

— Aşadar, în alineatul acesta sunt şaizeci şi patru de vocale pentru două sute douăsprezece consoane! Ei bine, dar asta-i proporţia firească, adică aproape o cincime, la fel ca în alfabet, unde din douăzeci şi cinci de litere avem şase vocale. S-ar putea deci ca documentul să fie scris în limba noastră, schimbându-se doar înţelesul fiecărei litere. Dacă schimbarea s-a făcut după o anumită regulă, dacă un b a fost înlocuit întotdeauna cu un l sau o cu v, g cu k, u cu r etc, pun prinsoare pe postul meu de judecător la Manao că o să-i dau de rost documentului ăsta! Ce altceva mai bun aş putea face decât să folosesc metoda marelui geniu analitic, care s-a numit Edgar Poe!

Vorbind astfel, judecătorul Jarriquez se gândea la o nuvelă a vestitului romancier american, care e o adevărată capodoperă. Cine n-a citit oare „Cărăbuşul de aur”?

În această nuvelă, o criptogramă, alcătuită totodată din cifre, litere, semne algebrice, asteriscuri, puncte şi virgule, este supusă unor procedee matematice şi este descifrată în cele din urmă în împrejurări neobişnuite, pe care admiratorii acestui spirit deosebit nu se poate să le fi uitat.

Ce-i drept, de descifrarea criptogramei americane este legată doar descoperirea unei comori, în vreme ce aici era în joc viaţa şi cinstea unui om. Găsirea cifrului în acest caz era deci de o importanţă mult mai mare.

Magistratul, care citise şi răscitise de nenumărate ori „Cărăbuşul de aur”, cunoştea pe de rost procedeele de analiză folosite cu migală de Edgar Poe şi hotărî să le folosească şi el. După cum spusese, era sigur că în felul acesta, dacă se păstra înţelesul fiecărei litere, va izbuti cândva să citească documentul privitor la Joam Dacosta.

— Ce-a făcut Edgar Poe? îşi repetă el. Mai întâi de toate, a început prin căutarea semnului – aici nu sunt decât litere, să zicem deci a literei care se repetă cel mai des în criptogramă. În cazul de faţă este vorba de litera h, pe care o întâlnim de douăzeci şi trei ori. Numai faptul acesta este îndeajuns pentru a înţelege că h nu înseamnă h, ci, dimpotrivă, că el înlocuieşte una din literele mai des întâlnite în limba noastră, deoarece pornesc de la presupunerea că documentul este scris în portugheză. În engleză sau franceză ar fi, fără îndoială, e; în italiană, i sau a; în portugheză nu poate fi decât a sau o. Aşadar, să zicem deocamdată că h înseamnă a sau o.

Judecătorul Jarriquez căută apoi ce literă figura de mai multe ori în text, după h. Ajunse astfel la următorul tabel: h = 23 ori y = 19 ori u = 17 ori dpq = 16 ori gv = 13 ori orxz = 12 ori fs = 10 ori eklmn= 9 ori jt = 8 ori bi = 4 ori ac = 3 ori

— Deci litera a se repetă numai de trei ori, se miră judecătorul, când ea ar trebui să fie întâlnită cel mai des! Iată dovada că înţelesul ei a fost schimbat! Şi acum, după a sau o, ce litere se repetă mai mult în limba noastră? Să căutăm!

Cu o stăruinţă de-a dreptul neobişnuită, care vădea la el un spirit deosebit de observaţie, se avântă în această nouă căutare. Lucrând astfel, nu făcea decât să-l imite pe romancierul american, care, prin simplă inducţie sau apropiere, ca un mare analist ce era, izbutise să reconstituie un alfabet corespunzător semnelor din criptogramă şi să citească în cele din urmă textul.

Tot aşa făcu şi magistratul şi putem spune că n-a rămas mai prejos de ilustrul său maestru. Dezlegând mereu logogrife, cuvinte încrucişate şi alte şarade care nu se întemeiază decât pe o aşezare arbitrară a literelor, fie în minte, fie cu creionul în mână, căpătase o oarecare pricepere în acest exerciţiu.

De data aceasta nu i-a fost deloc greu să stabilească ordinea în care literele se repetau mai des, întâi vocalele, apoi consoanele. După o muncă de trei ore alcătuise un alfabet care, dacă nu se înşelase, urma să-i dea adevăratul înţeles al fiecărei litere aflate în document.

Nu-i mai rămânea decât să înlocuiască literele din acest alfabet cu cele ale mărturiei scrise.

Înainte de a porni la treabă, judecătorul se simţi puţin emoţionat. Era cufundat cu totul în această plăcere intelectuală – mult mai mare decât ne-am putea-o închipui – a omului care, după multă râvnă, găseşte înţelesul atât de căutat al unei criptograme.

— Ia să încercăm acum, îşi spuse el. Aş fi foarte uimit să nu fie asta dezlegarea enigmei!

Judecătorul Jarriquez îşi scoase ochelarii, le lustrui lentilele aburite, după care îi aşeză iar pe nas; apoi se aplecă din nou asupra mesei de lucru.

Cu alfabetul întocmit de el într-o mână, cu documentul în cealaltă, se porni să scrie dedesubtul primului rând din paragraf literele care, după părerea lui, trebuiau să înlocuiască fiecare literă a criptogramei.

Făcu tot aşa pentru al doilea şi al treilea rând, apoi pentru al patrulea, ajungând astfel la sfârşitul alineatului.

Curios om! În timp ce scria, nici n-a vrut să-şi arunce ochii să vadă dacă împreunarea de litere avea vreun înţeles. Nu! La această primă încercare, mintea lui înlătura orice verificare. Voia să-şi rezerve plăcerea de a citi totul pe nerăsuflate.

După ce isprăvi, îşi zise:

— Acum să citim! Şi citi.

Doamne, ce cacofonie! Rândurile pe care le alcătuise din literele alfabetului născocit de el nu aveau mai mult înţeles decât cele din document! Ajunsese la o altă grupare de litere, asta era tot, dar nici aceasta nu însemna nimic. De fapt, era tot atât de hieroglific.

— Mii de draci! strigă judecătorul Jarriquez.