Capitolul V.Plecarea vasului Duncan

S-a spus că lady Helena avea un suflet tare şi generos. Ceea ce făcuse până acum este o probă indiscutabilă. Lordul Glenarvan fu cu drept cuvânt mândru de femeia lui nobilă, capabilă să-l înţeleagă şi să-l urmeze. Ideea de a pleca în ajutorul căpitanului Grant îl stăpânise la Londra când i-a fost respinsă propunerea; dacă nu o luase înaintea lady-ei Helena, era fiindcă nu se putuse hotărî de a se despărţi de dânsa. Dar fiindcă lady Helena cerea singură să plece, orice şovăială nu îşi mai avea rostul; servitorii castelului salutaseră cu strigătele lor această propunere; era vorba de a se scăpa nişte fraţi, scoţieni ca şi ei, şi lordul Glenarvan se uni cu însufleţire la omagiile aduse doamnei de Luss.

Plecarea odată hotărâtă, nu mai avea de pierdut nici o oră. Chiar în aceeaşi zi lord Glenarvan expedie lui John Mangles ordinul de a aduce Duncanul la Glasgow şi de a pregăti totul pentru o călătorie în mările sudice. Dealtfel, formulându-şi propunerea, lady Helena nu nesocotise prea mult calităţile Duncanului; construit în condiţii remarcabile de soliditate şi viteză, el putea să încerce o călătorie cât de lungă.

Era un iaht cu aburi de cel mai frumos model; cântărea 210 tone şi primele corăbii care abordară Lumea Nouă, acelea ale lui Columb, Vespucci, Pinzon, Magellan, erau de dimensiuni mult mai mici.

Duncanul avea două catarge: un catarg prora cu o vergă mare, un gabier, un zburător şi o rândunică. Un catarg mare purtând cruceta şi o săgeată indicatoare a direcţiei vântului, în plus o velă trincă, un foc mare, un foc mic şi velele strai. Dar înainte de toate tăria vasului se bizuia pe forţa lui mecanică. Maşina, de o putere de 160 de cai, construită după un sistem nou, poseda aparate de supraîncălzire care dădeau o presiune mai mare aburilor. Duncanul sub presiune, putea dobândi o viteză superioară tuturor vaselor obţinute până în acea zi.

Într-adevăr, în timpul încercărilor sale în golful Clyde. făcuse după patent-long{5} până la 17 mile pe oră{6}. Deci, aşa cum era, putea să facă înconjurul lumii. John Mangles nu avu să se îngrijească decât de pregătirile interioare.

Prima lui grijă constă în mărirea camerelor de provizii pentru ca să poată lua cea mai mare cantitate cu putinţă de cărbuni, căci pe drum e greu de reînnoit aprovizionările de combustibil. Aceleaşi precauţii fură luate şi pentru sufragerie.

John Mangles făcu aşa încât înmagazina provizii pentru doi ani; banii nu-i lipseau şi avu destul încă, spre a cumpăra un tun care se învârtea împrejurul său, şi care fu aşezat pe extremitatea prorei iahtului; nu se ştie ce se poate întâmpla, şi e totdeauna bine să poţi arunca o ghiulea de opt milimetri, la o distanţă de patru mile.

John Mangles, trebuie s-o spunem, se pricepea la aceasta; cu toate că nu comanda decât un iaht de plăcere, se număra printre cei mai buni căpitani din Glasgow; avea 39 de ani, iar trăsăturile puţin aspre îi arătau în aceeaşi măsură curaj şi bunătate. Era un copil al castelului, pe care familia Glenarvan îl crescu şi din care făcu un marinar îndrăzneţ; în unele din lungile-i călătorii, John Mangles dădu adesea dovezi de dibăcie, de energie şi de sânge rece. Când lordul Glenarvan îi oferi comanda Duncanului, el o primi cu toată inima, căci iubea ca pe un frate pe seniorul din MalcolmCastle, şi căuta totdeauna ocazia de a-i fi de folos.

Secundul, Tom Austin, era un vechi marinar, de toată încrederea; douăzeci şi cinci de oameni împreună cu căpitanul şi secundul, alcătuiau echipajul Duncanului, toţi erau din districtul Dumbarton; toţi, marinari încercaţi, erau fii de arendaşi, şi formau pe bord o adevărată seminţie de oameni bravi cărora nu le lipsea nici piper-bag-ul{7} tradiţional. Lordul Glenarvan avea acolo o ceată de supuşi, fericiţi de meseria lor, devotaţi, curajoşi, abili la mânuirea armelor şi capabili să-l urmeze în cele mai îndrăzneţe expediţii. Când echipajul Duncanului află unde era condus, nu putu să-şi stăpânească vesela-i emoţie.

