Capitolul XXVI.Atlanticul

Timp de două ore, ombu-ul navigă pe imensul lac. Flăcările care îl mistuiau se stinseră puţin câte puţin. Primejdia principală dispăruse acum.

Pe torentul furios, ombu-ul se deplasa foarte repede; aluneca cu o viteză surprinzătoare, ca şi cum vreun motor de locomotivă ar fi fost închis sub scoarţa lui. Către ora trei dimineaţa maiorul atrase atenţia că rădăcinile lui atingeau câteodată, uşor, pământul. Tom Austin, cu ajutorul unei crengi lungi, sondă cu grijă şi constată că terenul mergea în pantă, urcând. Întradevăr, după douăzeci de minute avu loc o izbitură şi ombu-ul se opri deodată.

— Pământ! Pământ! strigă Paganel cu o voce răsunătoare.

Robert şi Wilson, repeziţi pe un platou solid, scoteau exclamaţii de bucurie. Deodată se auzi o voce binecunoscută. Galopul unui cal răsună pe câmpie şi statura înaltă a indianului se înălţă în umbră.

— Thalcave! strigă Robert.

— Thalcave! strigară toţi într-un glas.

— Amigos! spuse pagatonezul care îi aşteptase pe călători acolo unde trebuia să-i aducă curentul, deoarece îl adusese acolo şi pe el.

Thalcave ridică pe Robert Grant în braţe şi îl strânse la piept. Glenarvan, maiorul şi marinarii, fericiţi de a-şi revedea călăuza cea credincioasă, îi strânseră mâna prieteneşte. Patagonezul îi conduse în şopronul unei estancias părăsite. Acolo ardea un foc bun şi se frigeau bucăţi mari de vânat. Oamenilor parcă nu le venea să creadă că au scăpat din atâtea primejdii: apa, focul şi crocodilii râurilor argentiniene.

Se înţelege lesne că trudiţi cum erau, călătorii adormiră curând. La opt dimineaţa, erau gata de drum. Estancias şi saladeros se găseau prea la sud, pentru a-şi procura mijloace de transport. Trebuiau să pornească pe jos. Nu era vorba într-un cuvânt decât de vreo patruzeci de mile şi Thauka n-ar fi refuzat să ducă din timp în timp un călător obosit sau chiar doi la nevoie. În treizeci şi şase de ore ai fi putut ajunge la ţărmurile Atlanticului.

Odată momentul venit, călăuza şi tovarăşii săi lăsară în urmă întinderea înecată sub ape. Teritoriul argentinian îşi reluă înfăţişarea monotonă; câteva dumbrăvi, plantate de europeni, răsăreau ici şi colo deasupra păşunilor; copacii indigeni nu-şi îngăduie să crească decât pe mărginea acestor livezi şi în apropierea Capului Corrientes.

Astfel se scurse ziua. A doua zi, cu cincisprezece mile înainte de a fi ajuns, vecinătatea oceanului se simţi. Virazon-ul, un vânt ciudat care suflă regulat în timpul celor două jumătăţi ale zilei şi nopţii, îndoia plantele înalte. De pe pământul sărăcit se ridicau păduri răzleţe, mici mimoze arborescente, crânguri de salcâmi şi de curra-mammel. Câteva lagune sărate luceau ca nişte bucăţi de sticlă; trebuiră să le ocolească. Grăbeau mersul, pentru a ajunge în aceeaşi zi la lacul Salado pe malurile oceanului. La ora opt seara au zărit dunele de nisip, înalte de patruzeci de metri. Îndată, murmurul prelung al apei lovi urechile.

— Oceanul! strigă Paganel.

— Da, oceanul! răspunse Thalcave.

Şi călătorii, a căror forţă părea că e sfârşită, săriră dunele cu agilitate.

Dar întunericul era opac. Privirile se purtară zadarnic pe imensitatea întunecată. Căutară Duncanul fără al zări.

— El este acolo, totuşi, strigă Glenarvan. Ne aşteaptă plutind la dreapta sau la stânga!

— Îl vom vedea mâine! răspunse Mac Nabbs. Reflecţiile nu-l liniştiră pe Glenarvan. Când se luptă inima cu judecata, nu aceasta e cea mai tare. Lordul din MalcolmCastle simţea prin pânza nopţii pe toţi cei pe care îi iubea; scumpa lui Helena, Mary Grant, echipajul Duncanului. Rătăcea pe ţărmul pustiu pe care, valurile îl acopereau cu grăuncioarele lor fosforescente. Privea şi asculta. Crezu chiar că surprinde pe mare o lumină nehotărâtă.

— Nu mă înşel, îşi zise el, am văzut luminile unei corăbii, focul Duncanului. Ah! De ce privirile mele nu pot străpunge întunericul!

Îi veni o idee: Paganel îşi spunea nyctalop. Paganel vedea noaptea. Se duse să-l scoale pe Paganel.

Savantul dormea în gaura lui somnul cârtiţelor, când un braţ puternic îl smulse din pătura-i de nisip.

— Cine-i? strigă el.

— Eu!

— Cine dumneata?

— Glenarvan. Vino, am nevoie de ochii dumitale.

— Ochii mei? răspunse Paganel, care-i freca puternic.

— Da, ochii dumitale, ca să distingem Duncanul în această obscuritate. Hai, vino!

— La dracu cu nyctalopia! îşi spuse Paganel, dealtfel încântat, că e folositor lui Glenarvan.

Şi sculându-se, scuturându-şi membrele amorţite, mormăind ca omul nedormit bine, îl urmă pe ţărm.

