Capitolul XIV.Împuşcătura providenţială

Povârnişul oriental al Anzilor Cordilieri e format din pante mici care se pierd pe nesimţite în câmpie. Acolo se oprise, deodată, muntele prăbuşit. În acest ţinut nou, acoperit cu păşuni bogate, cu arbori măreţi, numeroşi meri, plantaţi în timpul cuceririi, străluceau încărcaţi cu fructe aurite. Ai fi zis că este un colţ al îmbelşugatei Normandii aruncat în regiunile La Platei. În orice altă împrejurare privirea unui călător ar fi fost lovită de această trecere bruscă de la deşert la oază, de la culmile înzăpezite la livezile înverzite, de la iarnă la vară.

Pământul reluase dealtfel, o imobilitate absolută. Cutremurul se potolise; fără îndoială, însă, forţele subterane exercitau mai departe acţiunea lor distrugătoare, căci lanţul Anzilor este totdeauna, în unele locuri, agitat. De data aceasta zguduitura fusese de o violenţă extremă. Linia munţilor se modificase în întregime. O nouă panoramă de culmi, creste şi vârfuri apărea pe fondul albastru al cerului şi călăuza din pampas ar fi căutat în zadar obişnuitele puncte de recunoaştere.

Se pregătea o zi admirabilă; razele soarelui, ieşite din patul umed a Pacificului, alunecau pe câmpiile argentiniene cufundându-se de acum, în valurile celuilalt ocean. Era ora opt dimineaţa.

Edward Glenarvan şi tovarăşii lui, însufleţiţi de îngrijirile maiorului, reveniră puţin câte puţin la viaţă. Suferiseră o ameţeală straşnică şi-atâta tot. Anzii Cordilieri erau coborâţi, şi n-ar fi avut decât să se felicite de un mijloc de locomoţie, ale cărei cheltuieli fuseseră făcute de natură, dacă unul din ei, cel mai slab, un copil, Robert Grant, n-ar fi fost lipsă la apel.

Toţi îl iubeau pe îndrăzneţul băiat: Paganel care se legase de el în mod deosebit, maiorul cu toată răceala lui, toţi şi mai ales Glenarvan. Acesta din urmă, când află de dispariţia lui Robert, fu disperat. Şi-l închipuia înghiţit de vreo prăpastie, chemând cu o voce inutilă pe acela pe care-l numea al doilea tată al său.

— Prieteni, dragi prieteni, zise lordul abia ţinându-şi lacrimile, trebuie să-l căutăm, să-l regăsim! Nu-l putem părăsi astfel! Să nu lăsăm nici o vale, nici o prăpastie nescotocită până în fund! Mă veţi lega de o frânghie, mă veţi coborî în ele! O vreau, mă înţelegeţi! O vreau! Facă cerul ca Robert să trăiască încă! Fără el, cum vom îndrăzni să-i regăsim părintele şi cum o să salvăm pe căpitanul Grant, dacă salvarea lui costă viaţa copilului?

Tovarăşii lui Glenarvan ascultau în tăcere; simţeau că el caută în privirea lor vreo lumină de speranţă şi-şi plecau ochii.

— Ei bine, reluă lordul Edward, m-aţi auzit! Dar voi tăceţi! Voi nu mai speraţi nimic, nimic!

Câteva momente, tăcere; apoi Mac Nabbs luă cuvântul şi zise:

— Care din voi, prieteni, îşi aduce aminte cum a dispărut Robert?

La această întrebare, nici un răspuns.

— Cel puţin să-mi spuneţi, reluă maiorul, lângă cine se găsea copilul în timpul prăbuşirii?

— Lângă mine, răspunse Wilson.

— Ei bine, până în ce moment l-ai văzut lângă tine? Adu-ţi aminte! Spune!

— Iată tot ce-mi aduc aminte, răspunse Wilson. Robert Grant era încă lângă mine, prins cu mâna de o tufă de lichen, cu două minute înainte de zguduitura finală.

— Cu două minute? Ia seama, Wilson, minutele îţi vor fi părut lungi! Nu te înşeli?

— Nu cred că mă înşel… Ba nu… Au fost mai puţin de două minute!

— Bine, zise Mac Nabbs, dar Robert se găsea aşezat la stânga sau la dreapta ta?

— La stânga mea. Îmi aduc aminte că pătura sa îmi atingea faţa.

— Şi tu faţă de noi cum erai aşezat…?

— Tot pe stânga.