John Mangles, ocupându-se de potrivirea încărcăturii şi de aprovizionarea corăbiei sale, nu uită să amenajeze apartamentele lordului şi lady-ei Glenarvan pentru o călătorie de durată lungă. Trebui să pregătească şi cabinele copiilor căpitanului Grant, căci lady Helena nu o putuse refuza pe Mary cu permisiunea de a o urma pe bordul Duncanului.

Cât despre tânărul Robert, mai degrabă s-ar fi ascuns în fundul corăbiei decât să nu plece; chiar dacă ar fi trebuit să facă meseria de ajutor de fochist ca Nelson şi Franklin, tot s-ar fi îmbarcat pe Duncan. Nu te puteai împotrivi unui pici ca acela! Nici nu încercară. Trebuiră chiar să consimtă de a-i refuza calitatea de pasager, căci el voia să fie de folos. John Mangles fu însărcinat să-l înveţe meseria de marinar.

— Bine, zise Robert, şi să nu se dea înapoi de a-mi da şi câte o chelfăneală dacă nu sunt cuminte!

— Fii liniştit, copilul meu, răspunse Glenarvan cu aer serios, şi adăugă că întrebuinţarea mâţei cu nouă cozi{8} era oprită şi, dealtfel, perfect inutilă pe bordul Duncanului.

Mac Nabbs, maiorul, era un bărbat în vârstă de cincizeci de ani, cu trăsături calme şi regulate, gata oricând să sară în ajutorul cuiva, o natură perfectă, modest, tăcut, paşnic şi blând; totdeauna de aceeaşi părere cu oricine, el nu discuta nimic, nu se certa, nu se înfuria; urca cu acelaşi pas treptele camerei sale de culcare, sau povârnişul unui zid care uneşte flancurile a două bastioane, netulburându-se niciodată, nici chiar pentru o ghiulea de tun. Fără îndoială, va muri fără a fi găsit ocazia să se necăjească o dată. Acest om poseda în cel mai înalt grad nu numai curajul obişnuit al celor hărţuiţi în războaie, bravura fizică datorită energiei musculare, ci, mai mult, curajul moral, tăria sufletească. Dacă avea numai un defect, acesta era de a fi scoţian din cap până în picioare, caledonian pursânge, supus vechilor datini ale ţării. Nu voi să servească niciodată Anglia, şi gradul de maior şi-l câştigă în regimentul 42 Highland Black Watch, gardă neagră ale cărei companii erau formate numai din gentilomi scoţieni. Mac Nabbs, în calitatea sa de văr al lui Glenarvan, locuia la castelul Malcolm, şi ca ofiţer găsi foarte natural să facă parte din echipajul Duncanului.

Astfel era alcătuit personalul iahtului chemat prin împrejurări neprevăzute să îndeplinească una din cele mai surprinzătoare călătorii din timpurile acelea. De Ia sosirea la Steamboat-Quay din Glasgow, curiozitatea publică era aţintită asupra sa; o mulţime considerabilă venea în fiecare zi să-l viziteze; nu se interesau decât de dânsul, nu se vorbea decât de el spre marea neplăcere a celorlalţi căpitani din port, şi între alţii a căpitanului Burton care comanda Scotia, un steamer măreţ, ancorat lângă Duncan, şi care avea destinaţia spre Calcutta. Având în vedere proporţiile sale, Scotia era în drept să considere Duncanul ca un simplu flyboat. Totuşi, tot interesul se concentra asupra iahtului lordului Glenarvan, interes ce creştea din zi în zi.

Momentul plecării se apropia. John Mangles se arătase foarte iscusit: la o lună după încercările sale în golful Clyde, Duncanul încărcat, aprovizionat, amenajat, putea să iasă în larg. Plecarea fu fixată la 25 august, astfel că iahtul putea să sosească spre începutul primăverii, în latitudinile australe.