Glenarvan îl rugă să cerceteze orizontul întunecat al mării. Timp de câteva minute, Paganel se dădu în mod conştiincios contemplaţiei.

— Ei, nu zăreşti nimic? întrebă Glenarvan.

— Nimic! Nici chiar o pisică n-ar vedea la doi paşi de ea!

— Caută un punct roşu sau verde, adică o lumină de babord sau tribord.

— Nu văd nici un punct verde, nici roşu! Totu-i negru! răspunse Paganel ai cărui ochi se închideau fără voie.

Timp de o jumătate de oră urmă pe nerăbdătorul său prieten, maşinal, lăsându-şi capul să-i cadă pe piept, apoi ridicându-l brusc. Nu răspundea, nu mai vorbea. Se clătina asemenea unui om beat. Glenarvan îl privi pe Paganel. Acesta dormea în picioare. Atunci, Glenarvan îl luă de mână şi, fără a-l trezi, îl conduse la gaura lui, unde îl înveli.

În zorii zilei, toată lumea a fost ridicată în picioare la strigătul:

— Duncanul! Duncanul!

— Ura! Ura! răspunseră lui Glenarvan tovarăşii lui, îmbulzindu-se către ţărm.

Dar în acest moment, Thalcave, după ce îşi umpluse bine carabina, o descărcă în direcţia iahtului.

Ascultară. Priviră cu atenţie. De trei ori răsună carabina indianului, trezind ecourile dunelor. În sfârşit, apăru un fum alb deasupra iahtului.

— Ne-au văzut! strigă Glenarvan. Acesta-i tunul de pe Duncan!

Şi după câteva secunde, o detunătură se stingea pe ţărm. Atunci, Glenarvan se duse la Thalcave, care cu braţele încrucişate, cu calul lângă el, privea liniştit suprafaţa valurilor. Glenarvan îi luă mâna şi arătându-i iahtul spuse:

— Vino.

Indianul clătină capul blând.

— Vino prietene, reluă Glenarvan.

— Nu, răspunse cu blândeţe Thalcave. Aici este Thauka şi acolo pampasul! adăugă el, îmbrăţişând cu un gest pasionat imensa întindere a câmpiilor.

Glenarvan înţelese că indianul n-ar voi niciodată să părăsească ţinutul în care albeau oasele strămoşilor săi. Cunoştea dragostea religioasă a acestor copii ai deşertului pentru ţara natală. Strânse deci mâna lui Thalcave şi nu mai insistă. Nu insistă, de asemenea, nici când indianul, surâzând ca de obicei, refuză preţul serviciilor sale, spunând:

— Din prietenie.

Glenarvan emoţionat nu-i putu răspunde. Ar fi voit să lase cel puţin o amintire bravului indian, care să-i aducă aminte de prietenii lui din Europa. Dar ce mai avea? Armele, caii, pierduse totul în dezastrul inundaţiei. Prietenii lui nu erau mai bogaţi decât dânsul.

Nu ştia, deci, cum să fie recunoscător faţă de această călăuză dezinteresată când îi veni în minte o idee. Scoase din portofelul său un medalion preţios, care avea un portret admirabil, o capodoperă de Lawrence{34}şi o oferi indianului.

— Soţia mea, spuse el.

Thalcave privi portretul cu o privire înduioşată şi pronunţă simplu:

— Bună şi frumoasă!

Apoi Robert, Paganel, maiorul, Tom Austin, cei doi mateloţi veniră să-şi ia rămas bun de la patagonez, cu vorbe mişcătoare. Aceşti oameni viteji erau sincer emoţionaţi la despărţirea de prietenul curajos şi devotat. Thalcave îi strânse pe toţi la pieptul lui larg. Paganel îl făcu să primească o hartă a Americii de Sud şi a celor două oceane, pe care indianul o privise adesea cu interes. Aceasta era ceea ce savantul avea mai preţios. Cât despre Robert, el nu avea să-i dea decât îmbrăţişările; el le oferi salvatorului său şi Thauka nu a fost uitat în împărţirile lui.

În acest moment, barca se apropia; ea alunecă întrun canal strâmt săpat între bancuri şi trase îndată la ţărm.

— Soţia mea? întrebă Glenarvan.

— Sora mea? strigă Robert.

— Lady Helena şi miss Grant vă aşteaptă la bord, răspunse cârmaciul bărcii. Dar să plecăm, înălţimea voastră, nu avem un minut de pierdut, căci refluxul începe să se simtă.

Strânseră încă o dată mâna indianului. Thalcave îşi însoţi tovarăşii până la barcă. În momentul în care Robert se urca la bord, indianul îl luă în braţe, îl privi cu iubire şi-i zise:

— Şi acum, du-te, eşti un adevărat bărbat!

— Adio, prietene! Adio! zise încă o dată Glenarvan.

— Nu ne vom mai vedea niciodată? strigă Paganel.

— Quien sabe?{35} răspunse Thalcave, ridicându-şi mâna către cer.

Acestea au fost ultimele cuvinte ale indianului, care se pierdură în vânt.

Ieşiră în larg. Barca se îndepărtă, dusă de reflux. Mult timp, silueta nemişcată a lui Thalcave se văzu pe ţărm. După o oră, Robert sărea cel dintâi pe bordul Duncanului şi se aruncă de gâtul surorii sale, pe când echipajul iahtului umplea aerul cu vesele urale. Astfel, a fost străbătută America de Sud, pe o linie riguros exactă. Nici munţi, nici fluvii n-au abătut pe călători din drum şi dacă n-au avut de înfruntat voinţa rea a oamenilor, elementele naturii, adesea dezlănţuite împotriva lor, i-au pus la grele încercări.