— Astfel, Robert n-a putut să dispară decât pe-aici, zise maiorul, întorcându-se către munte şi arătând dreapta lui. Adaug că ţinând seamă de timpul scurs de la dispariţia lui, copilul trebuie să fi căzut pe partea muntelui cuprinsă între pământ şi o înălţime de două mile. Acolo trebuie să-l căutăm. Ne vom împărţi diferitele zone şi îl vom găsi!

Nu se mai rostea un cuvânt. Cei şase oameni, urcând pantele Cordilierilor, se aşezară pe grumajii muntelui la diverse înălţimi şi începură explorarea. Se menţineau mereu în dreptul liniei de coborâre, cercetând cele mai mici crăpături, coborând pe fundul prăpastiilor umplute, în parte, de sfărâmături, şi mai toţi ieşiră cu hainele în bucăţi, cu picioarele şi mâinile însângerate. Întreaga porţiune a Anzilor, afară de câteva platouri inaccesibile, fu scrupulos scotocită timp de câteva ore, fără ca vreunul din ei să se gândească la odihnă. Căutări zadarnice. Copilul îşi găsise nu numai moartea în munţi, dar şi un mormânt ale cărui pietre, făcute din câteva stânci enorme, se închiseseră pentru totdeauna deasupra lui.

Către ora unu, Glenarvan şi tovarăşii lui, istoviţi, nimiciţi, se regăseau în fundul văii. Lordul Edward era în prada unei dureri violente; abia vorbea şi dintre buzele sale ieşeau numai vorbe întretăiate de suspine:

— Nu voi pleca! Nu voi pleca de aici!

— Să aşteptăm, zise Paganel maiorului şi lui Tom Austin. Să ne odihnim şi să ne întărim forţele. Avem nevoie de ele, fie pentru a reîncepe cercetările noastre, fie pentru a ne continua drumul.

— Da, răspunse Mac Nabbs, şi să rămânem, deoarece Edward vrea să rămână! El speră. Dar ce speră?

— Dumnezeu ştie, zise Tom Austin.

— Sărmanul Robert! exclamă Paganel, ştergându-şi ochii.

Arborii erau în număr mare la vale; maiorul alese o grupă de roşcovi înalţi, sub care aşeză o tabără provizorie. Câteva cuverturi, armele, puţină carne şi orez, iată ce rămăsese drumeţilor. Un râu care curgea nu departe, dădu o apă tulburată încă de avalanşă. Mulrady aprinse focul şi oferi stăpânului său o băutură caldă, întăritoare. Dar Glenarvan refuză şi rămase întins în pătura sa.

Ziua se scurse. Noaptea veni calmă, tăcută ca noaptea precedentă. Pe când tovarăşii lui dormitau. Glenarvan urcă din nou peretele muntelui. Întindea urechea, sperând necontenit că o ultimă chemare va ajunge până la el. Se aventură departe, lipindu-şi urechea de pământ, ascultând şi astupându-şi bătăile inimii.

Tot timpul nopţii bietul lord rătăci astfel. Când Paganel, când maiorul îl urmau, gata, să-i vină în ajutor. Dar ultimele-i sforţări fură zadarnice. La strigătul de mii de ori repetat: „Robert, Robert!” nu răspunse decât ecoul.

Se lumină. Oamenii trebuiră să-l caute pe Glenarvan pe platourile depărtate şi să-l readucă fără voia lui în tabără.

Lordul era grozav de îndurerat. Cine ar fi îndrăznit să-i spună de plecare? Totuşi nu aveau alimente. Nu departe trebuiau să fie călăuzele argentiniene. Greutăţile erau mai mari dacă ar fi voit să se întoarcă, decât să înainteze. Dealtfel, întâlnirea fusese dată Duncanului la Atlantic; toate aceste importante motive nu permiteau întârziere.

Mac Nabbs încercă să-l smulgă pe Glenarvan din toropeală. Glenarvan clătină capul.

— Să plecăm! zise el.

— Da, să plecăm.

— Să mai aşteptăm o oră! spuse lord Edward.

— Da, încă o oră, răspunse şi maiorul.

Dar după ce trecu ora, Glenarvan, ceru să-i mai fie acordată una. S-ar fi zis că-i un condamnat ce imploră o prelungire a vieţii. Se scurse o jumătate de zi. Atunci Mac Nabbs, cu consimţământul tuturor, nu mai ezită şi-i spuse lui Glenarvan că trebuiau să plece şi că de o hotărâre grabnică depindea viaţa tovarăşilor lui.