Lordul Glenarvan primise de la cunoscuţii săi câteva observaţii asupra oboselilor şi primejdiilor călătoriei; dar nu ţinu nici o socoteală şi se pregăti să părăsească MalcolmCastle. Dealtfel mai mulţi îl dezaprobau decât îl admirau. Dar în cele din urmă, opinia publică se declară pe faţă pentru lordul scoţian, şi toate jurnalele, cu excepţia „organelor guvernământului”, defăimară în unanimitate purtarea comisarilor Amiralităţii în această afacere. Dealtfel, lordul Glenarvan primi cu linişte atacurile ca şi elogiile: îşi făcea datoria şi puţin îi păsa de rest.

La 24 august, Glenarvan, lady Helena, maiorul Mac Nabbs, Mary şi Robert Grant, Mr. Olbinett, stewardul iahtului, şi soţia sa Mrs. Olbinett ataşată serviciului lady-ei Glenarvan, părăsiră MalcolmCastle, după ce primiseră mişcătoarele semne de devotament ale servitorilor familiei rămaşi la castel. Câteva ore mai târziu erau instalaţi pe bord. Populaţia Glasgow-ului primi cu multă admiraţie pe lady Helena, tânăra şi curajoasa femeie care renunţa la plăcerile unei vieţi de belşug pentru a alerga în ajutorul naufragiaţilor.

Apartamentele lordului Glenarvan şi ale soţiei sale ocupau pe dunetă toată pupa Duncanului; ele se compuneau din două cabine de culcare, dintr-un salon şi din două cabine de toaletă; apoi era un careu comun înconjurat de şase cabine, din care cinci erau ocupate de Mary şi Robert Grant, Mr. şi Mrs. Olbinett şi maiorul Mac Nabbs. Cabinele lui John Mangles şi a lui Tom Austin se găseau aşezate pe punte. Echipajul locuia în spaţiul dintre cele două punţi, foarte comod, căci iahtul nu ducea altă încărcătură decât cărbunii, proviziile şi armele sale. Nu-i lipsise deci lui John Mangles loc pentru amenajările interioare, şi profitase de aceasta cu dibăcie.

Duncanul trebuia să plece în noaptea de 24 spre 25 august, la ora trei dimineaţa. Înainte de aceasta, însă, populaţia Glasgow-ului fu martora unei ceremonii mişcătoare. La ora opt seara, lordul Glenarvan şi oaspeţii săi, întreg echipajul, de la fochişti până la căpitan, toţi aceia care trebuiau să ia parte la călătorie, părăsiră iahtul şi se duseră la Saint Mungo, vechea catedrală a Glasgow-ului. Această biserică antică, rămasă neatinsă în mijlocul ruinelor cauzate de reforma aşa de bine descrisă de Walter Scott, primi sub bolţile-i masive pe pasagerii şi marinarii Duncanului. O mulţime imensă îi însoţea. Acolo în marea incintă plină de morminte, preotul Morton imploră binecuvântarea cerului. Mary Grant se rugă pentru binefăcătorii ei şi vărsă înaintea lui Dumnezeu lacrimile sfinte ale recunoştinţei. Apoi adunarea se împrăştie stăpânită de-o profundă emoţie.

La ora unsprezece, se aflau iar pe bord. John Mangles şi echipajul se ocupau de ultimele pregătiri.

La miezul nopţii, fură aprinse focurile; căpitanul dădu ordin să fie bine alimentate şi îndată valuri de fum negru se amestecară cu pâcla nopţii. Velele Duncanului fuseseră strânse cu grijă căci vântul sufla de la sud-est şi nu putea înlesni mersul corăbiei.

La ora două, iahtul începu să se clatine sub zguduiturile căldărilor sale; manometrul arăta o presiune de patruzeci de atmosfere. Nu mai aveau altceva de făcut decât să plece.

Duncanul aruncă în aer şuierături puternice, se ridicară ancorele, elicea fu pusă în mişcare şi împinse iahtul în canalul ţărmului. John nu luase pilot; cunoştea admirabil trecătorile Clyde şi nimeni n-ar fi manevrat mai bine pe bordul său. La un semn al lui, iahtul înainta; cu mâna dreaptă comanda maşina, cu stânga cârma, tăcut şi singur. Îndată ultimele uzine de pe ţărm făcură loc vilelor ridicate ici şi colo pe colinele riverane. Larma oraşului se stinse în depărtare.

După o oră, Duncanul atinse stâncile din Dumbarton; două ore mai târziu era în golful Clyde; la ora şase dimineaţa ocolea Cantyre, ieşea din Canalul de Nord şi plutea în largul oceanului.