— Da! da! zise lordul Edward, să plecăm! Să plecăm! Dar vorbind astfel, privirea lui fixă un punct negru în spaţiu. Deodată, mâna sa se ridică şi rămase nemişcată ca şi cum ar fi fost pietrificată.

— Uite! uite! spuse el.

Toate privirile se îndreptară în direcţia arătată. Punctul negru se mărea vizibil. O pasăre plana.

— Un condor, spuse Paganel.

— Da, un condor, răspunse Glenarvan; cine ştie?! Vine! Coboară! Să aşteptăm!

Ce nădăjduia lordul Edward? „Cine ştie?” spusese el. Paganel nu se înşelase. Condorul devenea din ce în mai vizibil. Această pasăre măreaţă, odinioară adorată de incaşi, este regele Anzilor meridionali, în aceste regiuni atinge o dezvoltare extraordinară. Forţa sa este foarte mare şi adesea poate prăvăli şi boi în fundul prăpastiilor. Atacă oile, căprioarele, viţeii tineri, rătăciţi pe câmpie şi poartă vietăţile în gheare la înălţimi imense. Zboară la aproape o mie de metri deasupra pământului. De acolo, invizibil celor mai buni ochi, acest rege al acrului scrutează pătrunzător terenul şi distinge cele mai mici obiecte, cu o vedere de invidiat care miră nespus pe naturalişti.

Ce văzuse condorul? Un cadavru, acela al lui Robert Grant! „Cine ştie” repetă Glenarvan, fără a-l pierde din vedere. Pasărea uriaşă se apropia când planând lin, când prăbuşindu-se cu iuţeala corpurilor inerte părăsite în spaţiu. Descrise apoi cercuri largi, la mai puţin de două sute metri deasupra pământului. Aripile puternice, îl purtau aproape fără a bate din ele. Se ştie că păsările mari pot zbura cu o linişte maiestuoasă, rar fâlfâind din aripi, pe când insectelor le trebuie mii de bătăi din aripi pe secundă pentru a se susţine în spaţiu. Maiorul şi Wilson apucaseră carabinele. Glenarvan îi opri cu un gest. Condorul înconjură în şerpuirile zborului său un fel de platou inaccesibil. Se întorcea cu o iuţeală vertiginoasă, când deschizând, când închizând ghearele.

— E acolo! Acolo! strigă Glenarvan.

Apoi, deodată, îi trecu prin minte un gând.

— Dacă Robert trăieşte, încă, strigă el scoţând o exclamaţie teribilă, pasărea… Foc, prieteni, foc!

Dar era prea târziu. Condorul dispăruse. Trecu o clipă cât o veşnicie de lungă. Apoi, enorma pasăre apăru, greu încărcată, ridicându-se cu un zbor şi mai greu.

Se auzi un strigăt de groază. În ghearele condorului, un corp neînsufleţit apărea suspendat: era corpul lui Robert Grant.

Pasărea îl ţinea de straie şi se balansa în aer cam la cincizeci de metri deasupra taberei; zărise pe călători şi, căutând să fugă cu greaua-i pradă, fâlfâia violent din aripi.

— Ah! strigă Glenarvan, mai curând să se sfărâme trupul lui Robert de stânci, decât să servească…, Nu isprăvi şi, apucând carabina lui Wilson, încercă să ochească pasărea. Dar mâna îi tremura. Nu putea să fixeze arma. Ochii i se tulburau.

— Lasă-mă pe mine, zise maiorul.

Şi cu privirea calmă, cu mâna sigură, ochi pasărea care se găsea acum la o sută de metri deasupra sa.

Dar nu apăsase încă trăgaciul când izbucni o detunătură în fundul văii; un fum alb trecu printre două şiruri de bazalt şi condorul, lovit în cap, căzu uşor susţinut de marile lui aripi.

— Ajutor! Ajutor! zise Glenarvan.

Şi fără a căuta de unde venise împuşcătura, se precipită spre condor. Tovarăşii îl urmau în goană. Când sosiră, pasărea era moartă, corpul lui Robert era îngropat în aripile-i largi. Glenarvan se aruncă asupra copilului şi apăsă urechea de pieptul lui.

— Trăieşte! Trăieşte încă! exclamă el nebun de bucurie.

Într-o clipă, Robert fu dezbrăcat de hainele sale şi fata îi fu udată cu apă proaspătă. El făcu o mişcare, deschise ochii, privi, pronunţă câteva cuvinte:

— Ah, dumneavoastră, milord… tatăl meu!… Glenarvan nu putu să răspundă; emoţia îl înăbuşea şi îngenunchind, plânse lângă copilul salvat ca prin minune.